Martisorul acestui an...

N-am stiut niciodata sa dau un leu si sa iau inapoi doi; nici chiar unul si jumatate....nici macar acelasi leu si cativa banuti in plus. N-am stiut, n-am putut- si, pe de o parte, cred ca nici nu mi-am dorit asta vreodata cu adevarat. Am luat inapoi acelasi leu- de cele mai multe ori mai ruginit sau mai devalorizat. Cateodata mai putin. Alteori chiar nimic.
-----------------------------------
L-am gasit cu greu, intr-o insiruire rece de magazine sterpe, deloc in armonie unul cu celalalt; intre un Subway si un salon de manichiura. O pereche de geamuri gri prin care nimic nu ma tragea de maneca sa intru si sa cumpar ceva, orice. Am trecut prin dreptul lor de doua ori pana sa zaresc anuntul mic, atarnand stanjenit, rusinat de propria-i soarta. "Art supply closeout". Aflasem despre el din ziar.
Inauntru, un aer la fel de rece ca cel de afara. Sau poate ca asa l-am simtit eu. Tablouri avortate de pereti pe dusumele- triste, unul in fata celuilalt, rusinate parca de preturile derizorii pe care se vindeau ca niste prostituate de cartier. Cateva mese puse cap la cap si, pe ele, un covor de pensule.
O arie de opera sprijinea, ca o aripa franta de inger, abandonul din aer.

Ne-am salutat. El- un tip uscativ, ingrijit, aflat la mijloc de viata. M-am aplecat deasupra pensulelor ca si cum as fi vrut sa le culeg pe toate- cu nesat, cu nerabdare si cu planuri subite legate de folosinta lor. Le-am mangaiat cu privirea, neindraznind...
"Te rog, incearca-le!"- m-a indemnat, culegand una la intamplare.
"Aceasta costa, in mod normal, intre 30 si 40; eu o dau cu atat. Cele din capat costa un dolar bucata...iar pe astea cer numai 3".
I-am privit mainile, fragilitatea incheieturilor, unghiile ingrijite, parul prea lung pentru o slujba "la stat", gulerul camasii prea alb pentru un fiasco, ochii prea sinceri pentru a nu citi in ei ca e un capat de drum. Am inceput a culege pana cand palmele nu au mai putut cuprinde.
"Am sa revin"- i-am promis. N-am crezut asta.
"Multumesc"- mi-a raspuns. Stia sa nu creada nici el.
"Nu! Eu iti multumesc..."

materie umana 15-bourel, culbec, babiţă...

Unul din actualii mei colegi este un melc. Un tip spelb pe care boldul vremii l-a proptit intr-o zona lipsita de varsta, dintotdeauna apartinand batranetii. Omul asta, sunt absolut convinsa, s-a nascut unchiaş. Cocarjat. Cu privirea stinsa, pitita in spatele unor ochelari prea mari si prea ieftini.

Melcul aproape ca nu are profil; parul, ca matasea-broastei, e intotdeauna slinos si presarat cu matreata. Nu are nici gat- urechile ii sunt ingropate intre umerii dealtfel lasati, ca intr-o capitulare bolândă. Aripile gecii atarna si ele ca la pinguinii bolnavi, iar pantalonii- terni ca propria-i viata- fac guşă peste sireturile pantofilor scalciati.

Colegii- aidoma oilor care nu-si recunosc mielul fatat cu blana de urs- nu l-au inclus in nicio gaşcă. "Nimeni nu ma place"- mi-a destainuit intr-o buna zi, in mijlocul unei conversatii care nu avea legatura cu spusele lui. Am inghitit in sec, acompaniindu-mi şocul momentului cu un zambet tâmp. N-avea rost sa-l contrazic, evidentele erau zdrobitoare. Melcul a continuat, bâţâind din matasea-broastei: "da...nimeni de-aici nu ma place. Dar e OK, nu ma supar".
Ultimele ore de program ale zilei respective mi le-am petrecut imaginandu-mi-l inciudat, infuriat, manios sau cel putin imbufnat. Nu am reusit sa obtin nicio nuanta din curcubeul reactiilor umane. Pe cele ale gasteropodelor nu le cunosc.

luati, mancati si din barba sa nu dati

A fost o vreme cand nu era o problema ce, cum, cat si mai ales de cate ori pe zi mananc. Nu m-ar fi convins nimeni ca exista cel putin o  diferenta intre o halca de carne sau un snop de verzituri- atata vreme cat ele umpleau matele si puneau capac foamei. Nu ma interesa treaba asta. Prajeam in draci cartofi la ceas de inserare, sfaraiam carne de la borcan si afumatura (in acelasi ulei din aceeasi tigaie teflonata pastrata cu sfintenie de la o zi la alta in acelasi cuptor de aragaz), pe balcon aveam cârnăţărie in toata regula, de la parinti aduceam in plase de-un leu varza murata care umplea si macrameurile din casa de miros de basini, iar carnea o tineam in congelator luni de zile fara sa ne mai intrebam daca vaca a fost dilie sau porcul a avut temperatura inainte de a-si da obstescul sfarsit. Nici macar nu ne interesa cum si-au dat acest obstesc sfarsit- injunghiate, impuscate, strivite pe roata sau trase-n teapa. Mancam "tacamuri" obosite de pui de care nici E-coli-ul nu se mai lipea,  scrumbiile le strecuram printre masele fara sa stim cat mercur au adunat sub solzi. Iar despre salam tot romanul stia ca e botezat si cu carne de cal- si nu se mai impupaza pielea pe nimeni. Si toata lumea era fericita- in plus, nu se mai crapa de cancer ca la intrecere, asa cum se intampla azi. Ma umfla si acum rasul cand imi amintesc de un vecin care, in vremea copilariei mele, lucra pe la o fabrica de sucuri si dulcegarii...nu stiu ce invartea sau, macar, care i-a fost numele; stiu doar ca ne aducea saptamanal cate o canistra de plastic plina cu o mazga vopsita si dulce de-ti sareau ochii din cap (de la o vreme mama o rasturna in chiuveta, ni se strepezisera dintii de la atata Cico). Doamne, cata mandrie era sa ai in bărdacă zeama colorata, sa iesi cu ea afara si sa ranjesti niste dinti ba albastri- ba verzi! sau sa mananci ciunga si, dupa ce i se duce si mama gustului, s-o lipesti de scoarta caietului si s-o mazgalesti cu pixul, s-o iei din nou la molfait si s-o strecori printre dinti colorata- sa te vada colegii si sa crape de necaz, sa fii la moda, bengos...
Au trecut vremurile alea. Au venit cele in care am inceput sa schimb uleiul dubios din cratita teflonata. Am aruncat si ditamai borcanul cu jumari in untura, dat de soacra. Am inceput sa citesc si sa ma uit la televizor- prostia mea, poate.
Anul trecut am descoperit o carte- 500 si ceva de pagini care m-au convins sa devin vegetariana. Inca ma mai bantuia- la vremea respectivei decizii- imaginea caninilor si a maselelor de minte. Dar am abolit-o si m-am pus pe fiert orez si deshumat radacinoase. 
Am aflat, mai apoi, ca zaharul e otravitor- dintr-o alta carte. Despre indulcitorii artificiali stiam de o buna bucata de vreme. Am cumparat miere- raw, scumpa ca pupila de bondar. Zilele trecute insa am dat play, online, unui documentar care m-a facut sa dosesc aproape toate verziturile din casa si sa umplu frigiderul cu carne. Caninii si maselele de minte mi-au promis recunostinta vesnica si carii cat mai putine. In plus, a trebuit sa uit de mierea raw. De tot ce contine zahar. De indulcitori. De tot ce inseamna carbohidrati- si, respectiv, dezmatul papilelor gustative. Oua, carne si smantana grasa.
Acum cateva ore am aflat despre laptele aducator de cancer.
Ce-a mai ramas...?
E seara- si, in loc de fiertura de frunze neindulcita am ales sa mananc babic cu caciula de pateu de casa. Cumparate de la un ardelean care, cu siguranta, nu a aruncat borcanul cu jumari. Si nici cu cititul nu se omoara.

Am ramas uitandu-ma indelung dupa el, cum se duce asa, intr-un echilibru firav. Seara de ianuarie îngăla ploaia cu zapada.

Batranul.
Inceputul de an.
Bastonul.
Si-un sac- greu, asa parea- de ani in spate-i.

Un suflet care cară un trup, asta voi ajunge- mi-am zis. Si mi-am privit cu ingrijorare trupul care acum imi cară sufletul.

trecere de vreme

Daca as gasi explicatii logice sau cel putin multumitoare in "criza de la 40 de ani"- atunci i-as pune in carca toate nemultumirile si refularile care se involbureaza in mine. Dar nu cred ca ea poarta vina, ar fi prea simplu- in plus, sabloanele nu ma caracterizeaza.


Nu inteleg cum de se intampla sa expiram ca trupuri atata vreme cat sufletul refuza sa ne imbatraneasca. Nu caut raspunsuri, stiu ca ele nu exista- iar incercarile altora de a-mi lamuri nelamuritul ori imi smulg un zambet, ori ma scot din sarite. So, back off.

Au trecut 20 de ani de la terminarea liceului; ma uit la fostii mei colegi, in fotografii ingalbenite de trecerea asta nemiloasa a anilor, cu aceeasi curiozitate cu care se uita si ei la mine. Mai plini, mai carunti, mai ridati, mai parinti responsabili decat au fost cei care i-au facut in urma cu patruzeci de ani, mai una, mai alta. Ai zice ca s-au schimbat, ca m-am schimbat, ca bla-bla-bla-ul asta cu maturizarea este singura certitudine, singura evidenţă. Fals.  Azi am ascultat Bon Jovi-ul anilor cu tremurici de pubertate si m-a miscat in exact aceeasi masura. Numai ca mi-am permis mai putin, constransa de realitatea varstei, sa ma manifest- in fapt, deloc. N-am voie sa-mi mai placa vizibil ceea ce mi-a placut in urma cu douazeci de ani, mi-e interzisa patima acelor vremuri- trebuie sa fac loc tinerimii, trebuie sa-mi ajustez rolul in functie de hainele personajului in pielea caruia sunt, trebuie sa ma feresc de ridicol. Un rid in plus egal o noua constrangere. O incheietura care scartaie, un dinte care trebuie scos-  o noua limita atasata exteriorizarii. "Nu mai ai 20 de ani, nu-ti mai sta bine". Nu ca n-ai mai simti la fel, nu ca sufletul ti-a ramas pictat in aceleasi culori (poate doar ceva nuante sa difere)- ci ca nu-ti sta bine. Ca nu corespunzi. Ca trebuie sa-ti platesti propriul proces de imbatranire, de expirare, cu varf si indesat (ca si cum ar fi o dorinta, nu o neputinţă). Am fata care maine-poimaine termina liceul- iar eu ma simt, de foarte multe ori, in aceeasi barca cu ea, tragand de aceleasi vasle, in aceeasi directie. De multe ori gandul ma biciuie: "daca as avea cu douazeci de ani mai putin as face asta si ailalta". Nu am. Am cu douazeci de ani mai mult decat merita sufletul meu si ma tem ca voi continua sa expir numai ca ambalaj.

shopping? no thank you, I'll pass...

          Seara linistita, jilava, de toamna. Dupa ce imi las fata in pragul scolii de soferi decid ca mai e ceva vreme de spanzurat si ca-mi pot permite sa casc gura -si o parte din buzunar- intr-o partida scurta de shopping. Sport pe care-l urasc cu pasiune, dealtfel. Ma opresc intr-un soi magazin universal de unde poti cumpara toate cele necesare cotidianului, de la guma de mestecat si sutiene pana la anvelope sau chiar gloante- dupa preferinte si/ sau nivel al starii de anxietate.
           De cate ori merg la cumparaturi ma simt mai tuta decat tutele cu care ma amestec- pentru ca ele, cel putin, au experienta si rabdare. Stiu exact de unde, cand si de ce sa cumpere- eu una ma irosesc incurcand raioane si preturi si mai degraba sfarsesc in fata rafturilor cu accesorii de masina decat a celor cu smacuri de obraji sau tinichele. Adevarul este ca imi plac mai mult masinile decat femeile. Dar, ma rog! e chestie de gusturi...

           
Ma opresc in dreptul raionului cu ustensile de bucatarie- nu pentru ca mi-ar face cu ochiul prea mult arta culinara, ci pentru ca e cel mai aproape de usa pe care am intrat. O grasa cu vreo trei godacei roind in juru-i gafaie aplecata peste tigaile de teflon. La vreo 3 rafturi mai incolo, printre aspiratoare, o adolescenta vorbeste galagios la mobil. Numai eu par pierduta in spatiu si timp. Arunc in cos o trusa de ornat prajiturile- pentru ca e ieftina si pentru ca "nu se stie niciodata". De fapt, se cam stie: toate lucrurile cumparate pe acest principiu ajung, in final, sa fie reciclate intr-un garage-sale...Ma invart pe calcaie intre lumanari parfumate, deschid vreo doua felicitari care canta, cercetez o reclama a unei creme anti-rid-miracol...yeah, right!
Decid ca nu pacalesc pe nimeni, shopping-ul imi repugna oricate eforturi as face. Scurm in geanta dupa portofel, caut cu privirea o casa- una licareste modest intr-un capat indepartat de magazin, o alta e chiar aici, langa mine. Sunt singurul customer si scurtarea asta a suferintei nu poate decat sa ma bucure. La butoanele casei de marcat se afla o pensionara cu degetele rasucite de artrita reumatoida. Aude greu, trebuie sa-i repet fiecare frantura de conversatie : "Da, este singurul lucru pe care-l cumpar. Da, platesc cu cardul personal. Nu, nu vreau cash back". Am rabdare, cu batranii intotdeauna. Imi impacheteaza, cu crengile degetelor putin tremurand, cutia pe care mi-am spanzurat banii.
 Asta e tot?
 Stii ceva?- ii zambesc...Cred ca trebuie sa fac cale intoarsa ca sa ma uit si de un portofel, daca tot sunt aici. Pot lua sacosa cu ce am cumparat cu mine?
 Bineinteles, draga mea!!
 Ma priveste oarecum mirata. Ce vrei- ii raspund in gand- m-am nascut si am crescut in alt colt de lume.
Ma izbesc din nou de grasa cu trei plozi (o fi de-a casei), depasesc un cuplu de mexicani care par la fel de rataciti ca mine. Ajung printre genti si alte articole de atarnat pe umar; dezvirginez vreo 5 portofele, caut pe cel care cuprinde cei mai putini bani si cele mai multe carduri si care striga cel mai putin "pierde-ma". Ma declar multumita, fac cale-ntoarsa catre casa. Catre aceeasi casa la butoanele careia canta aceeasi pensionara. La nici doi pasi de ea ma trezesc ca o increngatura ciudata de picioare imi taie calea. O filipineza, la vreo 35-40 de ani, taraind dupa ea un cos de neam-prost, plin ochi. Plus pe fiica-sa, cam de varsta fetei mele- personaj neinsemnat, dar atasat situatiei. Privesc la cosul imens, intru intr-o panica usoara, schitez o tuse de astmatic amator- doar-doar s-o simti si m-o lasa, dupa cum dicteaza bunul simt, sa-i trec eu inainte, doar am un simplu portofel de achitat (si nu e nici macar plin, la naiba!). Scoabea insa ma ignora vizibil si incepe a decarta mormanul de toale pe banda rulanta. La capatul celalalt batrana incepe a le culege cu crengile uscate ale degetelor, intr-o calmitate si o lipsa de graba care imi face pielea ca de gaina. Se schimba amabilitati.
Hello! Ce faci? Ai gasit tot ce cautai? totul OK?
Da, multumesc, totul este in regula!
Simt ca mi se injecteaza ochii, parul pe ceafa sta bat. Ma mananca pielea, mi se zbate pleoapa. O devorez pe cracanata din talpa pantofilor pana-n matreata din varful capului. E o tuta careia natura i-a dat numai jumatate de drept de vot, o paranteza pe tocuri, o lipsa de profil care-mi da fiori.
Batrana desface fiecare pantalon, fiecare bluza- le scutura, le scaneaza, le impatureste meticulos la loc. Mormanul de pe banda rulanta creste, in loc sa scada- apar sutiene, pantaloni, ceasuri de 5 dolari bucata, fel de fel de chilipiruri, o intreaga recuzita. Ma scurg din picioare, dau ochii peste cap catre mexicanul asezat la coada in urma mea- si el are numai o pereche de cizme de platit. In comparatie cu mine insa pare impacat cu soarta. Sa las portofelul, sa il arunc ofuscata pe un raft?- nicidecum, e ca si cum m-as declara invinsa. Raman. Oftez. Oftez iarasi.
Fata cracanatei priveste numai intr-o parte, simtind probabil mirosul de sange in aer. N-am nimic cu ea, eu pe aschimodie am pata pusa. Imi intind spinarea, imi parai incheieturile- de parca astept sa dea cineva startul unei partide de paruiala. Stiu insa ca, in afara de evidente antipatii, nimic nu se poate concretiza intr-o tara ca asta.
Injur de mama (ei), injur de sfinti (tot ai ei), fac trimiteri directe la cine a fabricat-o asa mica si stramba si plina de nesimtire. Totul in gand, in maruntul buzelor si-n ochi.
La final ma iau la palme, tot in gand, ca nu ma invat odata minte sa stau departe de femei si de lumea shopping-ului.
...................................................................
A doua zi, in pauza de masa de la munca, primesc un mesaj pe telefon: "mama, ce ai facut?? fata aia de ieri, din magazin, este prietena mea, M...Mi-a zis ca a stiut ca tu esti mama pentru ca semanam...Mi-a povestit cat de nervoasa erai. Ce le-ai facut??"


         
         

Tata -Timpuri Noi

mi-e dor. si doare.

materie umana-14

     In microbuz aceeasi caldura bolnava cu iz de culcus de om batran. Sunt singura care poarta inca maneca scurta- ceilalti s-au imbrobodit de parca valoarea celor 7 grade de afara ar fi cu minus, nu cu plus- dupa cum o afiseaza panourile informative. E drept, si eu am facut un compromis astazi ingreunandu-mi miscarile cu vesta din dotare- dar mi-am pastrat libertatea coatelor pe care de multe ori imi pica ciuda ca nu mi le-a strungarit mama ca la olteni, poate eram mai "infipta" in viata asta.

    Zambesc. Sunt destul de infipta, macar de mi-as aminti mai des treaba asta si i-as multumi lui Dumnezeu, asa cum bine ma indeamna tot ea, mama...Ma uit in sus, acolo unde toate hartile credintei l-au cazat pe El; e innorat astazi, de parca supararile lumii au dat in foc. Bulbuci de ceata cenusie se preling unii peste altii, se incaleca si se rostogolesc. Nu sunt nori- remarc; sunt aburi.

     Aeroportul se intinde ca o burta despicata, cu maruntaiele la vedere. Un animal perfect, metalic, spintecat si lasat in agonie intr-o dimineata rece de octombrie. O creatura care mai sufla inca, macelarita de sute de scarabei flamanzi- autobuze, trenuri, limuzine, masini...Imaginea, acompaniata de caldura cu miros de gazolina, imi provoava instant greata. Ma gandesc ce-ar fi daca, intr-o buna zi, as incununa scarba zilei de munca cu vreo boratura..? Si, mai dihai, ce-ar fi daca printre calatori s-ar numara si vreun manager dintr-aia scortosi, atat de apretati incat cu siguranta si zambetul ii doare?
O curba luata prea in scurt ma inteapa in coastele realitatii. Revino-ti.

     Imi revin. Ma dau jos cu bucuria evadatului, umplandu-mi bojocii cu aer proaspat- proaspat vanturat de tevile de esapament ale taxiurilor din care coboara, galagiosi si exaltati, pasagerii zilei de azi. Ma apropii cu pasi hotarati de usile de sticla si ele se deschid cu docilitatea previzibila a unui animal batran de circ. Aeroportul ma primeste in pantecul lui metalic cu aceeasi lipsa de reactie cu care se lasa devorat de scarabei. 


     Trec cu o mutra acra pe langa un val de indieni care par a se fi instalat pentru totdeauna pe bancile de la intrare; zgomot de puradei somnorosi, muieri in sari-uri patate de saramura transpiratiei traditionale, barbati care bataie din cap precum cateii aia de-i aliniam pe macrameuri in luneta Daciei 1300. Zborul de 11 si ceva, clientii mei asadar. Salut cu amabilitate plina de vitamina C cativa lucratori de la liniile aeriene, schimb cateva cuvinte cu un politai plictisit (aceleasi, in fiecare dimineata), irosesc acelasi metraj de hartie igienica, ma spal pe maini in aceeasi chiuveta, ma privesc in aceeasi oglinda din cele 6. Imi incui geanta in acelasi locker, folosind acelasi lacat din ultimii doi ani.
......................................................................................

      Femeia din fata mea pare plansa. Isi tine privirea in jos, o apasa vizibil o tristete vecina cu boala. Poate a lasat in urma pe cineva drag, stiu cum este. Pana si uitatul peste umar doare. In pasaportul coreean figureaza drept "cutare- sotia lui cutare". Ma gandesc cum este sa te etichetezi drept nevasta, proprietatea cuiva ne-etichetabil. E singura: "cutare", detinatorul de nevasta, nu apare pentru a fi legitimat. Ii intind pasaportul si-l primeste cu obedienta unui condamnat la moarte. Next!

      Mirosul de curry razbate prin toti porii indianului din fata mea. E simpatic si negricios ca un soricel cu mustata. Imi intinde doua pasapoarte- al lui si al nevestei. O caut cu privirea- e pitita in spatele lui, incarcata de genti si impingand cu icnituri la cartul plin de valize. Zambeste, e limpede si fericita. O alta "sotie a lui cutare"- care "cutare" ii face semn dintr-o mana de curva masculina cu ghiul sa se miste mai repede si sa se aseze in pozitie de drepti in fata mea. Vazandu-i stangaciile, soricelul mustacios bataie din tigva cu nemultumirea impacata a detinatorului de oi bolande: "e a mea, da' e tuta, sa ne ierti Maria Ta"...Next!

       O alta coreeanca, de data asta cu un nume simplu, fara tinicheaua de "sotia lui..." atarnata de coada pasaportului. O cercetez cu privirea, mandra de ne-apartenenta ei declarata la vreun morman de testosteron. E tanara si leagana in brate un pui de om, o zgaiba cu parul zburlit- nimic mai frumos decat copiii asiaticilor! Ma socheaza pe moment distonanta- poate ca e o mama singura...sau poate ca exista si o scanteie de libertate acolo, in lumea lor. Mangai cu privirea botul de carne vie- tanara cu pielea de portelan imi zambeste cu talcul unei femei implinite. Ma trec fiorii aducerii aminte- nu demult leganam si eu la piept o bucata rupta din mine. Astazi aceeasi bucata mi-a devenit prietena si ia lectii de condus.
 
Next!
..............................................................................................

         E timpul pauzei; imi asez in fata cutia cu orez maroniu si legume fierte. Pun alaturi biblia traitorului de secol 21- internetul deschis de smartphone. Trag cu buricul degetelui de email-uri, mesaje, apeluri pierdute. Ma irita stirile, trec peste ele- nu le urmaresc niciodata. Caut barfe- involuntar ajung sa ma scald in smârcul facebook-ului. Una din manuitoarele de condei pe care cateodata le citesc cu placere (leat cu mine) urla ca lupul flamand acoperit  artistic si degeaba cu floace de oaie. A fost, pana sa se amorezeze, ascutita-n colti ca secerele de la 1907. Evident si inevitabil, odata devenita "a lui cutare" s-a flescait precum carnea muiereasca dupa varsta de '40 de ani- nu dintr-o data, nu cu totul, dar promitator insistent si progresiv. Ii citesc, printre randuri, strigatul de neputinta. Lipsa unui copil, la varsta ei, doare mai tare decat apartenenta la un "cutare". Imi aduc aminte, subit, de cele doua coreence pe care le-am legitimat mai devreme. Pamantul e rotund, pana la urma...



     
        

      



     

o zi ca oricare...

      Dimineata cetoasa, galbuie si rece, de octombrie. Intre mirosul de frunze uscate asortat sezonului si cel de kerosen ars spârcâit de coada avioanelor- un acvariu de sticla intre peretii caruia noi, angajatii, asteptam macar unul dintre cele patru autobuze atasate fiecarei ore din cele 24.

      Molfai, privind in gol, o bomboana. De fapt, nu in gol- ci in ecranul smartphone-ului pe care-l urasc cu pasiune dar fata de care am dezvoltat un atasament bolnav, aidoma tuturor celor care respira acelasi prezent. E ca o buba, un fungus netratabil. Il am, il urasc, il storc de puroiul informatiilor ori de cate ori am ocazia- dar mi l-am insusit ca pe un indezirabil vital. Inchid si deschid Facebook-ul (alta molima) cu aceeasi concluzie de timp pierdut, trimit un mesaj fiica-mii ("love u, baby, take care"), activez un call catre barbat ("hei, ce faci? unde esti? cand vii astazi acasa?").
      Privesc din nou in gol. Fara douazeci- inca cinci minute de asteptare. Langa mine se inghesuie un coleg, G., un ciudat pe care ma chinui de vreo sase luni sa-l dezleg ca pe un rebus conceput in chineza. Inalt, grizonat, paseste de parca a inghitit si ne-digerat fiecare periuta de dinti cu care s-a spalat in cei 55-60 de ani (cati ii dau). Dusa in eroare de varsta, l-am crezut om intreg o buna bucata de vreme- pana cand mi-a marturisit ca are 6 dubluri ale cheilor de la masina si 40 de arme de foc. Din acel moment l-am infipt in insectarul imaginar.
      Se strange in propria-i geaca- ma uit cum i s-a împestriţat epiderma si ma intreb daca e de la frigul de-afara sau de la zgarcenia cu care-si cumpara, probabil, sculele de barbierit..? "Nu ti-e frig?"- ma iscodeste. "Nope"- il intep cu un raspuns sincer. Mi-e bine.
Fara un sfert. Autobuzul apare leganand din soldurile-i albe, imprastiind duhoare de motorina- colacul peste pupaza mirosurilor care alcatuiesc aerul "curat" al orasului. La volan ghicim o momâie.
Un fasait prelung, soldurile se zgaltaie ceva mai puternic, se deschid doua usi, se casca o scara. Urcam. Eu ma inghesui prima, racnind peste hurducaiala de dinauntru: "mooooorning !!!!"
"Mornin' !"- aud venind dintr-o directie care nu poate fi decat a soferului.
Plecam, pârţâind din toate nodurile. Palmez din nou smartphone-ul, intr-o incercare disperata de a-mi tine retina ocupata cu ceva colorat macar- daca nu si util. Dintr-o data aud un fasait puternic si o stare ciudata pune stapanire pe mine. Ma simt ca un pui de Slobozia (inghetat, din vremea lui Ceaşcă) bagat in cuptoarele sticlariei de la Perla (decedata prin furt organizat la cativa ani de la rascoala populara din '89). Ma uit in jur- G. s-a labartat intr-o letargie pe care numai clostile batrane o experimenteaza. E tot cu geaca pe el, desigur. In fata, momâia e infasurata intr-o plapuma cu maneci in varful careia troneaza un fes cu mot. Deci suntem doi contra unu si situatia devina critica: ori lor le-a inghetat maduva in oase la prima bruma, ori pe mine ma ataca bufeurile menopauzei...
La prima statie din cele 4 usile se deschid si, pentru prima oara, respir cu voluptate valul de motorina de-afara, pentru ca aduce cu ea un iz de frig. Nimeni nu urca, nimeni nu coboara, atentie se inchid (mult prea repede) aceleasi usi. Ma ustura deja nasul de parca as fi tras acid pe nari. La cea de-a doua statie arunc geaca. Aproape de ultima sunt la un pas de coma. Transpir ca un cal, cu ochii pironiti in fesul de la volan si-n geaca stransa cu fermoarul pana-n gat, a lui G. Ridic ca din intamplare o aripa ca sa verific daca aluminiul cancerigen din antiperspirant si-a meritat banii.
Ma uit la trotuarul terminalului caruia ii sunt adjudecata ca la Fata Morgana; intr-un final, ajungem. "Have a good day!"- ii racnesc momâii, ocarandu-l de toti Dumnezeii si sfintii care l-au imbracat azi dimineata." 'ţi-ar fesu' al naibii..."- si ma arunc cu bratele larg deschise in gradele putine- dar primitoare, respirabile- de afara. Am senzatia clara ca din mine ies aburi.

breakfast la mal

Nimic mai depresiv ca marea- respectiv oceanul- in perioadele ploioase. Intreaga atmosfera emana o inutilitate apasatoare: apa care picura-n apa, ternul nisipului ud, valurile care nu mai ademenesc ci, dintr-o data, resping. Pot intelege si chiar accepta lucrurile astea o zi, maxim doua- ce trece insa peste aceasta perioada devine curata trambulina pentru nervi.
Intr-un astfel de peisaj tern, udati pana la piele de ploaia neprietenoasa si nu (cum ar fi trebuit) de zbenguiala in valurile calde, am hotarat sa incercam un loc nou pentru a servi breakfastul- un soi de bomba clasica americana cu miros de bacon, harmalaie de copii nerabdatori si ospatarite satule pana peste cap de turisti. In general- si in special cat priveste locurile in care mananc- sunt ca o baba cu tabieturi: nu-mi place sa ma deranjez sau sa ma supun la eventuale pareri de rau "de dupa" incercand ceva nou. La polul opus- barbate-meu. Asa ca, impotriva celor catorva riduri care mi s-au incretit de neincredere...am intrat.
Asa cum exteriorul lasa de banuit, interiorul suferea de lipsa de stil insa promitea preturi mici si hrana- daca nu buna- macar calda. O carpeta cu un papagal a carui apartenenta la clima si peisajul locului ridica mari semne de intrebare, de un albastru dureros de ireal, ne-a atras atentia inca de la intrare. Cateva scoici "made in Thailand" langa bolul cu acadele, doua evantaie chinezesti atarnand obosite, o alta carpeta cu un alt papagal ceva mai in spate, langa usa care se ghicea a fi de la "office". Am fost preluati imediat si infipti intr-un "booth", un soi de reincarnare cel putin dubioasa a canapelelor (alea maronii, inalte si impersonale) din trenurile CFR-ului de acum 20-30 de ani. Ospatarita si-a manjit repejor un zambet formal si a incercat, trecand prin toata gama strambaturilor de rigoare, sa se faca placuta. Era insa evident ca si pe ea o marca flescaiala de afara. Ne-a infipt cate un meniu sub nas si a mai trecut- cam o data la fiecare 3 minute- pe la noi ca sa afle daca ne-am decis cu ce ne umplem burdihanele sau daca ne caram naibii de-acolo, ca tot ocupam canapelele de pomana. Ne decisesem: cate o omleta pentru fiecare, cu ornamente si adausuri dupa preferinte. Ceva de baut? Cafea? Cola?...Nu, multumim. Apa. Apa? Yes, apa...OK, si cafea deloc?...No, thank you, doar apa. Ah! si cate un pai (ca ne e sila sa bem din pahare dar nu ne ferim a folosi tacamuri spalate in aceeasi troaca doar!). OK: 3 omlete, alea-alea, si 3 pahare cu apa- si s-a intors pe calcaie, sfredelind ceva cu creionul in carnetelul ala mic si magic al ei.
Apa. Apa multa si afara, si pe noi, si-n ocean si pe langa el. Apa in aer, umezeala sarata, caldura lipicioasa, oxigen statut. Miros de mucegai cald.
Cu ce e omleta ta?- ma iscodeste barbate-meu, ceva mai infipt in realitate.
Habar n-am, raspund cu ochii la papagalul carpetat...ceva cu "grits".
Ce-i ala?
Nu stiu. Sper ca ceva comestibil, peisajele depresive imi provoaca foame.
In timp ce-mi plimb ochii primprejur remarc cat de mica trebuie sa fie cheltuiala de deschidere si de intretinere a unui astfel de loc. Plita sfaraie undeva in spate, in dreptul nostru 4 waffle makers gusate revarsa plinatatea unui aluat ca de clatite, pe masa pe care ne sprijinim coatele odihnesc impacate sarea, piperul, mustarul, sosul tomat si alte cateva bunuri de universala folosinta. Remarc ca usa de la "office" are urme de labe murdare in jurul clantei si ma strang in mine, ca un arici. Ventilatoarele cred ca scartaie aerul din incapere de cel putin 20 de ani. Sper sa nu fie, totusi, acelasi aer. Stainless steel-ul de pe frigider si-a pierdut luciul; gurile cascate pentru aer conditionat au cocoloase de praf...Caut cu privirea in jur- turisti cu fete clasice de americani, exact ca aia la care cascam gura cand eram copil cand ii detectam pe plaja, la mare. Batrani, tineri, copii. Nepasatori, relaxati, nu ca mine.
Intr-un final apar cele trei farfurii, insirate pe bratele ospataritei. Plescaim a multumire, ni le tragem in dreptul mestecatoarei, enjoy! oh, we will! Privesc consternata la movilita alba ce odihneste langa buza omletei. Ce dracu'-i aia?? O intep cu dintele furculitei de parca m-as teme ca o trezesc si-mi sare in beregata; iau cateva picaturi, o plimb prin gura, ma stramb. Are gust de nimic fiert, daca pot folosi o astfel de comparatie.
Ai mei urmaresc cu interes vadit experimentul. Ce-i aia? ce gust are?
Nu stiu, da' sigur eu nu mananc asa ceva! Ma apuc de disecarea omletei, cu certitudinea ca ii voi gasi si aleia cel putin o hiba. Nu-mi ia mult: ouale nu sunt oua, ci mai degraba vreun substitut, ceva spumos si scartaitor; ciupercile sunt prea putine, ma apuc sa le separ de maglavaisul galben si sa le numar, bucata cu bucata, de parca ar trebui sa existe un procentaj fix de ciuperci/ numar de oua. Colac peste pupaza, sosul meu picant preferat lipseste din cazarmament. Ma oftic. Imi aduc aminte de ploaia de afara si ma oftic o data in plus. Spumeg in barbie argumente conform carora trebuie sa mananci unde stii ca-ti place si ca te saturi. Injur carpeta cu papagal si scoicile "made in Thailand". Cand sa ajung cu inventarul la ospatarita (care, subit, mi se pare a nu fi ranjit coltii destul de sincer la noi de la bun inceput) ma trezesc cu ea langa masa. E totul OK? Da, behaie ai mei, incercand sa ma acopere.
Da' voi ce limba vorbiti? ne iscodeste ea- ca v-am auzit vorbind, mai devreme...
Romanian- balbaim.
Apai si eu vorbesc românieşte, ca-s din Moldova, din Chisinau!
Serios..!? wow, ce surpriza!- baiguim noi, dintr-o data prietenosi si ranjitori.
Ne facem, subit, inventarul a ce am trancanit mai devreme, cu iluzia (atunci) ca nimeni n-are habar ce vorbim. Nu ne face cinste, ce-i drept. Ca sa apar onoarea familiei iau pleasca vinei asupra mea: tu, draga mea, ia spune-mi ce-i chestia asta alba de langa omleta? ca nu mi-e pe plac de nicio culoare, despre asta vorbeam mai devreme cu ai mei.
A, pai asta-i un fel de...cum sa-i spun eu? faina de păpşoi fiarta.
Mamaliga?- ma consternez eu.
Nuu, in Moldova ii zişem si are alt gust, nu ca la astia...- da ea ochii peste cap, cu inteles.
Multumesc, acuma raul a fost facut, omleta e zdrentuita pe marginile farfuriei, terciul alb completeaza disectia.
Ne apucam sa ne iscodim, ca orice animale migratoare, unii pe altii: tu de cand esti aici, voi de cand ati venit? Cum miroase la tine, cum pute la voi? de cati ani, ce loc de munca, cati prieteni si, mai ales, de cate ori ati fost acasa in ultimii "n" ani? Noi am locuit in Chicago, ea si-a luat un Volkswagen 2012 pentru care munceste ziua in bomba asta si seara pe vas. Uite, ala de-acolo, de peste drum. Noi vrem la munte, ea vrea in Texas.
Noi plecam, ea ramane.