Saturday, September 7, 2013

Iubiti si cainii vagabonzi...?

Imi amintesc ca, pe undeva prin '91-'92, am stat in gazda la un unchi de-al meu din Bucuresti- bloc monstrous si rece al vremurilor comuniste, cu scara interioara intunecoasa, imputita si umeda si cu un lift dintr-ala in care iti faceai cruce cu limba pe cerul gurii nu sa ajungi la etajul la care trebuie, ci sa nu se ia curentul si/sau sa ramai teapan ore intregi intre etaje...
Unchi-miu statea la parter, prima usa pe dreapta- imi vine-n minte cum trebuia sa bajbai ca un orb fara baston ca sa o gasesc, pentru ca "nu era bec". Sau poate ca era, dar mie tot negru si sinistru imi parea totul in jur. Veneam din provincie, dintr-un bloc perfect asemanator (pana cand am terminat liceul si l-au impuscat pe tampitul ala de Ceausescu stiu ca urcam scarile pe intuneric, pana la etajul doi, racnind in toti bojocii cand auzeam alti pasi prin preajma ca "urc, pe dreapta" sau "cobor, pe dreapta", ca sa nu iau in brate pe cine stie ce neica nimeni)- eram, deci, aidoma unui animal mutat cu adapostul dintr-o vizuina intr-alta.
Imi mai amintesc ca, prima data cand m-am apropiat de blocul ala, unchi-miu m-a avertizat ca sunt caini care-l pazesc, "cainii blocului"- dar daca nu o iau la sanatoasa (de frica) sau nu ma dau la ei (tot de frica) sunt, cat de cat, in siguranta- n-or sa ma muste. Trebuia, carevasazica, sa joc teatru chiar daca imi umpleam turul nadragilor cu respect urat mirositor.
Ne-am apropiat de scarile de la intrare si, in mai putin de 10 secunde, am fost inconjurati de patrupede. Plus un triped- o jivina care-si pierduse un umblator sub o roata de masina. Mai mari, mai mici- toti la fel de ranjiti si de jegosi. Distinctiva, in mijlocul lor, o catea cu tatele pana-n podele, "Fetita"- probabil sefa tartorilor, nu stiu....cert e ca, odata ce a potolit-o unchi-miu, s-au calmat spiritele si-n ceilalti latratori.
Nimic mai inspaimantator decat ideea de a intra in blocul ala nenorocit de unul singur, cu pantaloni scuti si fara pusca- mitraliera. Sincer.
L-am privit pe unchi-miu cu un enorm semn de intrebare si cu nedisimulat sentiment de groaza. M-a linistit, chipurile, spunandu-mi ca, odata ce cotarlele imi prind mirosul si se obisnuiesc cu mine, o sa pot intra si iesi din bloc ceva mai relaxata (sa strig, totusi, la el ori de cate ori ma apropii, ca lasa geamul deschis mereu la bucatarie...). Asta in timp ce o poftea pe "Fetita" ţâţoasă in casa si o rasplatea pentru isprava de a baga spaima-n mine cu o bucata mare de parizer- "ca are si pui, saraca, sub scara"...
Am urat javrele alea si pe toate celelalte javre aidoma lor, din toti rarunchii. Dar, mai presus de orice, am urat atitudinea si ipocrizia oamenilor care le adapostesc prin scari de blocuri si le dau de mancare.

Imi mai aduc aminte de o intamplare, in urma cu vreo 5 ani cand, aflata in vacanta in orasul natal, am colindat cu mama periferia in cautarea unui depozit de mobila. Nimic si nimeni nu m-ar fi facut sa cred ca vom da motive sa fim atacate de o haita de caini scapati din curte- de bunavoie si cu buna stiinta- de paznicii plictisiti ai altui depozit. Nu aveam cu noi nimic sa-i intarate, nu eram nici macar aproape de proprietatea pe care o pazeau, eram doar doua amarate pe un drum prafuit, intr-o lume aflata cu mult sub pragul dezvoltarii. O lume cinica si cu dintii galbeni, precum ranjetul sleit pe chipurile paznicilor- umflati in bojoci de isprava jigodiilor pe care le hraneau, probabil, cu felii generoase de parizer...
Am urat cainii vagabonzi- fie ca i-am intalnit pe langa blocuri, fie ca a trebuit sa-i ocolesc cand se imbarligau, haite intregi in jurul unei catele, in mijlocul strazii sau pe alee, printer copii, in parc. Intotdeauna insa m-am intrebat cine le arunca feliile de parizer si cine ii pupa-n dosul jegos, cand au pui pititi pe sub scari de bloc..? Cine-i mangaie si apoi trece, nepasator, mai departe- ca "sunt si ei niste suflete, nu-i asa?"- ca si cum vacile alea care plang aproape uman, cu lacrimi, inainte de a fi casapite ar fi butelii sau trunchiuri de copac...
Eu nu i-am mangaiat- inainte sa plec din Romania am incercat sa casapesc cativa aruncandu-le de la balcon carne impanata cu somnifere. N-am avut acces la otrava pe-atunci, ca de-asta as fi pus. I-am privit mancand si am sperat sa adoarma dracului pentru totdeauna, sa poata si copila mea sa se joace, cu alti copii, prin jurul blocului. Unul dintre ei s-a inmuiat chiar sub balconul meu- si-am jubilat, ca la o prima victorie, promitandu-mi mai multe. A dormit, nenorocitul, doua zile si doua nopti incheiate- iar intr-a treia s-a trezit, tot sub balconul meu, mai proaspat si mai plin de energie ca niciodata. Intre timp am plecat, m-am stabilit intr-un loc cu alte reguli si cu alte interese. Am uitat aproape complet de cainii vagabonzi, am adoptat la randul meu un caine- pe care, dupa 3 luni, l-am dus pachet inapoi pentru ca nu puteam in ruptul capului sa-l fac sa nu se mai usureze in casa sau sa nu sticleasca coltii la mine (cand il altoiam, dupa ce se usura in casa). I-am urat sa-l adopte alt prost, mai prost ca mine, caci altfel sfarsea sigur intr-un somn definitiv, in circa doua saptamani. Atat ii tin aici. Doua saptamani- nu doua luni, nu douazeci de ani.
Am mai adoptat un caine- de fapt, l-am cumparat de cand a facut ochi. O "Fetita" careia nu-i dau parizer dar, e drept, ii adun rahatul de 3 ori pe zi. Am castrat-o, pentru ca unul mi-e de ajuns. Daca n-as fi facut copil mai mult ca sigur ca nici caine nu as fi avut- pentru ca nu vad in asta niciun soi de implinire umana.
Oricat de draga imi este catelusa asta si oricat de aproape uman pare a fi comportamentul ei cateodata, ei bine, atunci cand trage de lant sa miroasa prin parc rahatul altei cotarle imi aduce aminte ca mai nimic nu o diferentiaza de "Fetitele" scarilor de blocuri intunecoase...

Saturday, June 22, 2013

flori de tei...

La îngânarea dintre noapte si zi, intr-un ceas in care cei mai multi se culcusesc sub plapuma viselor, eu calc in picioare intr-un ritm grabit, sacadat, realitatea unei parcari imense si aproape pustie. As putea sa ma las prada comoditatii, ca marea majoritate a colegilor mei, si sa ma strecor intr-un autobuz de ora fixa; sa motai cu tampla sprijinita de un geam rece sau sa zgremţăn internetul din ecranul telefonului. Ma grabesc insa la intalnirea cu niste tei pitici, plantati numai cu scop ornamental- caci nimeni, in America pe care eu o cunosc, nu le pune florile la uscat si nici nu le fierbe intr-un ceai. Mirosul galben si dulce ma cheama de departe si imi mareste pasul. Ajung, zambesc, culeg cu grija un buchetel firav si-l ascund in buzunarul din dreptul inimii, cel de sub insigna de ofiter. Mi-am luat si pentru astazi portia de trecut transformat intr-un prezent continuu- caci pentru mine mirosul florilor de tei inseamna curtea nanei Mia, Medeleni-ul copilariei mele, si obrazul proaspat ras, acoperit de colonie "de la rusoaice", al tatalui meu.
Si nimic si nimeni nu poate schimba toate acestea.

Ceea ce a cladit dragoste in sufletul tau nu a fost lasat de Dumnezeu sa-ti devina amintire- ci un prezent continuu, neobositor. Trebuie doar sa-ti inveti ochii sufletului sa vada si sa recunoasca.


Manunchiul firavelor flori de tei mi-aduce in palme obrazul parintelui meu, in fiecare dimineata. E un fel de "Bun gasit!" in locul "Bun ramas"-ului pe care n-am putut sa mi-l iau- nici n-ar fi fost drept sa o fac atata vreme cat nu exista o despartire definitiva. Traiesc prezentul lui continuu si neobositor cu nadejdea ca viitorul va fi trait la fel de catre fiica mea- si ea, la randu-i, o continua prezenta din viitorul altor inimi...

Friday, March 1, 2013

Martisorul acestui an...

N-am stiut niciodata sa dau un leu si sa iau inapoi doi; nici chiar unul si jumatate....nici macar acelasi leu si cativa banuti in plus. N-am stiut, n-am putut- si, pe de o parte, cred ca nici nu mi-am dorit asta vreodata cu adevarat. Am luat inapoi acelasi leu- de cele mai multe ori mai ruginit sau mai devalorizat. Cateodata mai putin. Alteori chiar nimic.
-----------------------------------
L-am gasit cu greu, intr-o insiruire rece de magazine sterpe, deloc in armonie unul cu celalalt; intre un Subway si un salon de manichiura. O pereche de geamuri gri prin care nimic nu ma tragea de maneca sa intru si sa cumpar ceva, orice. Am trecut prin dreptul lor de doua ori pana sa zaresc anuntul mic, atarnand stanjenit, rusinat de propria-i soarta. "Art supply closeout". Aflasem despre el din ziar.
Inauntru, un aer la fel de rece ca cel de afara. Sau poate ca asa l-am simtit eu. Tablouri avortate de pereti pe dusumele- triste, unul in fata celuilalt, rusinate parca de preturile derizorii pe care se vindeau ca niste prostituate de cartier. Cateva mese puse cap la cap si, pe ele, un covor de pensule.
O arie de opera sprijinea, ca o aripa franta de inger, abandonul din aer.
Ne-am salutat. El- un tip uscativ, ingrijit, aflat la mijloc de viata. M-am aplecat deasupra pensulelor ca si cum as fi vrut sa le culeg pe toate- cu nesat, cu nerabdare si cu planuri subite legate de folosinta lor. Le-am mangaiat cu privirea, neindraznind...
"Te rog, incearca-le!"- m-a indemnat, culegand una la intamplare.
"Aceasta costa, in mod normal, intre 30 si 40; eu o dau cu atat. Cele din capat costa un dolar bucata...iar pe astea cer numai 3".
I-am privit mainile, fragilitatea incheieturilor, unghiile ingrijite, parul prea lung pentru o slujba "la stat", gulerul camasii prea alb pentru un fiasco, ochii prea sinceri pentru a nu citi in ei ca e un capat de drum. Am inceput a culege pana cand palmele nu au mai putut cuprinde.
"Am sa revin"- i-am promis. N-am crezut asta.
"Multumesc"- mi-a raspuns. Stia sa nu creada nici el.
"Nu! Eu iti multumesc..."


Friday, February 22, 2013

materie umana 15-bourel, culbec, babiţă...

Unul din actualii mei colegi este un melc. Un tip spelb pe care boldul vremii l-a proptit intr-o zona lipsita de varsta, dintotdeauna apartinand batranetii. Omul asta, sunt absolut convinsa, s-a nascut unchiaş. Cocarjat. Cu privirea stinsa, pitita in spatele unor ochelari prea mari si prea ieftini.
Melcul aproape ca nu are profil; parul, ca matasea-broastei, e intotdeauna slinos si presarat cu matreata. Nu are nici gat- urechile ii sunt ingropate intre umerii dealtfel lasati, ca intr-o capitulare bolândă. Aripile gecii atarna si ele ca la pinguinii bolnavi, iar pantalonii- terni ca propria-i viata- fac guşă peste sireturile pantofilor scalciati.

Colegii- aidoma oilor care nu-si recunosc mielul fatat cu blana de urs- nu l-au inclus in nicio gaşcă. "Nimeni nu ma place"- mi-a destainuit intr-o buna zi, in mijlocul unei conversatii care nu avea legatura cu spusele lui. Am inghitit in sec, acompaniindu-mi şocul momentului cu un zambet tâmp. N-avea rost sa-l contrazic, evidentele erau zdrobitoare. Melcul a continuat, bâţâind din matasea-broastei: "da...nimeni de-aici nu ma place. Dar e OK, nu ma supar".
Ultimele ore de program ale zilei respective mi le-am petrecut imaginandu-mi-l inciudat, infuriat, manios sau cel putin imbufnat. Nu am reusit sa obtin nicio nuanta din curcubeul reactiilor umane. Pe cele ale gasteropodelor nu le cunosc.

Thursday, February 21, 2013

luati, mancati si din barba sa nu dati

A fost o vreme cand nu era o problema ce, cum, cat si mai ales de cate ori pe zi mananc. Nu m-ar fi convins nimeni ca exista cel putin o  diferenta intre o halca de carne sau un snop de verzituri- atata vreme cat ele umpleau matele si puneau capac foamei. Nu ma interesa treaba asta. Prajeam in draci cartofi la ceas de inserare, sfaraiam carne de la borcan si afumatura (in acelasi ulei din aceeasi tigaie teflonata pastrata cu sfintenie de la o zi la alta in acelasi cuptor de aragaz), pe balcon aveam cârnăţărie in toata regula, de la parinti aduceam in plase de-un leu varza murata care umplea si macrameurile din casa de miros de basini, iar carnea o tineam in congelator luni de zile fara sa ne mai intrebam daca vaca a fost dilie sau porcul a avut temperatura inainte de a-si da obstescul sfarsit. Nici macar nu ne interesa cum si-au dat acest obstesc sfarsit- injunghiate, impuscate, strivite pe roata sau trase-n teapa. Mancam "tacamuri" obosite de pui de care nici E-coli-ul nu se mai lipea,  scrumbiile le strecuram printre masele fara sa stim cat mercur au adunat sub solzi. Iar despre salam tot romanul stia ca e botezat si cu carne de cal- si nu se mai impupaza pielea pe nimeni. Si toata lumea era fericita- in plus, nu se mai crapa de cancer ca la intrecere, asa cum se intampla azi. Ma umfla si acum rasul cand imi amintesc de un vecin care, in vremea copilariei mele, lucra pe la o fabrica de sucuri si dulcegarii...nu stiu ce invartea sau, macar, care i-a fost numele; stiu doar ca ne aducea saptamanal cate o canistra de plastic plina cu o mazga vopsita si dulce de-ti sareau ochii din cap (de la o vreme mama o rasturna in chiuveta, ni se strepezisera dintii de la atata Cico). Doamne, cata mandrie era sa ai in bărdacă zeama colorata, sa iesi cu ea afara si sa ranjesti niste dinti ba albastri- ba verzi! sau sa mananci ciunga si, dupa ce i se duce si mama gustului, s-o lipesti de scoarta caietului si s-o mazgalesti cu pixul, s-o iei din nou la molfait si s-o strecori printre dinti colorata- sa te vada colegii si sa crape de necaz, sa fii la moda, bengos...
Au trecut vremurile alea. Au venit cele in care am inceput sa schimb uleiul dubios din cratita teflonata. Am aruncat si ditamai borcanul cu jumari in untura, dat de soacra. Am inceput sa citesc si sa ma uit la televizor- prostia mea, poate.
Anul trecut am descoperit o carte- 500 si ceva de pagini care m-au convins sa devin vegetariana. Inca ma mai bantuia- la vremea respectivei decizii- imaginea caninilor si a maselelor de minte. Dar am abolit-o si m-am pus pe fiert orez si deshumat radacinoase. 
Am aflat, mai apoi, ca zaharul e otravitor- dintr-o alta carte. Despre indulcitorii artificiali stiam de o buna bucata de vreme. Am cumparat miere- raw, scumpa ca pupila de bondar. Zilele trecute insa am dat play, online, unui documentar care m-a facut sa dosesc aproape toate verziturile din casa si sa umplu frigiderul cu carne. Caninii si maselele de minte mi-au promis recunostinta vesnica si carii cat mai putine. In plus, a trebuit sa uit de mierea raw. De tot ce contine zahar. De indulcitori. De tot ce inseamna carbohidrati- si, respectiv, dezmatul papilelor gustative. Oua, carne si smantana grasa.
Acum cateva ore am aflat despre laptele aducator de cancer.
Ce-a mai ramas...?
E seara- si, in loc de fiertura de frunze neindulcita am ales sa mananc babic cu caciula de pateu de casa. Cumparate de la un ardelean care, cu siguranta, nu a aruncat borcanul cu jumari. Si nici cu cititul nu se omoara.



Monday, January 14, 2013

Am ramas uitandu-ma indelung dupa el, cum se duce asa, intr-un echilibru firav. Seara de ianuarie îngăla ploaia cu zapada.

Batranul.
Inceputul de an.
Bastonul.
Si-un sac- greu, asa parea- de ani in spate-i.

Un suflet care cară un trup, asta voi ajunge- mi-am zis. Si mi-am privit cu ingrijorare trupul care acum imi cară sufletul.

Monday, November 5, 2012

trecere de vreme

Daca as gasi explicatii logice sau cel putin multumitoare in "criza de la 40 de ani"- atunci i-as pune in carca toate nemultumirile si refularile care se involbureaza in mine. Dar nu cred ca ea poarta vina, ar fi prea simplu- in plus, sabloanele nu ma caracterizeaza.


Nu inteleg cum de se intampla sa expiram ca trupuri atata vreme cat sufletul refuza sa ne imbatraneasca. Nu caut raspunsuri, stiu ca ele nu exista- iar incercarile altora de a-mi lamuri nelamuritul ori imi smulg un zambet, ori ma scot din sarite. So, back off.
Au trecut 20 de ani de la terminarea liceului; ma uit la fostii mei colegi, in fotografii ingalbenite de trecerea asta nemiloasa a anilor, cu aceeasi curiozitate cu care se uita si ei la mine. Mai plini, mai carunti, mai ridati, mai parinti responsabili decat au fost cei care i-au facut in urma cu patruzeci de ani, mai una, mai alta. Ai zice ca s-au schimbat, ca m-am schimbat, ca bla-bla-bla-ul asta cu maturizarea este singura certitudine, singura evidenţă. Fals.  Azi am ascultat Bon Jovi-ul anilor cu tremurici de pubertate si m-a miscat in exact aceeasi masura. Numai ca mi-am permis mai putin, constransa de realitatea varstei, sa ma manifest- in fapt, deloc. N-am voie sa-mi mai placa vizibil ceea ce mi-a placut in urma cu douazeci de ani, mi-e interzisa patima acelor vremuri- trebuie sa fac loc tinerimii, trebuie sa-mi ajustez rolul in functie de hainele personajului in pielea caruia sunt, trebuie sa ma feresc de ridicol. Un rid in plus egal o noua constrangere. O incheietura care scartaie, un dinte care trebuie scos-  o noua limita atasata exteriorizarii. "Nu mai ai 20 de ani, nu-ti mai sta bine". Nu ca n-ai mai simti la fel, nu ca sufletul ti-a ramas pictat in aceleasi culori (poate doar ceva nuante sa difere)- ci ca nu-ti sta bine. Ca nu corespunzi. Ca trebuie sa-ti platesti propriul proces de imbatranire, de expirare, cu varf si indesat (ca si cum ar fi o dorinta, nu o neputinţă). Am fata care maine-poimaine termina liceul- iar eu ma simt, de foarte multe ori, in aceeasi barca cu ea, tragand de aceleasi vasle, in aceeasi directie. De multe ori gandul ma biciuie: "daca as avea cu douazeci de ani mai putin as face asta si ailalta". Nu am. Am cu douazeci de ani mai mult decat merita sufletul meu si ma tem ca voi continua sa expir numai ca ambalaj.


Friday, November 2, 2012

shopping? no thank you, I'll pass...

          Seara linistita, jilava, de toamna. Dupa ce imi las fata in pragul scolii de soferi decid ca mai e ceva vreme de spanzurat si ca-mi pot permite sa casc gura -si o parte din buzunar- intr-o partida scurta de shopping. Sport pe care-l urasc cu pasiune, dealtfel. Ma opresc intr-un soi magazin universal de unde poti cumpara toate cele necesare cotidianului, de la guma de mestecat si sutiene pana la anvelope sau chiar gloante- dupa preferinte si/ sau nivel al starii de anxietate.
           De cate ori merg la cumparaturi ma simt mai tuta decat tutele cu care ma amestec- pentru ca ele, cel putin, au experienta si rabdare. Stiu exact de unde, cand si de ce sa cumpere- eu una ma irosesc incurcand raioane si preturi si mai degraba sfarsesc in fata rafturilor cu accesorii de masina decat a celor cu smacuri de obraji sau tinichele. Adevarul este ca imi plac mai mult masinile decat femeile. Dar, ma rog! e chestie de gusturi...
           
Ma opresc in dreptul raionului cu ustensile de bucatarie- nu pentru ca mi-ar face cu ochiul prea mult arta culinara, ci pentru ca e cel mai aproape de usa pe care am intrat. O grasa cu vreo trei godacei roind in juru-i gafaie aplecata peste tigaile de teflon. La vreo 3 rafturi mai incolo, printre aspiratoare, o adolescenta vorbeste galagios la mobil. Numai eu par pierduta in spatiu si timp. Arunc in cos o trusa de ornat prajiturile- pentru ca e ieftina si pentru ca "nu se stie niciodata". De fapt, se cam stie: toate lucrurile cumparate pe acest principiu ajung, in final, sa fie reciclate intr-un garage-sale...Ma invart pe calcaie intre lumanari parfumate, deschid vreo doua felicitari care canta, cercetez o reclama a unei creme anti-rid-miracol...yeah, right!
Decid ca nu pacalesc pe nimeni, shopping-ul imi repugna oricate eforturi as face. Scurm in geanta dupa portofel, caut cu privirea o casa- una licareste modest intr-un capat indepartat de magazin, o alta e chiar aici, langa mine. Sunt singurul customer si scurtarea asta a suferintei nu poate decat sa ma bucure. La butoanele casei de marcat se afla o pensionara cu degetele rasucite de artrita reumatoida. Aude greu, trebuie sa-i repet fiecare frantura de conversatie : "Da, este singurul lucru pe care-l cumpar. Da, platesc cu cardul personal. Nu, nu vreau cash back". Am rabdare, cu batranii intotdeauna. Imi impacheteaza, cu crengile degetelor putin tremurand, cutia pe care mi-am spanzurat banii.
 Asta e tot?
 Stii ceva?- ii zambesc...Cred ca trebuie sa fac cale intoarsa ca sa ma uit si de un portofel, daca tot sunt aici. Pot lua sacosa cu ce am cumparat cu mine?
 Bineinteles, draga mea!!
 Ma priveste oarecum mirata. Ce vrei- ii raspund in gand- m-am nascut si am crescut in alt colt de lume.
Ma izbesc din nou de grasa cu trei plozi (o fi de-a casei), depasesc un cuplu de mexicani care par la fel de rataciti ca mine. Ajung printre genti si alte articole de atarnat pe umar; dezvirginez vreo 5 portofele, caut pe cel care cuprinde cei mai putini bani si cele mai multe carduri si care striga cel mai putin "pierde-ma". Ma declar multumita, fac cale-ntoarsa catre casa. Catre aceeasi casa la butoanele careia canta aceeasi pensionara. La nici doi pasi de ea ma trezesc ca o increngatura ciudata de picioare imi taie calea. O filipineza, la vreo 35-40 de ani, taraind dupa ea un cos de neam-prost, plin ochi. Plus pe fiica-sa, cam de varsta fetei mele- personaj neinsemnat, dar atasat situatiei. Privesc la cosul imens, intru intr-o panica usoara, schitez o tuse de astmatic amator- doar-doar s-o simti si m-o lasa, dupa cum dicteaza bunul simt, sa-i trec eu inainte, doar am un simplu portofel de achitat (si nu e nici macar plin, la naiba!). Scoabea insa ma ignora vizibil si incepe a decarta mormanul de toale pe banda rulanta. La capatul celalalt batrana incepe a le culege cu crengile uscate ale degetelor, intr-o calmitate si o lipsa de graba care imi face pielea ca de gaina. Se schimba amabilitati.
Hello! Ce faci? Ai gasit tot ce cautai? totul OK?
Da, multumesc, totul este in regula!
Simt ca mi se injecteaza ochii, parul pe ceafa sta bat. Ma mananca pielea, mi se zbate pleoapa. O devorez pe cracanata din talpa pantofilor pana-n matreata din varful capului. E o tuta careia natura i-a dat numai jumatate de drept de vot, o paranteza pe tocuri, o lipsa de profil care-mi da fiori.
Batrana desface fiecare pantalon, fiecare bluza- le scutura, le scaneaza, le impatureste meticulos la loc. Mormanul de pe banda rulanta creste, in loc sa scada- apar sutiene, pantaloni, ceasuri de 5 dolari bucata, fel de fel de chilipiruri, o intreaga recuzita. Ma scurg din picioare, dau ochii peste cap catre mexicanul asezat la coada in urma mea- si el are numai o pereche de cizme de platit. In comparatie cu mine insa pare impacat cu soarta. Sa las portofelul, sa il arunc ofuscata pe un raft?- nicidecum, e ca si cum m-as declara invinsa. Raman. Oftez. Oftez iarasi.
Fata cracanatei priveste numai intr-o parte, simtind probabil mirosul de sange in aer. N-am nimic cu ea, eu pe aschimodie am pata pusa. Imi intind spinarea, imi parai incheieturile- de parca astept sa dea cineva startul unei partide de paruiala. Stiu insa ca, in afara de evidente antipatii, nimic nu se poate concretiza intr-o tara ca asta.
Injur de mama (ei), injur de sfinti (tot ai ei), fac trimiteri directe la cine a fabricat-o asa mica si stramba si plina de nesimtire. Totul in gand, in maruntul buzelor si-n ochi.
La final ma iau la palme, tot in gand, ca nu ma invat odata minte sa stau departe de femei si de lumea shopping-ului.
...................................................................
A doua zi, in pauza de masa de la munca, primesc un mesaj pe telefon: "mama, ce ai facut?? fata aia de ieri, din magazin, este prietena mea, M...Mi-a zis ca a stiut ca tu esti mama pentru ca semanam...Mi-a povestit cat de nervoasa erai. Ce le-ai facut??"


         
         


Friday, October 19, 2012

materie umana-14


     In microbuz aceeasi caldura bolnava cu iz de culcus de om batran. Sunt singura care poarta inca maneca scurta- ceilalti s-au imbrobodit de parca valoarea celor 7 grade de afara ar fi cu minus, nu cu plus- dupa cum o afiseaza panourile informative. E drept, si eu am facut un compromis astazi ingreunandu-mi miscarile cu vesta din dotare- dar mi-am pastrat libertatea coatelor pe care de multe ori imi pica ciuda ca nu mi le-a strungarit mama ca la olteni, poate eram mai "infipta" in viata asta.

    Zambesc. Sunt destul de infipta, macar de mi-as aminti mai des treaba asta si i-as multumi lui Dumnezeu, asa cum bine ma indeamna tot ea, mama...Ma uit in sus, acolo unde toate hartile credintei l-au cazat pe El; e innorat astazi, de parca supararile lumii au dat in foc. Bulbuci de ceata cenusie se preling unii peste altii, se incaleca si se rostogolesc. Nu sunt nori- remarc; sunt aburi.

     Aeroportul se intinde ca o burta despicata, cu maruntaiele la vedere. Un animal perfect, metalic, spintecat si lasat in agonie intr-o dimineata rece de octombrie. O creatura care mai sufla inca, macelarita de sute de scarabei flamanzi- autobuze, trenuri, limuzine, masini...Imaginea, acompaniata de caldura cu miros de gazolina, imi provoava instant greata. Ma gandesc ce-ar fi daca, intr-o buna zi, as incununa scarba zilei de munca cu vreo boratura..? Si, mai dihai, ce-ar fi daca printre calatori s-ar numara si vreun manager dintr-aia scortosi, atat de apretati incat cu siguranta si zambetul ii doare?
O curba luata prea in scurt ma inteapa in coastele realitatii. Revino-ti.

     Imi revin. Ma dau jos cu bucuria evadatului, umplandu-mi bojocii cu aer proaspat- proaspat vanturat de tevile de esapament ale taxiurilor din care coboara, galagiosi si exaltati, pasagerii zilei de azi. Ma apropii cu pasi hotarati de usile de sticla si ele se deschid cu docilitatea previzibila a unui animal batran de circ. Aeroportul ma primeste in pantecul lui metalic cu aceeasi lipsa de reactie cu care se lasa devorat de scarabei. 


     Trec cu o mutra acra pe langa un val de indieni care par a se fi instalat pentru totdeauna pe bancile de la intrare; zgomot de puradei somnorosi, muieri in sari-uri patate de saramura transpiratiei traditionale, barbati care bataie din cap precum cateii aia de-i aliniam pe macrameuri in luneta Daciei 1300. Zborul de 11 si ceva, clientii mei asadar. Salut cu amabilitate plina de vitamina C cativa lucratori de la liniile aeriene, schimb cateva cuvinte cu un politai plictisit (aceleasi, in fiecare dimineata), irosesc acelasi metraj de hartie igienica, ma spal pe maini in aceeasi chiuveta, ma privesc in aceeasi oglinda din cele 6. Imi incui geanta in acelasi locker, folosind acelasi lacat din ultimii doi ani.
......................................................................................

      Femeia din fata mea pare plansa. Isi tine privirea in jos, o apasa vizibil o tristete vecina cu boala. Poate a lasat in urma pe cineva drag, stiu cum este. Pana si uitatul peste umar doare. In pasaportul coreean figureaza drept "cutare- sotia lui cutare". Ma gandesc cum este sa te etichetezi drept nevasta, proprietatea cuiva ne-etichetabil. E singura: "cutare", detinatorul de nevasta, nu apare pentru a fi legitimat. Ii intind pasaportul si-l primeste cu obedienta unui condamnat la moarte. Next!

      Mirosul de curry razbate prin toti porii indianului din fata mea. E simpatic si negricios ca un soricel cu mustata. Imi intinde doua pasapoarte- al lui si al nevestei. O caut cu privirea- e pitita in spatele lui, incarcata de genti si impingand cu icnituri la cartul plin de valize. Zambeste, e limpede si fericita. O alta "sotie a lui cutare"- care "cutare" ii face semn dintr-o mana de curva masculina cu ghiul sa se miste mai repede si sa se aseze in pozitie de drepti in fata mea. Vazandu-i stangaciile, soricelul mustacios bataie din tigva cu nemultumirea impacata a detinatorului de oi bolande: "e a mea, da' e tuta, sa ne ierti Maria Ta"...Next!

       O alta coreeanca, de data asta cu un nume simplu, fara tinicheaua de "sotia lui..." atarnata de coada pasaportului. O cercetez cu privirea, mandra de ne-apartenenta ei declarata la vreun morman de testosteron. E tanara si leagana in brate un pui de om, o zgaiba cu parul zburlit- nimic mai frumos decat copiii asiaticilor! Ma socheaza pe moment distonanta- poate ca e o mama singura...sau poate ca exista si o scanteie de libertate acolo, in lumea lor. Mangai cu privirea botul de carne vie- tanara cu pielea de portelan imi zambeste cu talcul unei femei implinite. Ma trec fiorii aducerii aminte- nu demult leganam si eu la piept o bucata rupta din mine. Astazi aceeasi bucata mi-a devenit prietena si ia lectii de condus.
 
Next!
..............................................................................................

         E timpul pauzei; imi asez in fata cutia cu orez maroniu si legume fierte. Pun alaturi biblia traitorului de secol 21- internetul deschis de smartphone. Trag cu buricul degetelui de email-uri, mesaje, apeluri pierdute. Ma irita stirile, trec peste ele- nu le urmaresc niciodata. Caut barfe- involuntar ajung sa ma scald in smârcul facebook-ului. Una din manuitoarele de condei pe care cateodata le citesc cu placere (leat cu mine) urla ca lupul flamand acoperit  artistic si degeaba cu floace de oaie. A fost, pana sa se amorezeze, ascutita-n colti ca secerele de la 1907. Evident si inevitabil, odata devenita "a lui cutare" s-a flescait precum carnea muiereasca dupa varsta de '40 de ani- nu dintr-o data, nu cu totul, dar promitator insistent si progresiv. Ii citesc, printre randuri, strigatul de neputinta. Lipsa unui copil, la varsta ei, doare mai tare decat apartenenta la un "cutare". Imi aduc aminte, subit, de cele doua coreence pe care le-am legitimat mai devreme. Pamantul e rotund, pana la urma...



     
        

      



     

counter

Blogroll