materie umana-11

C. are o tresa in plus pe umar, in comparatie cu mine, si una in minus- raportat la altii "mai mari". In ierarhia gradelor, deci, imi este superioara atat in ce priveste zorzoanele uniformei, cat si valoarea cecului bi-saptamanal. Doar cand vine vorba de varsta ma simt oarecum incuiata pentru ca nu stiu cati ani sa-i pun in carca- umbla ca la 40 dar arata ca in pragul pensiei. De multe ori o compar cu o ruda amarata de la tara, o femeie care toata viata ei a stiut numai munca, munca si iar munca, un chip chinuit de soare si niciodata rasfatat de iruri femeiesti. Lui C. i s-a strans pielea fetei ca in creturile unui balon care scapa aer-in santuri groase, adanci, si-n niste talpi de gasca pe care niciun tratament cosmetic, oricat ar fi el de radical, nu le mai poate indrepta. Nu se machiaza, parul nu si-l vopseste. Banuiesc ca nici uniforma noua nu a mai comandat de ani de zile (cu toate ca nu ar costa-o nimic) pentru ca, in tot ceea ce poarta, culorile nu mai sunt ceea ce ar trebui sa fie: albastrul puternic s-a transformat intr-un azuriu obosit iar bleumarinul bate, jenant, intr-un gri-sobolan.

Printre atributiunile ei de semi-sef C. o are si pe cea de organizator, de planificator de tura- conform unor grafice numai de ea intelese ar trebui sa "ne rotim" unii pe altii la intervale regulate de timp. Lucru care nu se intampla decat pe petecul ala amarat de hartie pe care "semi-sefa" il plimba printre noi si printre pasageri, intr-un mers smucit, nervoso-paranoid, o zi intreaga.

"Unde-i cutare? l-ai vazut pe cutare? cine trebuia sa-l schimbe pe cutare? si unde-i cutare care trebuia sa-l schimbe pe cutare??"- intrebari la care ei i se strepezesc dintii si i se subtiaza buzele iar noua ni se ridica doar umerii.

Debandada culmineaza cu iurese de 5-10 minute in care C. schimba pozitiile tuturor, trimite pe cutare-1 in locul lui cutare-2, pe cutare-3 in locul lui cutare-15...si tot asa, pana cand, fara sa ne dam seama cum, ajungem toti in acelasi loc din care, in urma cu cateva minute, tocmai am plecat. Noi o privim cu indignare si repros, ea ne-ar strange de gat- o armonie totala a unui loc de munca ideal, deci.

In general, nimeni nu spune nimanui nimic. In particular, ne-am jupui unii pe altii. Tot in general, C. nu face observatii directe, nu starneste confruntari, nu cere marturii clare de la vreunul dintre noi. In particular insa, ori de cate ori prinde vreo oaie ratacita de turma o trage deoparte si incepe a-i strecura in ureche naduful, intr-o lipsa de mimica a fetei care ma nauceste, efectiv: cum dracu' o fi reusind muierea asta sa vorbeasca fara sa-si miste buzele alea subtiri si uscate?? Niciun rid de pe fata nu i se misca, jur, nici ochii nu-i clipesc in cap. In secundele in care-si toarna otravurile nu vezi nimic dubios pe chipu-i, auzi doar un mumbling-bumbling, o bolboroseala intepata, din cand in cand, de cate un cuvant interzis urechilor sensibile. Intotdeauna sunt nemultumiri legate de persoane fata de care, in mod direct, ochi in ochi, nu are nimic de obiectat...

Ieri, in plina desfasurare a propriei activitati, m-am trezit cu C. mestecandu-si nemultumirea la un pas de mine. Grozav!- mi-am spus, incercand sa-mi pastrez cumpatul si rabdarea, caci banuiam ce va urma.

Contrar asteptarilor insa, nu a fost vorba despre disecarea unui coleg anume- C. avea alte off-uri.

"Spune-mi ce crezi"- au inceput a se strecura vorbele printre buzele alea care imi dau imaginea unui buzunar vorbitor- "fac o treaba buna sau nu?"

Am ramas socata. Mi s-ar fi parut mai usor de raspuns la intrebarea "a fi sau a nu fi?". Cum adica daca face o treaba buna? Logic ca nu, pana si ambientul a remarcat asta...

Am zambit.

"Are you serious??"- s-a strepezit ea mai tare, punandu-si o mana in sold. De data asta am putut chiar vedea cum i se misca buzele. "Nu crezi ca fac o treaba buna?"

"N-am spus asta"

"Atunci?"

"Well...cred ca problema este in alta parte"

"Deci spui ca este o problema...ca nu-mi fac treaba cum trebuie"

"Nu, nu e vorba de tine, ci de lipsa de comunicare"- am intors-o eu ca la Ploiesti (ca la Chicago nu stiu cum se face treaba asta).

"Comunicare? ce comunicare? eu cred ca comunic destul"

"Comunici, dar nu cu cine trebuie si cand trebuie"

"Nu pot sa cred...deci si tu crezi ca am o problema..."

"Well...cred ca toti avem cate una"- am incheiat. 

"...deci fac o treaba buna sau nu?"

"Ce vrei sa auzi de la mine?- i-am zambit, parca cu gura altuia.

"O incurajare, ceva. Vreau sa te aud zicandu-mi ca ma descurc, ca fac treaba buna". 

"Faci, atunci. Faci treaba buna"

S-a intors pe calcaie, cu buzunarul vorbelor sleit intr-o expresie de multumire care m-a facut sa icnesc.

Dragobete, Valentine's...

N-am nimic impotriva lui Valentine's Day. Nu ma isterizez pentru ca este sarbatorita in Romania in locul Dragobetelui- asta deoarece nu-mi amintesc ca, in ultimii 40 de ani cel putin, sa fi stiut pe cineva care ofera flori sau inimioare de ciocolata asortate la vreun inel de logodna de ziua fiului Babei Dochia (http://en.wikipedia.org/wiki/Dragobete). Dintre cei care plang de ciuda ca am pupat in dos americanii si sarbatoarea asta a lor as fi curioasa sa aflu cati au idee, fara a deschide Wikipedia, ca mine, cand este Dragobetele mai exact..? Nu gasesc,intr-adevar, rostul romanului care se imbraca  in costum de Halloween si petrece in noaptea de 31 octombrie...dar asta este o cu totul alta poveste pentru o cu totul alta pagina de blog.
Eu indragesc Valentine's Day- asa cum tot la inima am Ziua Mamei (o sarbatoresc atat in varianta romaneasca, 8 Martie, cat si in cea americana, a doua duminica a lunii Mai), Ziua Tatalui (a treia duminica din Iunie), ori vechea Zi a Copilului din 1 Iunie- caci pentru mine adolescenta de fiica-mea ramane tot un copil, nu stiu altii cum sunt...

Celebrarea Dragostei imi este aproape de suflet. Orice imi aminteste ca trebuie sa opresc, cateodata, timpul in loc si, printre calcule zilnice si socoteli nemiloase, sa imi intorc fata si inima catre cei care imi sunt dragi- mi se pare ca TREBUIE sa mi se intample.
Unii spun ca nu ai nevoie de o zi incercuita in calendar pentru a sarbatori dragostea, ca, atunci cand iubesti, fiecare moment in sine este festiv. Poate ca suna bine-dar sunt numai baliverne, asta cred eu. De cele mai multe ori uitam, in vartejul asta al existentei, ca mai avem parinti, copii, iubiti...uitam de noi insine, ne consumam intr-un iures nedrept dar caruia nu ne putem impotrivi- ca "asa e viata". Uitam ca imbatranim, ca cei care ne-au plasmuit se duc si ca odraslele noastre au, la randul lor, copii. Nu avem voie, in schimb, sa uitam sa ne platim datoriile sau sa ne potrivim ceasul pentru a doua zi (care o mai apuca) pentru a merge la munca. Ne bucuram ca idiotii ca vine fiecare weekend, uitand ca el incheie, de fapt, o alta saptamana din viata noastra si din cea a celor dragi noua. Ca inca un fir de nisip din clepsidra s-a scurs.
Uitam sa spunem "te iubesc", sa ne pupam de "noapte buna" sau sa ne strangem in brate cu aceeasi pasiune pe care, atunci cand ne-am indragostit, am crezut ca nu o vom pierde niciodata sau ca nu vom avea nevoie de vreo zi incercuita in calendar pentru a ne aminti de ea...

din putul gandirii- 2

Mi-am petrecut toata dimineata cautand, sortand, injurand, razand, citind, dand cu flitul la ce nu e de citit si asa mai departe... Am inceput curatenia de primavara in blog- odata cu treaba asta am pierdut o sumedenie de link-uri utile si, pentru ca nu incep munca la ore subtiri, am incercat sa recuperez cat am putut din aceste pagube.
Unele nume (prea putine insa) le-am regasit usor; altele- inca le mai caut. 
Sarind tot asa, dintr-un blog intr-altul, rasfoind gandurile unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti, m-au cuprins tot felul de senzatii ciudate. Una dintre ele a fost ca noi astia care detinem jurnale virtuale ne cam pierdem timpul aiurea. Daca ne place viata pe care o avem ar trebui sa uitam naibii de statul cu ochii zgaiti in monitor si...s-o traim, nu? Si-asa e scurta. Mie imi place grozav a mea, sincera sa fiu. Si atunci la ce ma mai apuc sa mai povestesc de una, de alta? cui ii pasa si la ce-mi slujeste mie treaba asta? pe cine ar trebui sa intereseze unde ne-am plimbat, ce am vazut si cat de tare ne-a scuturat la maruntaie calatoria in sine? cate feluri de mancare am gatit sau cate lumanari a avut nepoata pe tort, anul asta? 

Am deschis o sumedenie de bloguri- multe dintre ele frumoase si demne de luat la intrebari- insa am realizat ca, din toate, nu am citit decat ultimele scriituri publicate. N-am timp si nici chef sa merg cu rasfoitul pana la inceputurile lor (multe dateaza de prin 2008- 2009) si nici nu mi se pare cu rost si de actualitate treaba asta. Cu siguranta acelasi lucru se intampla si cu blogul meu, si cu blogul tau (intr-un fel, mi s-ar parea ceva ciudat daca vreun individ si-ar sacrifica timpul pentru a citi tot ce am scris din prima zi si pana astazi). Si atunci la ce am pierdut noi atatea zile din anii din urma asternand pe pagini virtuale ganduri, sentimente, bucurii si tristeti..? De ce nu am consumat tot acest timp alaturi de cei dragi sau facand ceva cu adevarat de folos noua insine? Sute de post-uri din anii trecuti sunt precum hartiile mototolite, aruncate la cos- stau aliniate, cuminti, in arhive pe care nici noi insine nu le mai deschidem sa le mai scuturam de praf, daramite altii?
Unii se scuza ca "nu au mai avut timp in ultima vreme sa scrie nimic pe blog", altii "promit ca o vor face, cat de curand". Imi vine sa zambesc- nimanui nu-i pasa, cu adevarat, daca peste un blog se aseaza colbul. Exista alte zeci, sute, poate chiar mii. Unii pleaca in vacante de amorul fotografiilor pe care le vor posta la intoarcere, potrivesc retina aparatului doar in functie de "cat de bine da pe pagina blogului", uitand sa se bucure de momentul respectiv din viata lor si numai a lor. Unii dau in vileag sentimente de ura, altii de dragoste- ca si cum ei insisi le-ar re-inventa. Lumea nu se opreste in loc pentru nimeni, viata nu asteapta pe niciunul. Peste blogurile noastre se aseaza praful ca peste biblioteci pline de carti dragi, este adevarat- dar pe care, odata citite, din ce in ce mai putini le vor mai rasfoi...

materie umana-10

Oamenii rai sunt urati- a mai observat cineva treaba asta?

Indiferent de cum au fost sculptati la origini de catre mama Natura, de ce fizionomie au avut in bagajul initial, pe parcursul timpului rautatea le demoleaza orice urma de caldura, de calm sau de frumos.

Lucrez acum cu o aratare de vreo douazeci si ceva de ani, o blondina-alburie de vreun metru si jumatate dar cu un tupeu si-un cinism peste cota de avarie. Caustica, sarcastica si agresiva verbal, pare a musca si atunci cand paseste, mandibula i-a incalecat maxilarul intr-o expresie care te face sa dai inapoi pana apuca sa-si caste dintii iar sprancenele i s-au unit intr-un "V" permanent, neiertator. Asa crede ea ca se impune, probabil. Este adevarat ca, intr-un anume fel, ii si iese figura- aproape toti o ocolim si am stropi-o, la o adica, cu apa sfintita ca sa vedem daca sfaraie.

Rautatea, invidia cronica, egoismul, toate uraciunile astea sufletesti lasa urme. Un om alcatuit frumos din punct de vedere fizic poate deveni un monstru- la fel de bine cum unul pocit iti poate cuceri inima prin bunatate si blandete.

materie umana- 9

Autobuzul se misca greoi prin noaptea de afara- nu e foarte tarziu dar se insereaza inca la ore "subtiri". Ca intr-o culme a ironiei, desi ma grabesc grozav  prindem toate semafoarele rosii.

Inauntru suntem numai vreo 4 angajati si soferita- o femeie apriga, barbatoasa, care incaleca si stapaneste roata cea mare a volanului cu dexteritatea si usurinta cu care alte femei impletesc fulare sau mesteca in cratita. Miracolul penumaticului o face sa salte in scaun mai mult si mai des decat noua, pasagerilor, ne este permis.
Femeia povesteste ceva- i se adreseaza exclusiv unui tip masiv, de culoare, care a ocupat scaunele din fata. Inteleg ca este vorba despre o vacanta reusita, despre cat de nice este sa-ti faci cumparaturile nu stiu unde (si ma duce gandul, ascultand-o, la cat de prosti suntem cand aruncam banii pe fereastra doar asa, de amorul shoppingului...dupa care ma razgandesc si-mi suier in barba ca doar o amarata de viata avem, poate are dreptate si muierea asta cand spune ce spune).
Inteleg, dincolo de hurducaiala dihaniei care ne poarta in burta ei, ca vacanta povestitoarei a meritat toti banii-dupa care aud cum il intreaba pe individul insurubat in primul rand de scaune daca a fost vreodata intr-o pestera. Grasul se face ca nu aude bine: a cave?
Da!- ii raspunde femeia- ai intrat vreodata intr-una?
Pesterile nu sunt locurile alea pline de lilieci or something?- i se tuguie glasul individului intr-o mirare amestecata cu spaima nedisimulata.
Ba da!- ii raspunde barbatoasa. 
No, man...-suiera tipul, clatinand din cap- nu imi trebuie mie asa ceva!
Soferitei i se zguduie umerii lati de ras.
Liliecii zboara numai noaptea- zice ea. De-aia trebuie sa vizitezi pesterile pe timpul zilei...
There's no difference!- sare ca ars rotunjorul. Noapte, zi- inauntru e tot intuneric...right?!- si se intoarce catre noi, incercand sa prinda cateva priviri aprobatoare, sa traga, cum ar veni, majoritatea de partea lui. Din nefericire singura cu care face contact vizual sunt eu- si pentru ca trebuie sa dau, din politete, un semn de viata imi fac, precum condamnatul la moarte, un calcul rapid si decisiv: el imi este coleg de breasla deci nu ma pot pune de-a-ndaratelea; individa pare pare de doua ori mai lata-n umeri ca mine si, in plus, de ea depinde cand si cum ajung sa-mi recuperez masina din parcare in fiecare zi...colac peste pupaza, ii simt privirea in retrovizoare, asa ca decid: ridic din umeri a paguba si a nestiinta si toata lumea e fericita. Inclusiv liliecii.

am sunat sa spun ca....

Urasc sa-mi folosesc zilele "de boala"- dar alta metoda mai eficienta de a chiuli de la munca nu am descoperit nici eu si nici firma la care lucrez, pana acum. 

Inca dinainte de a pune mana pe telefon mi se aseaza o galusca cat mingea de tenis in gat si aproape ca nu mai trebuie sa simulez o voce slaba, ogarjita, ostoita...In general dau vina pe cate o raceala la stomac (motivatia asta merge ca unsa de fiecare data, nimeni nu vrea sa te vada venind la serviciu cu punga de hartie intr-o mana sau cu sulul igienic intr-alta) si, arareori, pe cate un nerv ciupit la coloana. De fiecare data mi se raspunde calm, degajat, intr-o dispozitie de "alaturi de tine in clipele astea grele" totala- iar asta ma face sa ma simt prost, pe undeva, de parca m-ar impunge-n coaste adevarul si m-ar trage de urechi constiinta, atata cata mai e.

Ultima data cand am facut treaba asta nu mi-a pornit masina- un Cadillac vechi dar al naibii de incapatanat sa faca fata situatiei, dupa care si acuma plang, cu toate ca a meritat din plin sa-i pun cruce si sa-l fac uitat (drept dovada...). Partea cea mai incomoda a problemei a constituit-o faptul ca mai aveam doar o ora pana sa intru in tura, imbracata regulamentar, cu pachetul in geanta frigorifica si cu cheile zgranganind a neputinta in fata garajului. Dupa o serie completa de Dumnezei si sfinti americani (ca suna mai bine, la suparare) am decis sa apelez numarul rusinii, simuland un atac violent de gripa stomacala de, cred, si aluia cu care am vorbit i-a fost teama sa nu ma auda oticnind, printre explicatii....

"OK, a incheiat individul de la birouri, sper sa te faci bine curand!"

"Multumesc!"- am suierat, obosit...-desi ma indoiesc: cand stii ca ai dreptul la zile de betesug prost ai fi sa nu gusti, macar din cand in cand, din dulceata chiulului?!

Din putul gandirii

Cateodata cuget in locuri in care altii fac orice altceva numai asta- a chibzui, a gandi, a sta pe ganduri- NU fac...

Unul din locurile in care mi se oglindeste soarta lumii, a omului in general, este toaleta aeroportului. De cate ori ma inchid intre cei patru pereti metalici ce delimiteaza o intimitate precara ma simt mai putin fiinta si mai mult obiect al societatii. Falfai prin aer palma, deasupra closetului, si el isi trage un strat nou, virgin, de folie protectoare- semn ca ideile ce-mi vor veni in minte vor zburda pe teren fertil si neumblat de altii. Ochiul magic stie exact cand trebuie sa declanseze apa, sulul de hartie igienica trage singur semnale de alarma atunci cand trebuie inlocuit, robinetul are senzor, uscatorul de maini- la fel....Peste tot si toate insa- VOCEA: metalica, rigida, asexuata. Voce care iti invadeaza nestingherita efemera intimitate, amintindu-ti ca nu esti decat o larva,o insecta dintr-un enorm musuroi, ingaduita sa vietuiasca ceva mai mult de cateva ore sau zile. Dincolo de mesajele transmise de ea- in esenta de bun simt si cu oarecare folosinta, ca de exemplu unde sa-ti parchezi masina si unde-nu sau cati mililitri de parfum poti incarca in bagaje- VOCEA te scurma precum un burghiu in moalele capului, te inunda de pretutindeni, te stapaneste, iti clateste chiar, cu spor, cativa neuroni.

De fiecare data cand o aud imi amintesc de filmele SF- de care intotdeauna am fugit precum Aghiuta de tamaie pentru ca infatiseaza, dupa parerea mea, o lume a gri-ului absolut, o societate-musuroi perfecta (cea in care traim acum este doar in stadiul de gradinita-grupa mare), un univers in care toti se imbraca in aceeasi poleiala, se misca identic, respira prin tuburi si se hranesc cu pastile. Toti se nasc- precum insectele- doar pentru a munci, a intretine marele musuroi si, eventual, a procrea.

Daca stai bine sa te gandesti- fie ca o faci in toaleta aeroportului, fie in alta parte- cam asta-i motivul pentru care vietuim: din momentul in care invatam sa facem la olita suntem aruncati in sistemul de robotizare, scoliti, indoctrinati, speriati de legi si ametiti cu ideea de libertate (care libertate este ingradita de adineauri pomenitele legi, deci numai libertate nu este); la varsta la care sufletul si corpul ne-ar cere numai dragoste si distractie suntem impinsi in linia intai a insectelor muncitoare, ni se vantura pe sub nas nesiguranta zilei de maine si ni se inoculeaza cosmaruri legate de lipsa banilor din cont. Iar in momentul in care ne epuizam si nu vrem decat sa tragem pe dreapta si sa nu ne mai pese de nimic suntem impinsi, frumusel, catre buza prapastiei, cu un bot de pensie si cu un bilet de voie in mana, catre o lume pe care, teoretic, avem timp sa o vedem si sa ne bucuram de ea...practic- nu ne mai arde de asa ceva.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii

[Adrian Paunescu, "Repetabila Povara"]

Otrava noastra cea de toate zilele...

Intr-un efort- dragut, de aplaudat cu buricele degetelor dealtfel- de a depasi cu gratie varsta senectutii, de a trai nu mult- ci foarte mult si nu sanatos- ci exemplar de sanatos, unii nascocesc un nou om sau se re-inventeaza chiar pe ei insisi. Resping eticheta de animal carnivor pe care le-a dat-o natura, mesteca seminte si radacini, nu mai beau cafea, nu mai consuma nicio picatura de alcool si, mai mult decat oricand, dau din picioare prin parcuri cu asa determinare de parca ar fugi de moarte. De fapt, asta si fac.

Imi place inocenta asta. Ma distreaza chiar.Si eu sunt atenta la ce si cat mananc- in limitele impuse de bunul simt, inca treaz. Nu pot sa inteleg insa cum de unii cred cu tarie ca intr-un bazin cu apa murdara, toxica, statuta- in care ne balacim cu totii, unii facand pluta a "lasa-ma-sa-te-las" iar altii dand febril din aripi a "miscarea-i-sanatate"- intr-o hazna ca asta, spuneam (caci atat a mai ramas din amarata asta de planeta-muma) am putea sa ne mai salvam singuri ciugulind seminte si ierburi crude...

Iesim din casa sa "luam o gura de aer"- aer poluat, murdar, otravitor (http://www.nrdc.org/air/default.asp).
Stam in casa, la cald si bine- ne prajim ca puricii-n salteaua care arde mocnit, fara sa stim (http://en.wikipedia.org/wiki/Radon)
Ne spunem ca ploaia e buna, ajuta la agricultura-si uitam cat de veninoasa este ea, de la o vreme (http://en.wikipedia.org/wiki/Acid_rain)
Ok, renuntam la carne si trecem pe raw, vegan si alte maruntisuri de-astea- dar ne-a trecut vreo clipa prin cap sa aflam cat de pure, de nevinovate sunt grauntele, verdeturile sau ierburile alese ca unica sursa de hrana..?
( http://en.wikipedia.org/wiki/Food_irradiation)
Am matusi care bat la poarta sutei de ani fara ca o data in viata lor sa fi alergat o suta de metri. Si-au baut si cafea, si-au ciugulit si cate o cinzeaca. Strabunica (Dumnezeu Sa-i odihneasca oasele) nu se aseza la masa fara inaintasul paharel de tuica. Nu mai stiu cu cati ani depasise pragul celor 90...si, Slava Cerului, i-au placut si a mancat tot felul de vietati care i s-au odihnit, la un moment dat, in farfurie. Da! dar in urma cu 50, 60, 90 si mai bine de ani nu existau celulare, ploi acide, teste chimice si nucleare, deseuri radioactive- oricum,nu in proportiile zilelor noastre.
Deci: mai facem noi primavara cu cate o samanta..?!

materie umana- 9

Pe T. l-am crezut, pentru o vreme, a fi om in regula. Asta s-a intamplat undeva pe la inceputurile relatiei noastre de colegialitate- nu-i verificasem inca toate mecanismele, nu stiam ce scartaie, ce partaie sau ce e iesit deja din uz. 

T. are 50 de ani, o atitudine oarecum pedanta si un burdihan demn de respectul betivilor profesionisti. Tuns proaspat si mereu la dunga- nimic de comentat- cu un ac de cravata ce mi-a starnit invidia si pofta, in acelasi timp, de a-mi spanzura banii pe unul la fel, T. emana de la mare distanta izul unui celibat reusit, amestecat cu duhoarea mahoarcei de dimineata. E divortat de vreo cativa ani buni. Logic- nu din vina lui, doar se prezinta drept un nene bun de pus la buba. E singur de tot atata amar de vreme. Asta nu stiu cat mai este de logic, dar este, macar, de bun simt- individului nu-i plac, dupa cum mi-a marturisit, gainile ouatoare mai batrane de 30 de ani, nicidecum cele din acelasi leat cu el si cu atat mai putin cele flescaite de menopauza. I se infoaie coama  doar la puicutele tinere, alea care de-abia au invatat sa cante "cotcodac"- eventual, ma scuzati, daca s-ar putea sa le invete chiar el sa piuie n-ar fi cu suparare...Intrata deja cu un picior in categoria celor care mai scapa cate un ou doar asa, din intamplare sau din fatalitate, m-am iritat cand mi-a povestit ce pretentii are. In timp insa am realizat ca nu merita sa-mi zgaltai neuronii din cauza asta- omul are ceva scurt-circuite la mansarda si cateva becuri lipsa...Am invatat insa sa-l ignor ascultandu-l si bataind a incuviintare.
In dimineata zilei de astazi totul a decurs conform graficului din ultimele 7-8 luni: prezenta completa la apel, cafele aburinde si barfe de pe marginea terenului. Cu vreun sfert de ora inaintea startului oficial l-am vazut pe T. venind glont inspre mine. Am incercat un nevinovat joc de glezne prin cateva intrebari de rutina, ca la fiecare inceput de zi, si-am primit in schimb o reactie care m-a paralizat pentru cateva secunde: lui T. ii jucau ochii in lacrimi iar tremuratul barbiei nu-mi dadea de inteles nimic bun...L-am agatat de-o aripa si l-am impins catre prima sala de asteptare, ferindu-l (dintr-un impuls de bun simt) de ochii si limbile ascutite ale colegilor. N-a ripostat- dimpotriva: s-a inmuiat precum o soseta de lana uitata in ploaie si a inceput a depana...
"D., sunt cel mai mare idiot!"
A fost de-ajuns sa-l intreb de ce (desi, sincer, aveam in schema cateva raspunsuri valide) si am primit, intr-o amestecatura de emotii, tremuraturi, lacrimi, ochi injectati si muci trasi fara spor inapoi, pe barnau, cateva explicatii- si alea ambigue: ca el are 50 si ea e tanara, ca a      simtit ca il place dar ca tare il mai face sa sufere, ca ieri i-a zambit dar ca azi a fugit de el ca de gaia, ca ce se face el cand vom schimba turele si ne vom imprastia care incotro..?! 
Am ramas blocata ca la o extractie dentara: fata despre care pomenea, colega cu noi, e cu doar cativa ani mai mare decat fiica-mea! Nu numai ca ar fi putut, nefericitul, sa-i fie tata- dar ar fi fost chiar indreptatit sa si joace la nunta ei (pe post de socru mic, cu oarecare ingaduiala unchi, var cu tac'su, frate de-al mamei sau alte maruntisuri de genul asta)...
La final a dat cu productia nazala in fasole si a concluzionat: "cred ca sunt indragostit de ea!"
Am replicat, cu o greata pitita cu greu sub masca compasiunii: "bineinteles ca esti! acuma insa trebuie sa-ti revii!"
"De ce spui asta?"- mi-a pus el stop, cu ochii bulbucati intr-o expresie tampa de vitel caruia tocmai i-ai explicat ca trebuie sa-l faci pastrama.
"...pentru ca intram in tura in  mai putin de 5 minute"- am replicat, dandu-mi palme imaginare. Ce naiba m-a facut sa cred, chiar si pentru o scurta perioada de timp, ca am de-a face cu o fiinta rationala..?!