Sunday, July 16, 2017

cucilor din lumea largă


În a opta lună de sarcină m-am trezit singură. La propriu și la figurat: m-am trezit singură într-o oarecare dimineață, m-am culcat singură câteva nopți la rând, până când am început a pricepe că partenerul (și tatăl biologic) a dispărut din peisaj precum izul unei bășini dintr-o izmeană scuturată. Nu eram căsătoriți, trăiam de câteva luni într-un concubinaj chinuit, într-o garsonieră întunecoasă la un parter de bloc sumbru si urât mirositor. Condiții propice pentru o legătură sortită, din start, eșecului (mulțumescu-ți, Doamne, că așa ai făcut să fie!).
Nu aveam aproape nimic, nici adunat prin casă și nici in comun, din câte îmi mai amintesc; mie îmi plăcea să pictez, lui îi plăcea să bea. Mult. "Cu rafturile"- așa îl descriau prietenii. Mie îmi plăcea America, lui  îi plăceau jumările de porc și restaurantele în care chelnerița îți sare in poală pentru un bacșiș mai rotunjor. Și a avut destule care i-au sărit, până i-au găurit și poalele, și portofelul. 

Deci, prin luna a opta, atunci când toate gravidele normale își târâie, mândre foc, burtoaiele la cumpărături pentru pătuțuri, cărucioare și alte ustensile care vin la pachet cu noul născut, eu m-am trezit că înfrunt de una singură o realitate mohorâtă și rece, precum garsoniera în care viețuiam în vremurile respective. Individul dispăruse, și nu fără urmă- după cum am aflat, la câteva zile distanță, de la un amic de-al lui: luase drumul Germaniei, în căutare de patrupede cu covrigi in coadă. Ăia de Buzău (marcă înregistrată, după cum bine știm cu toții) nu-i mai plăceau.  Pur și simplu, atât îl dusese pe el mintea la 35 de ani: că e mișto să lași o femeie care stă să-ți nască plodul de una singură. Să meargă, în puii lui, la părinți că doar de-aia au făcut-o, nu? Ce responsabilități, ce bărbăție, ce vorbe-s astea?!
La vreo trei zile de la evaporarea dumnealui apare o altă surpriză, la fel de neplăcută: podoaba de mă-sa, o cârtiță vădană de cartier, schimbă yala garsonierei și mă lasă pe dinafară. Gravidă, fără job (fiu-său îmi ceruse să mă las de muncă garantând că va avea grijă de mine iar eu, oaia bearcă, îl crezusem), fără cărucior, pleduri, pamperși și celelalte ustensile (care vin la pachet, cum spuneam mai sus, cu noul născut) plus lăsată să dorm "la cartoane" sau sub cerul liber. Colac peste cârtiță, creatura bătrână pune zălog și pe lucrurile cumpărate de mine- și îmi amintesc și acum cât a trebuit să mă rog de ea, sta-i-ar mărul lui Adam între genunchi, să-mi dea înapoi un storcător de fructe pe care eu îl cumpărasem, cu bănuții mei, pentru copilul pe care încă îl mai purtam in pântec. Nu cred să existe ceva pe fața pământului care să mă oprească, vreodată, să o disprețuiesc. Nici ăia doi metri de pământ care, poate, îi zac pe burtă. Dar astea sunt izmene murdare pe care numai între patru ochi (sau doi, că pe ai ei i-aș scoate) se pot spăla.

Pentru ultima dată, recapitulăm: gravidă în luna a opta, fără job, fără bani, fără partener, doar cu un storcător de fructe in brațe, în pragul unui set de părinți care mă priveau cu ochii cât roata de rezervă. Mă simțeam însă, într-un mod paradoxal, liberă și fericită. Liberă pentru că scăpasem dintr-o legatură chinuitoare care mi se potrivea precum o șosetă pe post de fes. Fericită pentru că eram, cu fiecare zi, mai aproape de momentul în care îmi puteam, în sfârșit, strânge în brațe mica minune. Două ecografii nu reușiseră să mă convingă că port în pântec un băiat. Pereții băii din garsoniera mucegaioasă erau plini de fotografii cu fetițe blonde cu ochi albaștri (citisem eu undeva că, dacă te zgâiești la chipuri de copii frumoși iese și-al tău la fel). Știam că va fi o fetiță și mai știam un lucru: că va fi doar a mea și ca asta îi va fi de ajuns, cu orice preț va trebui să plătesc pe lumea asta.
Eliberată și fericită, în apartamentul mic al părinților mei am început a trage la mașină căciulițe de bebeluși, păturici și scutece. 
Cam la o lună distanță am născut. Greu și, din nou, singură. Îmi amintesc cum am plecat, pe la vreo 10 seara, spre maternitate (tata, Dumnezeu să-l ierte, a condus Dacioara noastră galbenă), cum m-au internat pe la miez de noapte, m-au ras din picioare cu o lamă știrbă (n-o fi fost nici nouă că, deh! nu le-am dat cu banul pe sub nas și nici nu mă aștepta nimeni prin vreun hol de maternitate ca să aibă de cine se teme sau, măcar, feri), cum m-au făcut uitată pe un pat tare și m-au lăsat să mă chinui într-o naștere primitivă, naturală și brutală ca cele trăite de oamenii peșterilor. Îmi mai aruncau, din când în când, din pragul ușii, câte un "mai taci dracului din gură, că ai speriat tot orașul", după care își legănau șoldurile obosite către camera de gardă de unde te lua de nas mirosul de cafea. Dr. Doboș, șeful maternității pe atunci (fie-i țărâna ușoară, totuși) m-a asistat la naștere și a și semnat pentru asta. M-a asistat, zic, la fel de mult cât a făcut-o și paznicul maternității: cu alte cuvinte a dormit ca porcul.
Pe la ora la care se schimbă turele, vreo 6 dimineața, atunci când mirosul cafelei din camera de gardă atingea apogeul, o amărâtă de femeie de serviciu s-a apucat să spele dușumelele, la doi pași de mine, neimpresionată de răcnetele mele. Îmi amintesc că îi ceream într-una să îmi aducă un cuțit, ca să mă tai singură și să scap odată de durere- iar ea spăla, placidă, dușumeaua... Când s-a întors către mine și m-a privit i-am văzut dintr-o dată ochii ieșindu-i din orbite. A strigat după moașă: "veniți repede, că naște asta!"
M-au suit, numai ele știu cum, pe masă. Țin minte că, în minutul în care fetița mea a ieșit la iveală am simțit cum fața mi s-a dezlipit de craniu, a sărit la un metru în aer după care a aterizat la loc. Iar următorul lucru a fost o meduză pe care mi-au lipit-o de buze și porunca moașei: "na, pupă-i curu', ai o fetiță!"
Am iubit-o, din momentul ăla, nu așa cum iubești rodul dragostei, al acelui frumos sentiment consumat între doi oameni- am iubit-o cu forța cu care unul singur trebuie să țină loc de doi. Chiar mai mult de atât. Adusesem pe lume pe cea care urma a-mi arăta rostul meu. 

În tot acest timp personajul în jurul căruia se învârte povestirea de față nu a fost de găsit. Dispărut, așadar, într-o misiune cel putin dubioasă. 
Cu doar câteva zile înainte de creștinarea copilei mele mă trezesc însă cu un telefon. Vorbindu-mi de parcă ne desparțisem de doar câteva ore (și, chiar și atunci, în bune condiții), individul (așa îl numea tata) m-a întrebat, mieros: "ce avem, guriță?". La mai bine de două luni de la dispariția în ceață devenise, vezi Doamne, curios precum sunt țăranii când li se ridică cloșca de pe ouă. I-am răspuns că eu am o fată iar el, evident, nu are nimic.
Cu insistența și dibăcia unui păianjen a câștigat însă, în doar câteva zile, încrederea alor mei. "Copilul are nevoie de tată", "e bine să fie amândoi părinții la botez", "lasă-l să-și recunoască fata, nu se știe niciodată în viață"- au fost câteva din argumentele stupide care mi-au închis mie gura și au deschis-o pe a lui. Atunci am înțeles, odată pentru totdeauna, că decât degeaba- mai bine deloc!
A mai zăbovit, o scurtă bucată de timp, prin apartamentul alor mei de parcă bieții oameni i-ar fi fost datori cu ceva. Se întorsese de pe unde îl dusese soarta fără niciun rost și fără nicio explicație. Și, ca un bonus trist,  fără rușine.
Când am închis ușa în urma lui am știut că este pentru totdeauna. 
Instanța i-a stabilit o pensie alimentară de mizerie, bazându-se pe faptul că s-a prezentat drept șomer și având în grijă alți doi copii (doi baieți, despre care știam, cu două femei diferite). A trimis vreo două cecuri, a mai cumpărat vreo 3-4 pachete de biscuiți pentru fată, după care s-a făcut liniște.


La doi ani distanță a apărut adevăratul tată al copilului meu- cel care a crescut-o ca și cum i-ar fi purtat genele, cu dragoste, sacrificii și necondiționat. Cam prin aceeași perioadă l-am reântălnit pe "individ"- era pe undeva pe la sfârșit de an iar el părea că nu mai este același. Mi-a îngânat o scuză vis-a-vis de mizeria aia de pensie alimentară și, ca umilința să fie deplină, mi-a gâdilat cutia milei cu povestea că el și unul din băieții pe care-i avea (și care, din câte am ințeles, stătea la el) au mâncat doar cartofi de Crăciun. O istorie pe care n-am ințeles-o decât dintr-un anumit punct de vedere- și anume acela că îmi cerea să îmi fie mai multă milă de copilul alteia decât de copilul meu. 

21 de ani de zile au trecut, iată. Ani în care nu am primit niciun leu, nicio felicitare de ziua fetei, niciun telefon. Numele ăla măzgălit pe certificatul de naștere ne-a costat însă averi și camioane de nervi. Nu am știut că un cuc uman nu poate fi decăzut ușor din drepturile părintești. Că, deși nu participă cu absolut nimic la creșterea copilului, are un cuvânt de spus în luarea unor decizii extrem de importante. Un nume inutil pe o foaie de hârtie care schimbă destine, de cele mai multe ori.


21 de ani de zile mai târziu fata mea se trezește cu o cerere de prietenie pe Facebook. Un nume strâmb, incomplet- dar care, cu oarecare conexiuni, ne duce cu mintea la…individ. Fără fotografie, fără “salut! eu sunt cutare!”, fără nimic! O cerere seacă, apoi un Like idiotic unei poze în care sunt eu cu ea și Vegas-ul pe fundal. Copila, încercând să afle mai multe, îi pune o întrebare cheie: “cine ești?”
Simplu- și, totuși, atât de complicat. Cine ești, cum te definești ca om și/sau ca personaj în relația pe care ai fi putut să o ai cu ea?
CINE ești?
Răspunsul a venit la fel de idiotic ca gestul lui de a mă lăsa singură, acum 21 de ani: “intenția mea nu a fost să deranjez, multă baftă”


Cucilor umani din lumea asta largă: stați cu capul plecat. În fața femeilor pe care le-ați lăsat să înfrunte singure o realitate dură și să se lupte cât pentru doi. Femeile astea (pe care, în nemernicia voastră, le-ați dispretuit și poate încă o mai faceți) au demonstrat că au de două ori mai multă bărbăție decât ați avea voi vreodată. Plecați-vă, de asemenea, capul în fața bărbaților care v-au crescut copiii, plecați-l așa cum ar face un Chihuahua în fața unui leu. Nu le ajungeți nici până la jumătatea cozii, deși lătrați  mult și tare. Și mai plecați o dată capul- în fața copiilor pe care i-ați abandonat (înainte sau după naștere). Copiii ăștia sunt cei mai duri judecători ai vieții voastre, ai sensului vostru. Existența lor trebuie să vă aducă, într-un final, la concluzia că sunteți degeaba- și că mai bine ar fi deloc! Varianta de rezolvare a acestui deloc vă aparține.

Saturday, June 10, 2017

materie umana-22

Nu stie cand s-a pricopsit cu numele asta: Marele P. Ca si cum ai zice "Marele Zid Chinezesc" sau, mai curand, "Marele Alb". Probabil ca din ziua in care a aparut pe lume pentru ca, din cate am inteles, a fost cat un snop de colegi de maternitate la un loc.
Marele P. are 53 de ani, in jur de 2m pe verticala, un metru la linia orizontului iar greutatea de 220 de kile a pastrat-o doar pentru o vreme scurta, atat cat si-a mai adus aminte de amenintarile doctorului ca va crapa sufletu'-n el daca nu o face. Se lauda la toti, in vremea mai sus pomenita, ca e la regim si ca mananca "sanatos", iar cativa dintre colegi ar fi jurat cu mana pe inima ca a mai slabit chiar, un strop.
A fost o vreme cand am lucrat direct cu Marele P. Aveam o tura cu incepere de la 10 dimineata si ne nimeream a ajunge la munca in acelasi timp, pe la 9 si douazeci- eu pentru ca am tabieturi, el-pentru ca are o foame vesnica. Eu scoteam cafeaua si doua Eugenii (chiar Eugeniile romanesti, vandute de un magazin de polonezi, din Chicago) el aseza pe masa un cimpoi de geanta frigorifica, ceva de genul alora cu care se duce o familie de 3-4 insi la iarba verde sau la pescuit.
"Hi, D!"
"Hi, P!"
...si fiecare isi vedea de troaca lui. In timp ce eu desfaceam prima Eugenie, Marele P scotea, cu saliva innodata in barbie, primul sandwich, cu grija cu care ar fi ajutat o femeie la nastere. Geanta frigorifica se labarta intr-o indecenta culinara cu miros de parizer si mustar dulce. Primul "fat" avea, invariabil, o jumatate de kilogram de carne feliata capsata intre doua felii de paine dintr-aia care, daca o strangi in mana, se face cat o minge de ping-pong. Plus cascaval, maioneze, sosuri care mai de care si dracu' mai stie ce. Marele P. mesteca cu ochii in cartea electronica, evlavios. Urma si al doilea nascut, cu aceleasi caracteristici si aceeasi soarta. La final, desertul- de obicei o cutie de plastic de jumatate de kil plina cu un maglavais verzuliu. Mi-a explicat o data ca treaba aia ar fi o crema de fistic cu marshmallows. Cand i-am spus ca nu am mancat in viata mea marshmallow mi-a replicat ca nu sunt cu adevarat americanca daca nu o fac- asa ca, a doua zi, s-a executat cu o cutie de chestii galbene de-ti luau ochii, ceva care semana mai mult cu guma de sters chinezeasca decat cu ceva comestibil. Mi-a oferit-o de parca mi-ar fi donat un rinichi. Total nerecunoscatoare, a doua zi nu am putut nici macar sa-l mint ca am mancat galbenelile si cred ca, in adancul lui nu foarte adanc, m-a crezut defecta din cauza asta.
Invariabil, fiecare masa a Marelui P. se termina cu un pumn de hapuri si o galetusa de apa cu gheata. Intr-o buna zi nu m-a mai rabdat inima si l-am intrebat de ce ia atatea pastile. Mi-a replicat, zambind: "pentru ca altfel nu as putea sa ma misc, de durere"- si a inceput sa-mi insire pomelnicul articulatiilor facute zob. Primele pe lista neagra s-au aflat soldurile, apoi genunchii, gleznele, 3 sau 4 discuri la coloana, iar lista a continuat cu ceva maruntaie si, daca-mi aduc bine aminte, un set de rinichi. L-am starnit sa-mi spuna daca stie de unde i se trag toate astea insa, dupa mai bine de un ceas de stat la palavre, Marele P. inca mai dadea vina pe medici, pe spitale si pe tratamente esuate. Marele lui necaz ramasese o interventie chirurgicala pe care medicii o tot dadeau cotita din motive lesne de inteles pentru omul obisnuit. Nu si pentru Marele P. Inutil sa mai spun ca pe toata durata conversatiei noastre m-a ademenit cu bomboane si caramele pe care, ca sa nu mai par anti sociala, le-am indesat prin buzunarele de la pantaloni cu o subtilitate de hot de cariera.


La scurt timp dupa asta Marele P. a venit la servici sprijinindu-se de un baston. Daca noi, colegii, am devenit ingrijorati el a parut chiar mult mai relaxat ca inainte- orice ajutor, chiar daca nu indreapta, este binevenit. S-a scuzat ca nu-l mai tin balamalele si a apelat de cateva ori la ajutorul colegilor ca sa se ridice de pe scaun. In acelasi timp, cimpoiul frigorific a fatat cu nerusinare sandwich-uri si verzituri zaharoase, ciocolata si sushi iar, la urma, o punga plina de ceva fursecuri facute de el din care, cu mandrie, a incercat sa serveasca pe toti cei prezenti. Unii n-au avut curajul sa il refuze, altii n-au avut curajul sa le manance.



Tuesday, March 21, 2017

materie umana-21

Zgaltaind canalele de stiri in cautare de ceva cat-de-cat interesant,  intr-o zi in care nu am altceva mai bun de facut, aflu ca transexualul Sorina se vrea din nou bărbat. Nu ca mi-ar gadila vreodata curiozitatea tampeniile cu pretentii de stiri, dar prea e urîtă arătarea în imaginea de prezentare si prea ma chinuie sa aflu mai multe legat-de. 
Aflu cu stupoare că detin un grad de incultură mai mare decît zidul chinezesc si că ar fi trebuit să-l știu pe respectivul. Mă rog- respectiva. Mă rog...viitoarea fostă-respectivă. Pentru că în urmă cu 15 ani arătarea a fost sarea si piperul, Alfa și Omega, minus-infinitul si plus-infinitul stirilor romanesti. Iar în urmă cu respectivii 15 ani si eu băteam birboanca pe aceleasi meleaguri, n-aveam scuza comodă a emigrării! Cum de nici măcar nu tresar, nu mi se zbîrleste părul pe coate, nu îmi pleopăieste un ochi de bucuria revederii..??
Uite că nu! zac eu în nesimtirea necunostintei de cauză si purced la a urmări- așa cum urmăresti la zoo, printre gratii, un cimpanzeu ciugulindu-se de purici- desfăsurarea firului povestirii. 
Sorina îi tristă. Se vrea înapoi bărbat. Nu că ar fi fost vreodată, dar altă variantă de sex nu-i mai oferă natura, iar de ăsta actual s-a cam săturat. Îi ofticată- zice. N-a ieșit așa cum a visat în urmă cu 15 ani.
Dirijorul emisiunii încearcă să o facă să-si cînte povestea- însă Sorina a rămas repetentă si-n anul de grupă pregătitoare. Nu stie a cînta. Nu stie nici măcar a vorbi. Si dacă tot nu stie mai nimic se fac investitii semnificative si se aduc la fața locului o psiholoagă și-o astroloagă- ambele serioase si coplesite de importanța "cazului". Sorina stie doar că-i ofticată, că la 19 ani avea minte de copil (măcar avea una, pe vremea aia!), că doctorul care a operat-o si-a bătut joc de ea pentru că n-a făcut-o femeie din prima, nici din a doua, nici din a treia..."da' cîte operatii ai avut?"-întreabă, strepezit de grijă, prezentatorul. "Fo' 5"- răspunde momîia. 
"Au fost experiente traumatizante? te-au afectat emotional?"
"Nu, că m-au amortit, n-am simtit decît putin".
Urmează apoi cadru apropiat, sala freamătă, adrenalina sporește: Sorina si-a produs o epilare definitivă în urmă cu cîtiva ani, supărată fiind că bărbia tot flocoseste. S-a mînjit pe fălci cu ceva sodă caustică iar acum nici de bărbat nu mai e bună că si Aghiută e mai falnic decît ea.


Pret de vreo 20 de minute m-am încăpătînat să tratez suferinta individului ca pe o stire. Ca pe ceva ce ar trebui să-mi suscite interesul, să-mi gîdile neuronii, să mă învete ceva, să mă miste in vreun fel. Nimic! 

Am deschis, cu încăpătînare, alte "ferestre": am dat de un batrîn ucis cu sînge rece în plină stradă pentru că n-a mărit pasul pe trecerea de pietoni. Pe nimeni nu părea să miste treaba asta, nici măcar pe ucigasul care rînjea canini de stiucă sfidătoare către reporterii întărîtati. Am dat de cancanuri si emisiuni cu invitati care nu stiu să lege două vorbe- dar care au iscusinta de a-si clăti izmenele în public; de femei usoare sustinute de bani grei; de odrasle de miliardari prin tigva cărora si ecoul face ecou; de aurolaci deveniti vedete; de manelisti care s-au plictisit să tot fie manelisti și s-au apucat să maltrateze alte genuri muzicale; de vulgaritate și trivialitate ridicate la rangul de calităti...si peste tot, ca pe un platou de aperitive, am avut parte de garnitura de țîțe, desigur.
        Fara țîțe viata e greu, Sorino.

(post din 2010, editat)

Monday, March 6, 2017

materie umana-20

Nu-l mai vazusem pe X de mai bine de un an, poate. Si, chiar si atunci, in fuga: schimbat doua-trei vorbe, salut!-salut! si fiecare cu treaba lui. Niciodata avand prea multe de impartit, l-am banuit totusi, de la bun inceput, a fi un catar in piele umana, unul de-ala de le stie el pe toate si mai vrea sa ti le si infiga pe gatlej- asa, stiute bine numai de el. Autoritar in pareri si greu de induplecat a mai tacea dracului din gura si a mai da si altui amarat dreptul la replica- urat mi-a mai fost mie de neamul astora..!
Nu-l mai vazusem, asadar, de ceva vreme, si pot a spune ca nu i-am dus deloc dorul- nicidecum grija (si sunt convinsa ca nici el mie). Ne-am trezit insa invitati la pranz la o carne parjolita pe gratarul pacatosului- si, prin imbarligatura unor obligatii mai vechi...nu am putut spune "Nu". Si ne-am dus.

Ca o persoana cu obraz subtire ce ma consider, m-am oprit in primul magazin cu specific european si am cules o sticla de semi-dulce de Cotnari, ca sa stie Tzugu ca macar la asta se pricepe de minune romanul. Am mai cules niste bucati de fosta vita, un sos cu hrean si ceva deserturi si ne-am infiintat sub balconul respectivului cu bratele pline si cu speranta ca o sa ucidem cateva ore cu folos.
X si-a rotunjit chelia in pragul balconului si ne-a azvarlit cu emfaza cheia de la intrarea in bloc- o cladire care a ramas intepenita in atmosfera, decoratiunile si mirosul de acum 50 de ani. Cand usa liftului s-a deschis la etajul cu pricina am simtit nevoia sa imi tin respiratia. "Pute a hodorogi" i-am susurat lui barbate-meu. El, mai umblat prin lume, a zambit: "nu, asta e miros de iarba". Ca nu s-a referit la aia verde de-o paste vaca- atata lucru am inteles si eu. Cu cat ne-am apropiat de apartamentul respectivului- cu atat mi-a venit mai tare sa icnesc. N-am apucat sa mai zic nimic ca usa s-a deschis larg, izbindu-ma in plinul narilor cu unul din cele mai puturoase mirosuri cu care natura isi poate bate joc de simturile olfactive. L-am imbratisat de buna regasire pe chelios, i-am infipt repede sub ochi sticla de semi-dulce si reactia lui de analiza blazata m-a facut sa-mi doresc sa ii dau, mai degraba, cu ea in cap. Ar fi fost la fel de miscat daca ii duceam, in loc, o damigeana cu zeama de varza acra.
A inceput apoi, asa, pe burta goala, un tur al casei pe care nimeni nu-l ceruse si, cu atat mai putin, nimeni nu-l dorea. A trebuit sa ii inventariem baile, dormitoarele si ghivecele cu aloe. M-a pus gaia sa ii fac observatie cu privire la una din buruieni si cantitatea de pamant necesara si gata! mi-am dat foc atat la valijoara, cat si la biletul de intoarcere. X mi-a tinut o teorie scurta asupra plantelor si felului in care trebuie sa li te adresezi, cantitatii de "sentiment" pe care e musai sa o versi langa ghiveciul cu pricina pentru ca buruienile sa creasca pana le uita Dumnezeu, etc, etc, etc. Am concluzionat, ascultandu-i prelegerea, ca una din randunicile care si-au facut cuib in mansarda lui a inceput sa cante precum pupaza, asa ca l-am lasat ca pe el.
Intr-una din bai am avut onoarea de a da cu ochii de un tron cu scaunel- mai nou, aproape toata lumea a aflat ca trebuie sa faci caca intr-o anumita pozitie, si anume cu genunchii la grumaz. Logic ca X, vrand sa traiasca doua sute cincizeci de ani, s-a conformat si a platit frumusel o mica avere pentru scaunelul cu pricina. Ma gandesc cat de usor i-ar fi venit daca, in loc de chinul de a sta cu genunchii la gura, facea mai degraba o gaura in podeaua baii si se usura ca in padure..?
Tronul mai avea insa agatata de el o surpriza: un soi de chiuveta cu 3 butoane si un tuturoi menit sa iti improaste gaura dosului cu apa, un chilipir de cincizeci de dolari care improviza bideul. Entuziasmat pana la lacrimi, X ne-a poftit sa ne usuram in tronul lui si sa ne spalam oarece-urile, in loc de a le sterge. Se pare ca renuntatul la hartia igienica iti mai adauga la rabojul vietii cateva primaveri. Pentru ca socoteala respectiva mi-a iesit cu virgula, am refuzat politicos.
Revenind in salonul combinat cu bucataria am purces la a pregati carnea pentru gratar, in timp ce X, vadit deranjat de tupeul meu de a avea propriile opinii (indiferent de subiectele abordate) s-a hotarat sa imi faca un instructaj rapid, asa ca a dat play la un soi de documentar din soiul alora care iti spun ca sigur mori, dar ar fi cazul sa inveti sa o faci macar elegant: sa te impaci cu toate dobitoacele pamantului, sa mananci numai ce cresti in propriile ghivece si sa nu mai iei hapuri. Am incercat sa-l conving, cu voce slaba, ca nu e nici locul si nici momentul sa holbez ochii la asa ceva. S-a iritat. "Sigur nu vrei sa te uiti? ca il inchid". "Sigur"- am raspuns. Nu o data, de trei ori. Documentarul stupid a continuat sa ruleze, cu o incapatanare vecina cu tortura. "Daca te uiti ai sa intelegi ca inima are creier si ca oamenii ar trebui sa gandeasca mai mult cu inima decat cu capul"- imi tine el teorie, ridicat pe varfurile superioritatii intelectuale pe care eu, viermele pamantului, n-am sa fiu in stare nici sa o miros vreodata. Ma umfla rasul, ma vede si i se umfla si lui o vena, exact pe mijlocul cheliei. Bucataria e plina de zeci de sticlute cu uleiuri esentiale, prafuri, pastile pe care si le fabrica singur. O mizerie si o dezordine care ma racaie pe retina. Refuza, de cativa ani, orice forma de tratament conventional. In urma cu ceva timp i s-a spus ca are o piatra la rinichi pe care, cu toate eforturile lui de a o dizolva cu apa chioara si ulei de iarba dracului, tot a trebuit sa mearga sa i-o sparga cu laserul. Cu toate astea ii uraste cu pasiune pe toti cei care lucreaza in domeniul medical sau farmaceutic. Teoriile conspirationale i-au otravit sufletul. Are aproape patruzeci de ani si e singur cuc. Ma trage de mana sa-mi arate cum isi afuma el casa de spirite rele: da foc unui carbune, arunca pe el cateva picaturi de ulei de portocala, apoi ceva lavanda si oregano. Fumul alb ma izbeste ca o maciuca in moalele capului, ma ustura gatul, incep sa tusesc. Nu intelege de ce, ma muta langa usa balconului ca sa-mi explice cum, daca inmoi un deget in scuipat, il plimb pe tocul usii si apoi il miros, o sa vad ca si acolo lemnul e uns cu tot soiul de uleiuri menite sa ii primeneasca apartamentul. Numai ideea de a-mi amesteca scuipatul cu al lui ma face sa icnesc. Refuz, schimband strategic subiectul- este usor de manipulat, isi pierde repede sirul gandurilor. Il intreb ce se intampla intr-un colt al apartamentului unde zace o gramajoara de lemne si-mi raspunde ca acolo va instala trei rafturi (ceva mai mari decat un platou de aperitive) si va pune pe ele ghivece in care va creste lamai, mure si alte acareturi. "De ce sa cumparam, daca putem creste singuri..?"- ma intreaba, cu o sinceritate care ma socheaza. As fi tentata sa ii fac o simpla socoteala, dar imi dau seama ca nu are rost, asa ca il aprob si ii multumesc Domnului ca a uitat de documentarul ala stupid care inca mai ruleaza la tv.
Nu, n-a uitat. Ma ia din nou la interogatorii iar eu, din politete, imi musc limba si dau din colt in colt. O ora. Doua. Trei.
Ne asezam sa ciugulim rezultatele gratarului. X taie de zor intr-o strachina ceva rosii, apoi un snop de frunze de menta si bucati de ardei iute. Le amesteca, ne invita sa gustam si, cu gandul la saliva uscata pe tocul usii...ma fac ca ploua.  Incepe sa vorbeasca tare si gesticuleaza in timp ce molfaie o bucata de carne si trei fire de verzituri: despre cei cativa care conduc lumea, despre industria farmaceutica si despre cat de fucked up este sistemul de invatamant...despre cum trebuie sa vorbesti cu apa si sa-i transmiti ganduri bune inainte de a ti-o arunca pe ochi, despre cum trebuie sa invatam de la dobitoace sa traim in armonie si despre cum el saluta in liftul blocului, cu egala consideratie, pe musulmani si pe crestini. Vadit convins ca ne-a facut zdrente cu atata teorie, se intoarce catre mine si emite greseala fatala: aceea de a ma lua din nou la intrebari. Partea cea mai proasta a problemei este ca, pe langa faptul ca nu mi-am umplut nici macar un pliu de stomac, m-a servit si cu un vin, nicidecum cel adus de mine- un soi de pacura care-mi face gura punga. Barbate-meu incepe sa miroasa sange si isi face de lucru pe la balcon. X, niciodata casatorit si, prin urmare, lipsit de educatia unui om cu verigheta, ma ia, cum am spus, la un soi de rost care ma zgaltaie cumplit in amorul propriu si-n foamea nepotolita (nemaivorbind de sete...): "de ce esti asa de negativa? trebuie sa inveti sa gandesti cu inima, nu cu creierul. Trebuie sa te eliberezi, sa nu mai fii sclavul sistemului". Ii explic ca vorbeste-n dodii si se infurie. Ii descriu, cu tact dar plina de fermitate, ca e un dobitoc. Se infurie si mai tare. Ma vede drept omul guvernului, sclavul etern pentru care el, "omul liber", simte mila amestecata cu dispret.
Ma uit in jur, la colivia urat mirositoare in care isi duce zilele, convins fiind ca lipsa unui job si putina bruma pe care a pus-o deoparte cu ani in urma si din care (inca) mai traieste ii confera eticheta de om liber. Plus tigarile urat mirositoare pe care si le mestereste singur dupa ce noi plecam, fumul acela care il face sa gandeasca "cu inima" si sa isi atrofieze, cu buna stiinta, putinul creier ramas. Nu cu multi ani in urma cantarea cu 30 de kilograme mai mult, avea o prietena, stia sa glumeasca si nu se gandea la cine conduce lumea din umbra. Ramas bun, X.

Wednesday, December 7, 2016

materie umana-19/ insectarul

      Cei care sunt de-un leat cu mine isi aduc aminte, desigur, de insectarul pe care trebuia sa-l prezentam la scoala, fiecare dintre noi, pe undeva pe la sfarsitul clasei a 7-a..? sau a 8-a...? Al meu a fost destul de modest, mi-amintesc ca m-am zvarcolit luni de zile sa prind o aratare mai de soi, fara succes- noroc cu un prieten de-al lui taica-meu care m-a inzestrat cu o radasca, atractia absoluta a intregului "sertar". In ziua in care a trebuit sa ne aducem ispravile la scoala am simtit o usoara umilinta impletita cu invidie: aproape toti colegii mei pusesera mai mult suflet si mult mai multe bolduri in "sertarele" lor- fluturi, molii, paianjeni, libelule...toate soiurile stateau tepene, imprastiate pe fundaluri de diverse culori, la fel de inerte si de ciudat mirositoare. Si toate la fel de inutile.

       Fiecare dintre noi are propriul insectar pe care il deschide, il sterge de praf si il gospodareste ori de cate ori "intra" pe internet- si aici ma refer la retelele de socializare. Absolut fiecare dintre noi are, la inceput, libertatea deplina de a-si tria exponatele- numai ca, incantati de multitudinea de posibilitati, foarte putini o fac. Adunam la gramada gandaci de Colorado, gargarite, molii si, mult mai rar, fluturi. Unele sunt inca vii, ne trezim ca bat din picioruse sau ca ne umplu de oua puturoase.
     
       

---------------------------------------------------------------------------------------

         Pe doamna X am descoperit-o, citit-o si vizionat-o (asta foarte rar) cu ajutorul exclusiv al internetului. Am adulmecat si chiar placut, initial, eforturile ei de a se transforma intr-o Carrie Bradshaw de Romania- cu toate ca au existat mai multe deosebiri, decat asemanari, intre cele doua. Carrie s-a vrut a fi un personaj extrem de activ din punct de vedere al vietii amoroase- doamna X povestea mai mult din amintiri. Bune si alea, pana la un anumit punct- punctul in care, in sfarsit, praful de pe vechituri a fost scuturat de mai noul si absolut necesarul Mr. Big. Domnul Y.
          Ca orice personaj monden care se respecta, doamna X l-a prezentat multimii pe domnul Y cu entuziasm si dragoste evidenta. Ingrijit, destul de tacut, enigmatic chiar, domnul Y a aparut in pozele date publicitatii ca un arbore protector, cu bratele vesnic infasurate in jurul unei doamne X transformata de pasiune. Transformata in bine- pentru ea, dar in defavoarea cititorilor hraniti pana atunci cu episoade trepidante, menite sa-ti ridice instinctiv una din sprancene, in semn de mirare sau de intrebare...
           la scurt timp s-a aflat despre legalizarea povestii lor de amor. Carrie Bradshaw se facea femeie de casa, nimic rau in treaba asta- numai ca naratiunile despre fostii amanti au inceput sa isi piarda din stralucire, cum e si firesc. Cititorii, involuntar, si-au indreptat atentia asupra noii povesti de amor, in speranta ascunsa ca vor aparea cateva picanterii si din asta. Discreti insa, noii insuratei nu au scos nimic la iveala- in fapt, singurul cu adevarat activ in mediul virtual a devenit, incetul cu incetul, domnul Y. Asa s-a aflat despre achizitionarea unui animal de companie, despre pregatirile aferente mesei de Craciun sau/si de Paste, despre tabieturi de cuplu (plictisitoare, dealtfel) si, incetul cu incetul, despre preferintele si antipatiile domnului Y. Nimic rau in asta, veti zice.
            Povestea insa ia o intorsatura nefericita: Carrie se imbolnaveste grav si vestea loveste in moalele capului pe cei care o plac cu adevarat. Ceilalti, simpli spectatori, devin subit interesati doar de poveste, nicidecum de personaj. Carrie apare la televizor, de data asta nu pentru a pomeni despre sex, sau despre prafuitele iubiri- ci sprijinindu-se doar de copacul vietii ei, Mr. Big, amandoi cu privirile pline de ingrijorare si de tristete. Lumea tremura, lumea vrea sa ajute. Se fac donatii, unele cu tam-tam, altele cu semnatura sau chiar anonim. Ce dovada mai mare de omenie si de tarie de caracter poate fi decat o donatie anonima?
            Doamna X isi consuma povestea in tacere, departe de privirile curiosilor, lumea este insetata, noutatile legate de starea ei sunt minimalistice si sporadice- si apar doar pe pagina virtual gospodarita de sot. Apar "like"-urile, apar fanii- peste o mie. Nu ai ei- ci ai lui. Domnul Y incepe sa nu mai fie timid si nici pe departe tacut. Mr. Big incepe sa nu mai fie Mr. Big- ci, mai degraba, un soi de barbat de gasca, unul caruia nu ii este teama sa stalceasca public cuvintele, sa se scalde in baile de popularitate (indoielnica, de altfel, calitativ vorbind), sa dea cu barda nemiloasa in cei care indraznesc sa aiba opinii diferite, sa blocheze (sa bage pumnul virtual in gura oricui i se pare ca ar pune vreo contra), sa stearga comentarii incomode, sa gospodareasca, dupa cum am zis, intreaga poveste. Sex and The City devine un serial de cartier de proasta calitate, cu audienta pe masura. Punctul maxim al absurdului este atins atunci cand domnul Y incepe sa-i numeasca pe unii din cei aflati in dezacord cu el "acefali". Public. La fel de deschis ca atunci cand, tot public, cerea ajutorul tuturor, acefali sau nu.
         
            Inteligenta este sexy. Pe asta s-a bazat intreaga poveste a lui Carrie Bradshaw.
         

Wednesday, November 23, 2016

materie umana-18

"Schiuz mi"- mi se adreseaza el, intr-o engleza de balta cu pretentii de Delta Dunarii...
In timp ce se apropie de mine imi intorc, ca din intamplare, legitimatia, ascunzand numele atat de evident de romanesc. E un gest reflex, meteahna capatata in urma nenumaratelor interactiuni avute de cand lucrez aici. 

"Unde pot gasi o priza? Mi-a murit telefonul si nu pot lua legatura cu cel care ar trebui sa vina sa ma ia de la aeroport"- continua cheliosul, in aceeasi engleza, dar cu un zambet ceva mai labartat pe figura.
In timp ce ii explic, ridicand un pic din umeri, ca nu e niciuna prin vecinatate iar el ramane profund dezamagit si cu o expresie de miel pierdut de turma, realizez ca se trezeste omenia in mine si ma surprind zicand "iti imprumut telefonul meu, daca vrei, ca sa poti suna si rezolva problema”. Nu ar fi pentru prima oara cand o fac. In plus, omul pare chiar a fi la locul lui, bine imbracat si chiar cu ceva maniere.

“Oh tenchiu!” zice, oarecum socat de atata bunatate, dupa care imi spune ca numarul lui cutare-care-trebuie-sa-vina-sa-il-culeaga-de-la-aeroport e stiut doar de nevasta-sa. Care nevasta- imi arata- e la doi pasi de usa, pazind geamantanele afara. Ne deplasam in directia respectivei si, in timp ce usile de sticla automate ne scuipa afara, il aud “Corina, ai numarul lui Virgil?” 

Corina se uita la noi, cu un zambet sub forma de semn de intrebare.
Eu, aidoma unui caine proaspat adoptat, incep a hamai un soi de gluma “Haide, dom’ne! pai de ce nu ziceti ca sunteti de-ai mei?” intr-o romaneasca pura, nealterata de schimonoselile limbii vorbite aici.
Cheliosul se intoarce catre mine cu o expresie in care se amesteca bucuria si nedumerirea.
Corina isi pierde zambetul. Isi indreapta spinarea si ma masoara din crestet pana-n talpi.
Eu imi indrept legitimatia.
Cheliosul impunge cu degetul in telefonul meu.
Corina aprinde o tigara. Se invaluie intr-un fum puturos, il rostogoleste printre buzele rujate, il arunca afara cu moliciunea unei curve plictisite.
Eu imi intind uniforma pe verticala, incercand sa respir cat mai putin. 
Cheliosul vorbeste. “Da, mah, suntem aici, la poarta 5, haide, vino”.
Corina nu scoate un cuvant- nici romanesc, nici englezesc.
Eu regret ca am scos prea multe.
Cheliosul nu regreta nimic. Imi intinde inapoi telefonul, multumindu-mi.
Corina inca fumeaza, cu o mana in sold si alta in aer. Ea nu are pentru ce multumi.


Monday, September 26, 2016

de-ale gurii

       Calatoria asta in Mexic am tot planificat-o, anulat-o, re-planificat-o si re-anulat-o de "n" ori in ultimii, sa zicem, 4-5 ani. Ba nu: de "n+1" ori. Ma treceau fiorii uitandu-ma la reclame cu apa cristalina si plaje zaharoase, dupa care ma zgaltaiam la aflarea stirilor legate de carteluri de droguri, rapiri, disparitii si decapitari. Pana la urma, mi-am luat inima-n dinti si am rezervat 5 nopti in Cancun, intr-un resort care promitea multe- cel putin in poze.
     

         Cunoscand bucataria mexicana, cat de cat, mi-am zis in barba ca, cel putin de foame, acolo, n-am sa mor. Dinainte sa fac rezervarile aflasem ca resortul dispune de fo' 7+ restaurante, un impinge-tava, plus alte maruntisuri de ametit stomacul la botul calului, pe plaja. Beutura, gratuita si ea, la discretie- spuneau reclamele- si niciun puradel prin preajma, proprietatea avand pretentii de "adults only". Trai, neneaca!
De la receptie ni s-au scurtat ceva pene din aripa cu vestea ca sushi-bar-ul e inchis. "Nu suntem in sezon" a ridicat o tanti din umeri. Cum naiba sa nu fiti?- m-am mirat. In Chicago poti avea mucii inghetati pan' la brau si tot gasesti un amarat de sushi, macar de-o pofta, iar voi, aici, cu balta calda peste drum, nu sunteti in sezon..?! Colac peste ciocarlie (de ce neaparat pupaza, pana la urma..??), buffetul nu mai era deschis, dupa cum se laudau in reclame, toata ziua- ci numai intre 6 si 10 jumate dimineata, daca erai destul de treaz si de flamand ca sa faci un drum pana in pivnita in care il incropisera. Peste 30 de trepte de coborat in goana foamei si de escaladat la intoarcere, cu matul plin.

           Ne-a mai calmat la gandul ca raman celelalte variante, asa ca ne-am grabit sa aflam care e treaba si cu ele. Am facut un popas langa piscina, unde se parea ca niste indivizi rontaie la ceva. Ne asezaram sub o umbrela, hopa apare si chelnerul cu un meniu destul de saracut. Pupila mi se dilata la vederea unui pui cu branza albastra (viata mea, branza mucegaita!) asa ca il comand cu vitejie. Dupa nici doua minute ma trezesc in fata cu o farfurioara in care vreo 6-7 chicken nuggets a la' Mc'Donalds jucau birboanca! Personal, ma feresc de fast food-uri ca dracu' de tamaie, nu stiu altii cum sunt. In plus, aveam o alta dilema: ce facusera cu branza mea mucegaita?? Ii fac garcon-ului cu mana, vine baiatul, il intreb care, ce si cum si se uita la mine ca la o creatura cu 3 ochi. Pai cum unde e? aici!- si inhata de pe masa o sticluta cu ceva zeama alba.
Am parasit, asadar, si dubiosul fast food de la botul piscinei. Ne-am indreptat catre ceea ce se dorea a fi un restaurant cu specific mexican. Nu aveam dubii ca acolo ma voi indesa cu tortillas, salsa, porcaraie, ardei iuti ca focul si taco- daca nici mexicanii nu stiu cum sa manance... Un ospatar grabit si c-o uniforma cam de la ajutoare ne-a scos ochii cu doua meniuri cam lipicioase. M-am grabit sa comand o natie de peste despre care nu stiam prea multe dar vis-a-vis de care aveam mari sperante. Ma asteptam la o farfurie de neam prost cu un soi de bibanel tolanit pe un pat de frunze stropite cu mujdei...chestii, monser, vise...
In schimb, mi s-a adus sub nas un mojar cu un soi de zeama din care, cu chiu-cu vai, am pescuit un varf de lingurita de carne ca de la borcan. Ciudat mirositoare si aia, o fi fost momeala cu care au incercat sa prinda pestele, nu stiu...
Un alt rateu a mai fost restaurantul cu specific italian unde, pe langa iarba din care iti puteai incropi singur o salata, mai primeai vreo doua soiuri de paste si vreo 5 de pizza, asta in cazul in care ai fi dus o lipsa acuta de calorii.
Alte doua variante la care am strambat din nas au fost restaurantele cu mancare "moleculara"- doua acvarii pline cu moace posomorate si deloc satule, invartind intr-un soi ciudat de farfurii tot felul de baloane si de mucegaiuri sfaraitoare.
Gaura Neagra (un restaurant aflat in bezna aproape totala)- nu pot spune ca nu a fost o experienta cel putin interesanta- cu atat mai mult cu cat barbate-meu a simtit nevoia de a-si etala albul ochilor si dantura sub minuscula lampa fluorescenta, unica din incapere. "26 de feluri de mancare"- ni s-a spus in prezentare, si ne-am pregatit sufleteste pentru asta. Am dat drumul la doua gauri in curea. In realitate, 26 de dumicati de diverse forme, arome si gusturi. Dupa marimea unui ciolan trecut printre dinti am siguranta ca am halit si un picior de brotac.
Am lasat la urma restaurantul japonez- unde, cand am ales sa intram, eram deja "scoliti", nu mai dadeam crezare promisiunilor. Ospatarul, un baiat cu bune maniere si destul de zambaret, ne-a intampinat cu clasicele doua meniuri pe care i le-am returnat cu viteza luminii. L-am tras frumusel de maneca mai aproape de nasul meu si i-am suierat: "amice, sa lasam gluma. Adu-ne tot ce ai in meniu. Absolut toate aperitivele, felurile unu' si doi', deserturile toate...pana iti zic eu stop". Baiatul m-a masurat din cap pana-n picioare, cam neincrezator. "Nu te teme, fac fata"- i-am zis. "Lucrez inca la dimensiuni".
La al doilea soi de desert (din 3) ne-am oprit.

Saturday, September 3, 2016

materie umana-17

Intru in toaleta publica din aeroport cu aceeasi strangere de inima cu care as bea apa din cana de tabla atarnata de coada fantanii, la tara. Mi-am format deja un ritual: trag, din mers, de o bucata de hartie care scoate limba la mine din aparatul de sters pe maini, o impaturesc regulamentar si ma ajut de ea atunci cand deschid/ inchid & incui usa. Aleg intotdeauna toaleta cu numarul 10, este singura a carei usa se inchide complet si este printre putinele dotate tot timpul cu tot ce iti trebuie (poate si pentru ca este mai mult de mers pana la ea, se afla in capat). Vantur o mana in dreptul ochiului pentru tras apa si o alta in dreptul celui de schimbat plasticul de unica folosinta de pe capac. De fapt, pe asta din urma il schimb de doua ori, ca sa fiu sigura. Apoi il imbrobodesc in hartie igienica- niciodata nu poti fi sigur, nu?! Toate fazele operatiunii asteia imi iau, asadar, cateva minute bune insa nu as trece, feri-m-ar Sfantul, peste niciuna dintre ele, nici in ruptul capului!
In timp ce imi construiesc meticulos cuibarul aud tacanit nervos de tocuri. Posesoarea lor se opreste undeva prin apropiere, simt din plin zgaltaitul usii la inchidere. Poarta o convorbire intensa la telefon, aud clar cum este vorba despre o "catea" care a zis asta si a facut ailalta...Dupa bubuiala usii, fara sa vreau, ma gandesc cat de greu ii va veni sa isi amenajeze spatiul de ouat numai cu o mana libera sau, eventual, cu amandoua- dar cu capul lipit de umar, ca sa nu-si scape pretiosul mobil, nu? Nu am timp nici macar sa-mi duc gandul pana la capat si aud (cu toate ca vorbeste al naibii de tare) o cascada eliberatoare de parca s-ar fi tras apa, nu altceva. La urma, un partz mic, un fosnet de hartie si gata! Convorbirea telefonica nu a avut nimic de suferit, tocurile tacane la fel de nervoase indepartandu-se, nu aud nici apa in chiuvete, nici hartie de stars pe maini fosnind, numai ecoul partzului mai pluteste in aer.



Ma spal pe maini aplecata deasupra chiuvetei, numarand in minte cele 30 de secunde: 20 pentru frecatul mainilor cu sapun, 10 pentru clatit. Asa spune in manual, asa m-a instruit si fiica-mea- asa fac. Incerc sa scutur mai apoi aripile fara a stropi imprejur. Care imprejur consta (remarc cu coada ochiului) doar intr-o varzaraie de matasuri colorate, atat de varzarite incat nu ma pot abtine sa ma zgaiesc de-a binelea. O indianca batrana si troscaind de miros de curry isi tine, cu o mana, foile fustei impestritate deasupra orizontului iar cu cealalta culege apa in causul palmei si-si spala, de-a-npicioarelea, obiectul rusinii (la unele muieri, la ea, evident, nefiind cazul). La cativa centimetri de urat mirositoarea masa de verze  colorate, plina de stropi proveniti de la operatiunea descrisa mai sus, se afla masa pe care unele (nefericite) mame isi intind copilasii pentru a-i schimba de scutece inainte, dupa sau intre zboruri. Indianca a terminat, fustele au revenit la verticala, bratarile ii zdrangane pe mainile eliberate de truda. Maini pe care, evident, nu si le mai spala ci doar le scutura in aer cu satisfactia gainii care tocmai s-a ridicat de pe cuibar lasand in urma nu un ou, ci doar un gainat. 



Sunday, July 3, 2016

Puiul mamei, pui




De cand ma stiu adunata cu omul meu am fost, impreuna, gazdele zarghite a nenumarate creaturi, mai mult sau mai putin aflate in nevoia unui adapost. Am avut stoluri de perusi (pe unul, iesit din gaoace aici, pe pamant american, reusisem chiar sa-l fac sa "vorbeasca"), pisoi, caine maidanez care a dormit pe presul de la usa apartamentului (tocmai la cucurigu, etajul 5), iepure ("Cacă-Pișă", n-a facut multi purici prin preajma noastra), prepelite, un porumbel chior (pe care l-am "vindecat" inclusiv de viata cu zeama de usturoi), un pui de liliac gasit pe caldaram, un cuib de gugustiuci intr-o galeata cu flori atarnata sub streasina (doua fire, doua paie si gata seria de pui!), o catelusa adoptata (dusa inapoi dupa 3 luni chinuite in care nici de-a dracu' n-a vrut sa se invete a se usura afara, desi era trecuta de varsta prostelilor copilaresti), un catelus cumparat si vandut altora (mai prosti ca noi) din motive de rontaiala persistenta a tot ce aveam prin casa, o alta catelusa pe care o iubim ca pe ochii din cap (atat de mult incat i-am facut si pagina de Facebook), pesti si alte maruntisuri. Ma opresc la "alte maruntisuri" pentru ca, efectiv, nu-mi mai amintesc, desi trebuie sa mai fi fost.
Dupa aceasta introducere grozava, hai sa vezi poveste:


Ma trezesc (in urma cu vreo 3 saptamani) intr-o dimineata cumplit de racoroasa pentru luna lui Ciresar, cu barbate-meu ranjind galben catre mine. Atat de galben, incat mi-am dat seama ca a facut vreun pocinog. Imi arata canapeaua si vad, intr-un colt, tricoul lui proaspat, de munca, facut ghem. "Ce facusi? L-ai rupt, l-ai patat..?" "Nu"- zice "uita-te mai bine"
Trag de puchenele ochilor si ce zaresc..? Un cioc si niste floace. Dau carpele la o parte si gasesc un amarat de pui cu spatele si gatita inca goale, numai cu cateva tentative de fulgi pe ici, pe colo- nici macar in partile esentiale.
N-am stiut, evident, din prima cu cine am de-a face. Am crezut ca e un pui ca toti puii, mancator de seminte, malai si, mai tarziu in viata, rame si alte miscatoare. Dupa prima sparcaiala insa am realizat ca nu digera absolut nimic din meniul pregatit de mine, asa ca am decis sa ma documentez. Noroc ca atoatestiutoarea mama a prostilor nu mai este de multa vreme guma de sters, ci internetul. "Cum are coada? Cat de lung e ciocul?"- si, dupa nici 10 minute aflu cu stupoare ca ma aflu in posesia unui pui de robin, cazut din cuib si/sau abandonat de parinti.
Cuibul l-am ghicit noi, intr-un mar inalt din spatele casei, la fel si dezinteresul parintilor de a-si hrani in continuare odrasla, corelat intr-un mod nefericit cu interesul sporit al veveritelor din cartier vis-a-vis de tot ce nu poate zbura dar are pene. Am mai aflat ca doar 25% din amaratii astia supravietuiesc (probabil din cauza faptului ca sunt narozi si incearca salturi fara parasuta), ca sunt mancatori de insecte si rame, ca nu le plac semintele (asa ceva nu am avut idee ca exista chiar) si ca ar fi cam ilegal sa ii gazduiesti.
Tot internetul ne-a adus la cunostinta faptul ca pot fi hraniti cu mancare de caine (sau de pisica) asa ca am purces la a face un terci din boabele imprumutate de la Bella (catelusa noastra cu pagina de Facebook, deh!) si a-l trage pe nara unei seringi al carui rost de a o avea in casa chiar nu am stiut care ar putea fi, pana in momentul de fata. Puiul a parut extrem de incantat, a purces imediat la a cere haleala din jumate' in jumate' de ora, cu un ritm al sparcaielilor pe masura.
La foarte scurt timp (chestie de o zi sau doua) a inceput a ne mustra constiinta, asa ca l-am impachetat si am hotarat sa facem ceea ce oamenii legii ne indeamna: sa-l predam unui centru specializat, care va avea grija de el cum se cuvine. Zis si facut: condus pana la capatul lumii, prezentat "infractorul" organelor respective- care organe ne-au lamurit ca s-a rezolvat- nu se poate. Ca ei nu iau in grija decat creaturi bolnave sau ranite, ca puiul nostru e gras si bine dezvoltat (duh!), ca sa-l lasam intr-un tufis si or sa aiba parintii grija de el. Minte de imbecili- ne-am zis- si ne-am intors cu buzele umflate acasa. L-am lasat afara, intr-o cutie, asa cum au zis desteptii aia, asteptand de dupa perdele sa vedem daca se apropie vreo pasare de el, macar din curiozitate. Nimic!


Zilele au trecut, puiul s-a ridicat din cuibul de imprumut, a trecut de la cutie la sevaletul meu (are suflet de artist- mi-am zis), a mancat mai mult, a scos pe partea cealalta si mai mult. Cam la vreo saptamana, cand a inceput sa falfaie vitejeste din aripi, l-am scos afara, ne-am luat adio, am varsat cateva lacrimi si ne-am asteptat sa fie pentru ultima data cand il mai vedem.
Ei bine, n-a fost! I-am urmarit, cu grija si emotiile unor parinti care isi invata odrasla mersul pe bicicleta, fiecare zburatacire sovaielnica, prin pomii din spatele casei. S-a intors la noi cu precizie de ceasornic, la fiecare doua ore, cerandu-si seringa cu mucilagiu cainesc. I-am cumparat rame. Inca o data, si inca o data. Si, in fiecare seara, l-am adapostit in casa pe aceeasi rama de sevalet- de teama ploilor, a veveritelor, a focurilor de artificii de 4th of July...
A mai trecut o saptamana. Acelasi ritual, acelasi interval de doua ore- numai ca, de data asta, zboara mai departe si raspunde mai rar. Iesim in curte, galgaim niste sunete numai de noi si de el stiute, il cautam cu privirea, ne inmuiem cand ne raspunde si ne doare inima- cand nu.







In fiecare zi ii dorim din suflet sa isi gaseasca rostul si sa ne paraseasca si, in acelasi timp, ne infioara gandul ca asta a fost, ca e dus in treaba lui de pasare si ca sevaletul ala stupid va parea si mai lipsit de viata, oricat de multe picturi as atarna eu de el...



PS, 9 Iulie:

Friday, April 22, 2016

Virtuala criza a varstei de mijloc

S-a ales praful de criza varstei mijlocii- a terfelit-o internetul asta prin toate noroaiele virtuale, a tinut-o strans cu coltii de ceafa si a flocait-o pana cand nu a mai ramas pic de mandrie sau de bun simt din ea. Nu mai imbatranesc oamenii ca altadata: cuminte, linistit, intim si firesc. Nu ne mai transformam, conform regulilor naturii, in tanti, nene, mamaica sau bunic- ne incapatanam sa ne proptim in roluri pline de tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Intindem de piei, decupam riduri, injectam forme, ne lipim par. Tragem de burti, impingem de funduri. Ne scremem in zambete studiate, pana cand reusim sa pacalim realitatea si sa parem ca suntem ce am inceput deja sa nu mai fim.

Nu ne mai amintim exact ce am vizitat in vacante- dar stim exact cate selfie-uri bune de imprastiat online ne-am  tras. La intalnirile de la 20, 25, 30, 35 de ani de la terminarea liceului ne ducem nu pentru ca ne-ar fi dor de cineva, ci pentru a vedea cine a reusit a pacali anii mai bine sau (cu speranta) mai rau decat am facut-o noi. Menopauza nu mai sperie pe nimeni pentru ca nu se vede niciodata in poza. Durerile de incheieturi, bufeurile, buhaiala, pungile de sub ochi, gusa de curcan si gura amara de dimineata- nici ele nu se vad.

Selfie-uri. Studiate, cu mana iesita viclean din cadru, ca si cum cineva ne-ar fi surprins intr-o pozitie absolut intamplatoare. Obraji de stiuca, gura de guvid, par de duduie si ochi plini de dorinta. "Uite-o, a dracu',ce bine arata, zici ca are 20 de ani!"
N-are. Si nici n-o sa-i mai aiba vreodata.

Blogroll


counter