Tuesday, December 16, 2008

din mahalaua vieţii- 15

Ne-am pricopsit, la firmă, cu brăduţul tradiţional, carevasăzică...Mic- precum speranţele şefului că va scăpa cu buzunarul negăurit, pretenţios- ca noi, angajaţii "model", strategic amplasat cât să cuprindă sub el dacă nu un purcoi de cadouri...măcar câte un cec personal bine căptuşit.
Brăduţul are si talente naturale, chiar dacă-i împodobit cu tot tacâmul (zorzoane, ţinghilinghi, mini- globuleţe si etc-uri). Mai presus de orice, zilnic are parte de stropşiri cu apă proaspăt adunată de la robinet, căci "şăfu" a decis aşa, după ce ne-a plictisit cu o descriere amplă a zonelor de conifere si a condiţiilor meteo in care-şi desfăşoară acestea activitatea. Şi-apăi, dacă a zîs şăfu- vorbă rămâne!
Mai de curând am trecut la alte ocupaţiuni in ton cu anotimpul: trimiterea de felicitări de Crăciun si Anul Nou. În paralel, zig- zag si diagonală, fiecare dintre noi a primit [sau mai are de primit....(sau mai are speranţe...)] tone de urări de bine, sănătate şi spor la bani în anul ce va să vină.
Veronica (pasărea nebună cu care împart aceeaşi cracă zilnică timp de 8 ore şi mai bine) mi-a dat clasă cu o felicitare care îmbină mirosul de Crăciun cu un umor de bună calitate şi in acord cu glumele noastre zilnice. Am întrebat-o astăzi dacă a cumpărat deja cadoul pentru prietenul ei. Mi-a oftat că nu, mi-a motivat că-i este groază să meargă la cumpărături- dar am simţit parfumul de minciună fină, în fapt a recunoscut singură ceva mai târziu că n-are habar ce ar trebui să-i cumpere...Ştie doar ce vrea ea să-l roage pe Moş de data asta: să se pricopsească cu numele de familie al concubinului...
A., colegul de culoare, mi-a rânjit într-un colţ că a achiziţionat un inel. Ştiind că se află in relaţia actuală (neoficializată) de cel puţin 10 ani de zile i-am rânjit şi eu o întrebare de 100 de puncte: "şi ce te faci dacă zice DA?"
"Păi de ce să zică?"
"Păi poate pentru că va crede că te-ai decis, în sfârşit, să faci pasul cel mare!"
"Păi nu, că tre' să ştie că nu e o cerere în căsătorie!"
"Păi cum să ghicească asta femeia, de obicei un inel e însoţit de o cerere, nu ştii lecţia? ce fel de inel este?"
"Cu diamant"
"Ai pus-o!"
....Şi-am rânjit toţi. Numai el- nu.




---------------------

Friday, December 5, 2008

de ce e Mos Craciun neam cu Coca- Cola..?

În încercările mele de a găsi povestea lui Moş Nicolae expusă pe undeva, prin paginile nenumărate ale internetului, am găsit (fără să vreau!) o parte din arborele genealogic al lui Moş Gerilă- de fapt, întreaga lui rădăcină. Moşu' mai devreme pomenit e "rociu ca lailonu' " pen'că e neam cu Coca- Cola!!
Iată ce-mi citiră ochii:
"
Mos Nicolae - adevaratul Mos Craciun


Mos Craciun asa cum este el cunoscut azi, cu renii si vesmintul rosu si barba alba a fost inventat la inceputul secolului XX de o companie de publicitate americana care facea reclama pentru celebra Coca cola. Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii este insa Sfantul Nicolae. Copiilor din Romania li se poate intampla ca Mos Nicolae sa aduca si cate o varguta (pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxa Sfantul Nicolae ii da dreptul sa intervina in acest fel in educatia copiilor. Povestea lui Mos Craciun incepe cu un batran numit Sfantul Nicolae, episcopul din Myra. Se spune ca el poseda puteri magice si a murit in 340 a.H. si a fost ingropat in Myra.Tarziu, in secolul XI, soldatii religiosi din Italia au luat ramasitele sfantului cu ei inapoi in Italia. Ei au construit o biserica in memoria lui, in Ari, un oras port din sudul Italiei. Curand, pelerinii crestini din toata lumea au venit sa viziteze Biserica Sfantului Nicolae. Ei au preluat legenda lui Mos Nicolae in locurile lor natale. Legenda s-a raspandit in toata lumea si a luat caracteristicile fiecarei tari[...]"


Concluzionez: Moş Crăciun este o invenţie, o făcătură a secolului XX şi, mai derutant decât orice altceva...e neam cu Coca-Cola.
Circula, într-o vreme, un banc legat de ce vor face americanii când vor pune stăpânire pe Lună: o vor văcsui in roşu (rociu, s-avem rezon!) şi vor scrie Coca- Cola. Bănuiesc că acelaşi lucru s-a întâmplat cu Moş Gerilă: l-au găbjit repede şi degrabă inaintea tuturor, i-au înfundat gura cu o barbă pe măsură (ca să nu poată ciripi prea multe), i-au tras o spoială în ton cu renumita băutură răcoritoare şi pun pariu că, dacă-l cauţi bine pe moş dai pe undeva pe turul izmenelor scris "Coca-Cola" !
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc...s-ar putea să scrie, mai nou, "Made in China" (ori Giapan)...



Aşadar, ne pregătim frumuşel ghetuţele, cizmuliţele, şoşoneii în seara aceasta şi aşteptăm pe originalul Moş Crăciun- recte Sfântul Nicolae.






---------------------------------

Saturday, November 15, 2008

fiecare bloc cu damblaua lui

Astăzi mi-am adus aminte de Nea Mărin.
De Nea Mărin, de Draga Olteanu- Matei, de paporniţa cu praz şi de cum o fo' el confundat cu un miliardar, cu toate că îi miroseau si nojiţele e ceapă. Cum o nimerit el intr-o odaie "de-aia de bună" de la hotel, cum şi-a trântit culcuşul jos, lângă pat şi cum era să-şi pârlească deş'tele la televizor...
Ieri, să vezi potriveală: mi-am amintit de Nea Istudor, ăla care făcea linişte in jurul blocului in care am copilărit. Nu-l invrednicise nimeni cu respectiva foncţie, da' aşa se simţea şi el capabil de ceva pe lumea asta. Nea Istudor avea ceas de neamţ si psihic de Spitalul 9. La amiază ieşea cu fesu-i bine inşurubat pe ţeastă (fie vară, fie ger) şi până la orele 4 punct nu suporta picior de copil prin preajma blocului. Nu aveai scuze in faţa lui Nea Istudor. Am incercat odată să fur câteva minute de moţăială pe banca de lemn din faţa blocului. I-am zis ca aştept nişte neamuri şi că ele nu ştiu bine la ce scară locuiesc, ceva minciunele infofensive scornite de o minte de 8-9 ani...N-a ţinut.
In afară de liniştea de cavou dintre orele 12-4 Nea Istudor mai avea o pasiune: un hârb vechi si urât ca el. De-atunci mi-am zis ca maşinile seamănă (dacă ai imaginaţie şi rabdare să le priveşti atent) cu "propritarii".
Nu mi-o mai amintesc prea bine, ştiu doar ca noi toţi, copiii, îi pusesem gând rău; era, oricum, o coajă veche, cu macrameuri şi ţinghilinghi, ronţăită de rugină pe la incheieturi şi cu o urgentă nevoie de casare. Asta era insă numai părerea noastră- Nea Istudor işi idolatriza maşina, ar fi strâns-o probabil la piept precum Nea Mărin paporniţa, dacă s-ar fi putut.
O fi şi facut-o, n-aveam cum să ştim pentru că "odorul" işi consuma somnul de veci intr-un garaj de tablă improvizat abuziv de către hodorog in spatele blocului, dincolo de sârmele de rufe. Dimineaţa, până-n orele 12 şi seara, după 4, cele două fosile erau intotdeauna de găsit in garaj. Cu uşile deschise sau nu- după anotimp- Nea Istudor forfeca la cabluri întins pe sub ea, schimba uleiuri greţoase la vedere, inşuruba becuri deşurubate cu o zi înainte sau, pur şi simplu, o ştergea de praf sau o bătea de muşte. Mariajul lui Nea Istudor cu maşina lui era unul bolnav de trainic, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să-i spună asta-n faţă- adulţii aveau un motiv de distracţie si bârfă iar noi, copiii, un ţel temporar in viaţă: să ne facem poliţai şi să-i frigem o amendă şi-o puşcărie soră cu moartea!
Între timp ne-am mutat şi-am uitat, până ieri, de Nea Istudor şi de damblalele lui. Probabil că s-a dus de multă vreme in raiul mecanicilor amatori şi îi stresează acum pe sfinţi cu programul lui de linişte între orele 12- 4....
La noua adresă insă am avut un alt gen de Istudor, un vecin dintr-un bloc alăturat. Nu-i ştiu numele nici în ziua de azi dar existenţa i-am remarcat-o de la prima aruncare a ochilor pe geam. Ca toţi ceilalţi locatari, dealtfel.
Personajul respectiv, plasat pe orbita vârstei de 50-60 de ani (la momentul ăsta), a avut, are şi va avea un mariaj similar cu maşina lui. Un Trabant de data asta, galben la faţă ca şi stăpânul. Galben şi stupid de hotărât să funcţioneze cu orice preţ. Probabil că au fost zile in care maşini cu pretenţii n-au facut faţă vremii- dar Trabantul le-a dat clasă. A continuat să funcţioneze intr-un ritm drăcesc şi împotriva tuturor previziunilor- şi la fel a făcut şi stăpânul. Zi de zi, uneori chiar in ploaie sau ger cumplit, in ultimii 26 de ani omul şi-a dezmembrat, re-asamblat, pigulit, ciocănit, şmirgheluit...galbenu-i prieten şi totodată coleg de viaţă. 26 de ani in care a putut fi văzut 99% din timp afară, lânga maşina lui. Poate or fi fost mai mulţi, cu siguranţă a făcut acelaşi lucru şi până să se mute părinţii mei in vecinătate...
I-a murit şi nevasta, între timp (da, a avut nefericitul şi nevastă!)...şi nici el nu promite ani mulţi de-acum inainte. In parcarea din spatele blocurilor însă, pe un fost petec de iarbă, intr-un spaţiu in care numai el poate intra, milimetric, Trabantul tronează peste intreaga aglomeraţie actuală. N-are a se teme de nimic, calculele bolnave ale stăpânului îi promit o viaţă liniştită oricum. Omul e galben de boală- Trabantul e galben de longevitate. Şi de bucurie: deşi fabrica-mamă a intrat la menopauză si, probabil, nici piese de schimb nu se mai găsesc pe piaţă, el este un răsfăţat, are manichiura făcută la timp şi locul de parcare asigurat pe viaţă. Viaţa lui, sau a stâpănului, rămâne de văzut care cedează primul...
Eu îmi pun banii pe Trabant.








-----------

Wednesday, November 12, 2008

din mahalaua vietii- 14

In grădina Domnului- in care m-am adunat cu colegii mei- nu prea mare a fost spatiul alocat, dar multe s-au petrecut si incă se mai petrec peste zi...Atât de
multe, incât nu trebuie sa ma gândesc prea mult de unde adun, intr-un timp relativ scurt, atâtea povesti.
Au loc acolo, in gradina mai sus pomenită aşadar, adunări tovărăşeşti de duzină, cu bârfele aferente si inventarul problemelor cu care ne place să credem că se confruntă şefu' (că, deh! dacă are bani tre' să fie si nefericit, asa ne-a invătat pe noi regula de trei simplă! sau, de câte o fi ea, da' tot simplă si pe intelesul tuturor tre' să fie...)), cu comodităti mascate de un interes subit pentru muncă, cu sustragerea subtilă si plină de tertipuri de la asumarea oricarui fel de responsabilitate si- la final- cu ieşirea cu pieptu' inainte la imparţirea de decoraţii si de laude, desigur.
Oameni suntem!- imi zic.


Astăzi ne-am stârnit intelectualitaţile intr-o discuţie legată de circ. De circ in general, nu de unul anume. A., potcovit mai nou cu porecla de Capitan Virus (pentru că tuşeşte ca o cârtiţă bătrână de ceva vreme) ne-a arătat "cadoul" făcut prietenei domniei sale cu ocazia implinirii a nu'ş câţi anişori (oricum, mult mai puţini decât cei pe care-i arată): două bilete la circ. N-ar fi nimic, da' ziua dumneaei a fost acu' vreo săptămănă, iar circul apare in oraş de-abia peste vreo alte şapte zile...Ma rog, dragostea sa fie mare!
Veronica, mândră stăpână de 3 câini si o pisică (cea de-a doua, decedată de curănd, de-abia a fost ridicată sub forma unui pumn de cenuşă de la morga necuvântătoarelor), a sărit ca arsă pe coadă: "nu suport circul, este un tratament inuman si ilogic aplicat bietelor animale!"
Ne-am uitat pe sub sprânceană la ea- A. a ripostat intrebând-o cam ce parere are, in cazul acesta, despre tratamentul aplicat găinilor/ vacilor/ porcinelor ronţăite sistematic de către dânsa si de către cei din jur sub formă de alimentaţie zilnică...?
Ei, asta-i altă problemă!- zice cumătra- ele nu suferă.
Cum nu suferă?
Păi nu suferă, că sunt crescute rapid, pe indesate, si mor inainte să-şi dea seama că au existat!
Eşti sigură?
Sunt sigură!
Cât de sigură?
Foarte sigură!
In regulă...personal- işi continuă Capitanul pledoaria- cred ca biata găină ar fi mult mai fericită dacă ar câştiga un ban cinstit la circ, decât presată sub forma de "carne albă" in farfuria ta!
Nu cred!- ridică Veronica dintr-o sprănceană. La circ ar trebui să trăiască intr-o cuşcă incredibil de mică! Aia nu e viaţă pentru un biet animal, ca să nu mai pomenesc de lei, elefanţi, etc, etc, etc...(da, ma gândesc si eu fără să mă amestec in aşa discuţie savantă...mai bine o lună vultur decăt o viaţă găină de Gostat!).

Intreaga tărăşenie s-a prelungit pe câteva minute bune- destul timp să lăsăm orice preocupare cu adevărat importantă deoparte. Aplaudacii de pe margine am fost eu, plus Capra Cântâcioasă, plus R.- noul coleg cu origini mexicane. Nefericitul, incă mai oscilează intre porecle...

Nu vreau să se inţeleagă că nu iubesc animalele! dimpotrivă, am o legătură atât de puternică cu orice purtător de blană sau pene incât imi cam dă şi mie de bănuit treaba asta! Dar- am limite. Din ce in ce mai restrictive, odată cu trecerea anilor.
Ideea este că intreaga polologhie de mai sus s-a terminat din momentul in care am simţit nevoia să intervin; m-a strâns de amigdale grija colegă-mii vis-a-vis de patrupede si, respectiv, zburătăcitoare. Prea tare m-a strâns.
Am inceput cu lauda de sine- "fraţilor, eu vin din România!". Nu că ar fi lipsit cineva de la lecţia asta...
Am continuat cu grijă şi cu teama de a nu spune mai mult decât e necesar- nu de alta, dar nu vreau să oripilez prin expunerea amănunţită a realităţilor de acolo...câini maidanezi adaptaţi la lupta de stradă, pisici aruncate de copii de la etaj doar de amorul distracţiei, filmate in agonie şi mai apoi expuse pe internet şi aşa mai departe...Nu mă mândresc cu asta, mă dezgustă (deşi chiar bărbate-meu işi aminteşte de anii nebuni ai tinereţii si de broaştele umflate cu paiul in dos sau de mâţele potcovite cu tinichele!).

Am zis doar că vin din România şi că sunt mult mai aprigă decât exponatele de pe aici. Şi pentru că amigdalele mele incă se simţeau castrate- am continuat.

Eu nu mă usuc prea tare de grija elefanţilor care dansează prin circurile lumii. Nici a leilor, nici a tigrilor, nici măcar a pinguinilor.
Nici măcar a găinii care are pretenţia să-mi dea gust la supă. Mă uit doar să văd cât de "organică" i-a fost existenţa. Nu cât de fericită. N-am vazut, până acum, nici o găină zâmbind.

Friday, November 7, 2008

somnul Natiunii naste haiduci

Ieri, vorba cantecului-"absolut din intamplare"- l-am descoperit pe andrei balan. Nu stiu cine e cu exactitate, nici la ce echipa joaca si nici care este legatura dintre maretu-i nume si ziarul "Libertatea". Nu m-ar mira sa fie vreo grozavenie de reporter uns pe-acolo- oricum, pentru mine acest aspect nu prezinta importanta.

Mi-am otravit, din absoluta si respectiva intamplare, sufletul si ochii citindu-i mizeriile. L-am publicat mai jos, pentru curiosi [...]
andrei balan (scuze, dar nici la inceput de fraza nu merita majuscule) mi-a amintit de povestea haiducilor romani- poveste care mi-a fost servita din frageda pruncie si pe care n-am crezut-o nici atunci si n-o cred nici acum, la frageda maturitate. Cartile de istorie mi-au desenat ani la rand haiducia poporului roman. Cete de voinici cu camasi albe inflorate care ii lecuiau pe boieri de toata agoniseala, intr-o incercare numai de ei inteleasa de a "face dreptate si de a ajuta saracimea". Haida de!
Putem sa fim seriosi o secunda?
Cred ca, de fapt, haiducii astia au fost niste talhari in toata regula- niste ipocriti care, prinsi asupra faptului, au gasit (ca asa-i mintea romaneasca, extrem de inventiva in materie de prostii) explicatii care sa strice gura, dar sa dreaga fata. Cred ca au furat pe ruptele si pe indesate, si-au batut joc de tot ce putea aduce o farama de eleganta si bun gust in tarisoara aia, si-apoi (cu saliva adunata in coltul gurii, intr-un zambet parsiv) au dat vina pe imensa si inexplicabila lor dorinta, chipurile, de a face dreptate. Dreptate cui?
Sunt haiduci destui si-acum in Romania. Multora li s-a acrit saliva- desi zambetul parsiv a ramas- pentru ca strugurii boieresti sunt inca prea sus...
Cam de haiducul roman mi-aduce si mie aminte andrei balan. Are si-o moaca pe masura. Ma intreb- daca tot a venit vorba de moaca- unde i-o fi fost putinul creier cand s-a lansat in afirmatii de genul : "un negru urecheat, şi nu un boşorog fardat"..?? Harbul rade cu ciobul lungit pana la urechi de oalele sparte...
Haiducul balan este mandru foc de afurisenia care-i zace-n suflet. Se crede "boier scapatat" si uraste cu patos. E, in fapt, un amarat de haiduc.




------------
http://www.libertatea.ro/andreibalan/?p=32#more-32


sau, cu citatul de rigoare:
"""Osama Bin Laden - Obama/Biden 1-0
În sfârşit, game over. Spectacolul dizgraţios al Americii, televizat, cred, şi la bordul Titanicului, s-a dus pe lumea cealaltă, după ce mi-a întors stomacul pe dos şi l-a lăsat aşa, neconsolat. Mi se par atât de falşi americanii, cu grija lor planetară pentru toate ţările lumii, încât faptul că a câştigat un negru urecheat, şi nu un boşorog fardat, mă lasă rece şi profund indiferent. Ştiu, ni se spune mereu că alegerile din America afectează şi mersul Gostatului din piaţa Matache, dar şi cursul laptelui la vacile Maramureşului. Practic, dacă n-ar fi americanii, impostorii autentici lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ, noi n-am fi decât nişte cifre înşirate pe un perete de peşteră. Hai să le mulţumim acum, plenar, că nu ne-au tăiat cablul şi benzina, hai să ne facem frate cu dracu şi să-i mai aşteptăm vreo 50 de ani, poate aterizează şi ei, călare pe bombele cu care ne-au ruinat, din dragoste, Bucureştiul şi Ploieştiul. Dar chiar, cu cine-o fi votat VanGhoetem, puşcaşul marin care l-a omorât pe Teo Peter şi acum zace relaxat pe vreun şezlong la Miami, cu conştiinţa intrată la apă?

Nu-mi dedic prea mult timp americanilor, dar asta nu înseamnă că nu-i urăsc bătrâneşte şi temeinic, până la os. Am atâtea motive de partea mea, încât trăiesc un sentiment fantastic de linişte, caracteristic doar boierilor scăpătaţi. În 232 de ani de istorie mică, au furat vieţi, creiere şi teritorii, crezând că aşa se face transplantul de personalitate, au inventat şi întreţinut tot ce era mai rău şi mai nociv la adăpostul uniformei de jandarm universal. Rămân, totuşi, doar nişte paria cu pretenţii. Dincolo de strategii, geopolitică sau bugete, şi noi, europenii, şi ei, urmaşii puşcăriaşilor englezi, ştim acest lucru.

În loc să divorţeze după ce Bill Clinton a fost dovedit că înghesuia stagiare pe sub mese, Hillary şi-a luat inima-n dinţi şi a scris o carte. Asta e America. Prostia e vândută în ediţii princeps, tupeul e împachetat şi livrat milioanelor de imbecili care cred în visul american, o idee de marketing care sună bine, dar se termină întotdeauna prost. Cine crede că dublul Obama (preşedinte) - Biden (vicepreşedinte) nu are nici o legătură cu Osama Bin Laden se înşeală amarnic. Eu am certitudinea că nimic nu este întâmplător. Şi că Dumnezeu, drăguţul, nu s-a săturat de maimuţa Bush şi a luat-o de la capăt cu distracţia. În hohote, de data asta."""

--- semnat: Andrei Balan.




Sa-ti fie rusine, "domnule" andrei balan. Mizerabila viata mai trebuie sa ai, si multe frustrari..! incearca sa-ti bandajezi o parte din neputinte cu o masina noua, ceva zornaitor- am auzit ca ajuta in astfel de cazuri. E drept, nu vindeca. Dar macar, ca-n vorba aluia care zacea cu cutitu-nfipt in spate: o sa te doara numai cand o sa razi. Bine ca n-o faci prea des (si-aicea ma refer la ras), ca esti prea ocupat cu ura "temeinica si batraneasca" din sufletelu' ala mic, mic....si singur, singur...

Saturday, November 1, 2008

fuse si se duse

S-a dus si "halouinu" ăsta, slavă Domnului. Atâta zgomot si inghesuială pentru nimic..! Au ramas tone de dovleci negăuriţi, mormane de oase impraştiate-n ogrăzi si hectare de pânze de păianjen atârnate pe la streşini. De ciudă, poate, cotoiul Veronicăi s-a hotărât să dea o fugă până-n lumea drepţilor- de fapt, s-a intâmplat ne-intâmplatul si a trebuit, după legea americănească, să-l "put to sleep". Să-l adoarmă, cu alte cuvinte. Definitiv si irevocabil. Nu că m-ar fi interesat sau afectat din vreun unghi sau punct de vedere, dar a trebuit să iau, ca o colegă de muncă bună ce sunt, la cunoştinţă de nefericitul eveniment. Doamne- Ajută că nu i-a făcut inmormântare ca la carte, in vreun ţintirim de necuvântătoare! Atâta mai lipsea, să mă cheme si la pomană...
Deci: s-a dus si halouinu', şi cotoiul colegă-mii. Şi s-a mai dus, odată cu ele, şi luna lui Octombrie, cu tot cu frunze şi cu vreme bună. La ce să se aştepte acum un oraş cu pretenţii de paralelă 45- dar cu înclinaţii de tărâmuri nordice, mai mult canadiene?
...Incerc să găsesc motive să-mi placă vieţuirea in oraşul acesta, in special atunci când iarna bate la uşă. Cu cât incerc mai tare, cu atât imi doresc să părăsesc corabia mai repede. Chicago este un oraş frumos- probabil că dacă aş fi fost necăsătorită m-aş fi considerat răsfăţată de soartă, fiind aici. M-ar fi îmbrăcat perfect downtown-ul, viaţa nocturnă, grill-bar-urile, aglomeraţia. Acum insă comoditatea vieţii de cuplu şi responsabilitatea parentală işi spun cuvântul: am in plan oraşe mici, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde şcolile sunt mult mai bine cotate si strazile mult mai largi si mai puţin circulate. Doar câteva motive, desigur- lista e mult mai lungă si, cu an ce trece, se mai adaugă la ea câte ceva.
Vine iarna in Chicago, inevitabil. Astăzi "pi şentru" mi s-a parut că deja miroase a zăpadă- şi mi s-a strâns pielea. Mi-am amintit subit de Florida. şi nu numai...

Wednesday, October 29, 2008

din mahalaua vietii- 13

Avem un nou coleg- hispanic la origine, pare cel mai sănătos la cap si cu chef de muncă dintre noi. Incă nu i-am facut fişa, ii dau cu aproximatie vreo 40-45 de ani, stiu că are doi copii măricei si foarte buni la carte.
Cînd si-a facut aparitia, cu două zile-n urmă, Capra Cîntăcioasă (aşa l-am poreclit pe A., colegul de culoare care ne-a facut urechile varză si bucuria de a asculta muzică- terci) şi-a dat in petec cu madăfacă-urile zilnice. La ce ne trebuia unu' nou...? de ce-a apărut si ăsta-n peisaju' nostru..? madăfacă, madăfacă si la refren- tot madăfacă.
Eu si zbanghia de V. (de la Veronica, că mi-a dat voie s-o pomenesc) ne-am dat coate. Am mai pus de-o cafea, ca să avem ce servi la bârfa de amiază. Ne-am autodeclarat păsările cârcotaşe- care, clănţănind seminţe pe aceeasi cracă, privesc de undeva, de sus, tot haosul din fermă.
Cu toate că numai fermă nu este- mai degrabă o adunătură de ciudăţenii; avem aşadar o Capră Cântacioasă, o Regină neincoronată, un Şobolan de câmp (ăla-i şefu' ), două pupeze clevetitoare (adicatelea noi) si-un Captain Wormtail- recte clămpăul plin de tatuaje si de lene. Pe individul cel nou nu l-am băgat incă la insectar, suntem incă in faza de analiză si clasificare.
So, după prima repriză de madăfacă si o porţie de chicoteli am decis să-i facem instructajul noului venit. I-am arătat ce ne interesa mai tare pe noi, fumeile- si anume care-i baia noastră si care-i haznaua bărbătească. Hazna pe care ne-am imaginat-o in fel si chip, de cănd lucrăm acolo- ne-am oprit asupra ideii de incăpere rece, intunecoasă din care te ia de nas de cănd deschizi uşa un tron murdar pe care zace, citind ziarul, un gandac imens, puturos. Am aşteptat aproape cu nerabdare, amandouă, clipa in care noul coleg s-a indreptat in direcţia respectivă- după care am inceput a specula, cu o imaginaţie bolnavă, acest lucru.
"Iti dai seama, cand R. va deschide uşa, ce faţă o sa facă gandacul?? heeeei...! I don't know you! who the FRUNDZE are you..?? did you get my newspaper..? no newspaper- no pee!"
...Da' omu' s-a intors uşurat de acolo, semn ca ori a avut vreun petec de ziar la el- ori, pur si simplu, nu i-a păsat.
Captain Wormtail a fost cel mai putin afectat- poate pentru faptul că ultimul tatuaj cu care şi-a impestriţat burdihanul l-a făcut să uite de toată nimicnicia acestei lumi. Din fericire nu ni l-a arătat incă. Am indrăznit numai să-l intreb dacă mai are spaţiu suficient pentru câte idei îi bese mintea..? Am bănuiala că şi-a mutilat carcasa mai mult decât suficient- insă a ţinut să mă informeze că incă mai are in plan căteva tatuaje. I-aş propune ca unul dintre ele sa si-l aplice pe ţeastă, folosind drept model imaginea unui creier lucrativ- ca tot nu l-a inzestrat natura cu asa marfă rară...

Astăzi am revenit la normal, cât de cât- noi, pupezele, ne-am vazut mai departe de cranii, stafii si alte mortăciuni care trebuie decorate de "Halouinu' " ăsta, Captain-ul şi-a târâit coada puturoasă printre noi simulănd activităţi inteligente, noul venit a apărut la servici cu un ziar impăturit la subsuoară (dând curs la speculaţii si ropote de râs din partea noastră) iar Capra Cântăcioasă şi-a dat jupuit din nou glanda in incercarea-i şubredă de a imita cântările radioului. Probabil ca şi gândacul gigant din hazna şi-a reluat, nestingherit, activităţile zilnice.

(ultima mea ispravă)







---------------------------------------------------

Thursday, October 23, 2008

hapi halouin sau sta-ti-ar pulsul

In urma cu vreo 5-6-sau-chiar-mai-multi-ani, privind la ProTv pe la sfarsitul lunii lui Brumarel, ma incantau si ma intrigau in acelasi timp emisiunile cu iz sofisticat (pentru vremea si timpurile acelea) de "halouin". Ne scremeam noi, romanii, sa uitam de Noaptea Vrajitoarelor si sa ne injectam cu americanisme ieftine. Vena fiind subtire si foarte la vedere- mergea serul de import iute si drept la tinta. Asorteuri de dovleci si strigoi, cum am vazut si noi la teve ca se poarta dincolo de garla asta mare.
De vreo 4-5 ani incoace insa ar fi trebuit sa nu mai ridic din sprancene cand se apropie "bantuitul" 31 octombrie. Ar fi trebuit- insa adevarul este ca inca ma mai mira si ma intriga cum poate o natiune intreaga- plus neo-culturismele afiliate prin procesul imigrarii mai mult sau mai putin legale- sa dedice atata timp si ravna unei sarbatori care, mie cel putin aici, in America....mi se pare demna de stropit cu aghiasma si data cu tamaie.
Daca totul s-ar fi oprit la o caruta de dovleci ciopartiti in chip de om si la o baterie sau doua de lilieci (poate si cateva vrajitoare stirbe) as fi fost in regula. Cred.
.....
Halouinu' inseamna, pentru mine cel putin, refularea unor spirite de criminali in serie si de pui de Frankenstein. Gradini- altadata frumoase si de bun simt- umplute cu ciolane care ies sugestiv din pamant, masti cu moaca terifianta a lui Michael Myers, paianjeni gigantici agatati oriunde nu te astepti- plus panzele de rigoare, totul garnisit cu lozinci de genul : "casa bantuita" in locul acelora cu "Bine Ati Venit!".
Am intrat- dintr-o mare greseala si o enorma lipsa de ocupatie- zilele trecute intr-un magazin specializat in "halouinisme". O hala imensa- cum am pasit inauntru chinezul din mine s-a gandit cate alte lucruri bune s-ar putea face intr-un spatiu ca asta..!?
Pe dreapta m-au intampinat cateva Mona Lise scheletice si o baterie de tablouri cu alte doua personaje care dintr-un unghi pareau inca intregi, iar dintr-altul- avansate in procesul de putrefactie.
La doi pasi mai incolo- una din antecamerele diavolului. Un gen de incapere de groaza, amenajata atat cat s-au priceput vanzatorii cu gauri in nas si bratari cu tinte sa o faca. Vreo 6-7 momai miscatoare, dotate cu senzori ca sa nu le scape nici un gest al trecatorului. Una isi rupe singura capul insangerat, aratandu-l ca pe un trofeu. O alta isi smulge fata dand la iveala o dantura verde si niste pometi mancati de viermi. Nu mai derulez banda cu ce era in repertoriul celorlalte, am retinut numai existenta unei mese pe care erau expuse ambalate- precum sunt ciozvartele de carne ce le cumpar de la magazin in scopuri strict alimentare!- niste bucati de creier uman (de plastic, e drept, dar insuportabil de realistic), cateva inimi, o palma, un antebrat, cateva degete si vreo juma' de kil de ochi. Totul asortat, desigur (precum produsele de carne proaspata care se respecta) cu coloristicul lichid numit sange.
Mi s-a inmuiat gleznele si m-am abtinut sa nu icnesc. Faimoasa sarbatoare, neamule! Minunata copilarie!
Munti de papusi de paie, cu ochi viermanosi si ranjete care nu prevestesc nimic bun...Lilieci, serpi, viermi vazuti si nevazuti, cutite, sabii manjite cu vopsea rosie (prevestind macelul) si masti cat pentru o intreaga baterie de cosmaruri.
Un nene trece pe langa mine cu o stafie in zdrente mare cat el. Striga la fiu-sau- un pustiulica de vreo 5-6 anisori care pare adancit in alegerea sculei de spintecat. Mai pune-n cos si doua perechi de ochi la cutie.
Undeva, in spate, la "coltul vesel" muierustile isi aleg chilotei cu zdranganele si biciuri. O fi, taica, tot de halouin...

La iesire un Hannibal in marime naturala da paraplegic dintr-o sabie cand treci prin dreptul lui. Ma sperie, si inca gratis...Halouinu' ma-tii!- ii susur printre dinti.


PS: ieri colega mea de rasete si facut misto-uri la locul de munca a avut in program decorarea unor bunatati decupate- ca doara e "halouin"- in forma de cranii! N-am sa mai comentez faptul ca niste lucruri care desfata papilele gustative n-ar trebui sa aiba forma si culoare de tigva. De gustibus...
Ideea e ca respectivele cranii au fost destul de multe si destul de laborioase. S-a lucrat mult la nari, la ranjete, la albul osului. La urma, V. a lasat ochii- caci testele erau menite sa se holbeze la cei care le halesc. Dupa un rand de strofocare mai mult sau mai putin artistica V. s-a oprit din munca, susurand: "so...acuma aveti ochi, ha..? ma puteti vedea deci...na!!"- si le-a opintit un deget mijlociu intre pupile, usurata de necazuri pentru moment...



------------------------------------

Friday, October 17, 2008

inexistentul frumos sublim...

Mirciulica Radu face intr-una din lunile trecute o emisiune buna precum berea scoasa de sub closca: dupa ce in primele doua (sau trei..? ca nu le mai tin minte, am spart seminte si am jucat la simultan cu cateva pagini deschise de internet) "cazuri" subiectii se plang de mama focului ca "n-are noroc" si subiectele o dau cotita si "n-are chef" sa asculte tanguielile inregistrate...ajungem si la bombonica rozacee de pe coliva. Si anume: el, plangaciosu' mic, libanez de origine- da' patron de firma de fo' cativa ani prin tarisoara noastra- la cravata si costum intins pe gardul oaselor, mare cunoscaret de Biblie, Coran si alte magazine istorice. Dentitie cabalina si un ranjet care poate fi luat in egala masura drept reactie la o gluma buna sau sete de razbunare.
Ea- o papusa de femeie, ochi tristi, lacrimi multe si tarzii si regrete ca a luat la cunostinta de existenta mai sus numitului. Atat de profund a luat la cunostinta ca s-a lasat cu o casatorie rapida cu trecere prin gara musulmanismului si cu un copil de vreo 3-4 anisori...
Nenea libanezu' vine asadar la Mirciulica cu povesti atat de amestecate si de greu de digerat pentru spargatorul de seminte din mine incat, iertat sa-mi fie, l-am derulat cu viteza maxima. Mimica-i accelerata mi-a mai asigurat cateva zambete, nimic de zis. Au urmat apoi, indiscutabil, pasii clasici ai emisiunii: inregistrarea ranjitului suparat, ajuns la consoarta acasa, astupat vizorul, negocieri in pragul usii, lacrimi si suspine plus, desigur, varianta partii vatamate (tot din dragoste).
Urmeaza descrierea in varianta redusa a vietii de nevasta de libanez acolo, la mama libanezilor acasa, cu tot tacamul si cu tot cearceaful de pe ochi, cu toata constrangerea impusa de religie, de gelozia morbida a sotului si de acriturile lui de neamuri, sta-le-ar ceasu' sa le stea!
I-am dat crezare, bineinteles- ca si restul telespectatorilor inzestrati cu destula rabdare si indeajuns de multe seminte- femeii. Numa' nenea libanezu', rastignit si ofuscat pe canapeaua emisiunii, n-a vrut sa inteleaga ce s-a intamplat cu ochii alunecosi si cu inima zburdalnica de acum cativa ani...? Si de ce nu-i place fostei lui muieri sa fie amenintata ca i se va fura copilul sau ca i se va lua definitiv si irevocabil beregata...? ("vezi, dom'ne, pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti"- baga el un text de ne-a sarit logica pe pereti precum bulionul expirat).
Cu fiecare secunda de refuz al femeii ranjitului i se mai inventeaza un dinte in gura si pare ca mai are nitel si-l inghite pe bietu' telespectator, cu tot cu castronul de seminte. Dupa care, refuzand cu demnitate de cocos castrat invitatia de a o striga pe fosta nevasta de dincolo de usa, agita un mahomedanism de doi lei gauriti in incercarea disperata de a convinge ramasita de populatie care urmareste emisiunea ca ei, si anume libanezii, is oamenii de treaba, buni de pusi pe rana. Numa' rana romaneasca sa nu fie. Baieti cumsecade, saracii...numa' ca "n-are noroc"!



La final, tot ofuscat si tot castrat in amoru-i propriu si personal, baga in poza de arhiva (aia cu Mirciulica alaturi) o moaca serioasa pana-n maduva dintilor si-si pune si mainile pe piept precum Aladdin inainte sa se urce fara bilet pe presul zburator...Ne-a aratat el noua, carevasazica!




Calul de dar nu se cauta la dinti...da' daca-i camila si-i si libaneza..??





-------------------------------------------------------

Thursday, October 16, 2008

frumosul inexistent sublim

Iar am urmarit testul de fidelitate de la Antena1, iar m-am tinut cu mainile de burta, de ras...Au ales, neamule, de data asta un amarastean de tamplar maritat de vreo 13 ani de zile, tata de famelie blamat de nevasta ca face zambre la mancare si nu-i mai convine vacseaua de pe peretii propriului cuibusor conjugal...Toate bune si frumoase pana acum- partea idiotica intervine insa cand ii pune gaia pe realizatorii respectivei emisiuni de cioace sa aleaga ispita. Care ispita este construita dupa rigla si ruleta bietului tamplar...
Logicul situatiei: el- de conditie modesta, casatorit cuminte, vocabular redus si ceva mai multa timiditate decat s-ar cuveni unui barbat obisnuit. Ea- cunoscatoare a vreo 7 limbi straine (nu bag mana-n foc cat priveste numarul exact si daca erau intr-adevar straine limbile alea, ca n-am dat atentie acestor detalii cam greu de crezut), fosta campioana de fitness, cu o gramajoara impresionanta de muschi agatati de brate si cu cercei etalati in toate locurile gauribile, ca sa zic asa...Istetica femeie, una peste alta- ma intreb ce-o fi fost in mintea ei cand s-a apucat de spagate si de un numar de dezbracare organizata pe ritmuri muzicale, drept in fata nefericitului...?? Care nefericit n-a mai apucat decat sa ofteze sincer, crezand la fel de sincer ca a dat norocul peste el si ca tot neamul lui, de la pitecantrop incoace, o sa-l invidieze pentru asa "recolta" femeiasca ce-o sa aiba el la subsuoara..!
N-ar fi fost nici asta de rasul rasului- ca doara e absolut firesc sa te astepti la atari reactii de la un biet ruman tinut clar pe mamaliga si ciorba de limba in ultimii trei'spe ani...Dar reactia muierii tradata in amor, din camera invecinata, m-a facut sa rad pana la epuizare.
Respectiva, sholdoveanca de-aia, de la mama ei, a comentat pe tot parcursul caderii omului ei in ispita: "vai, da' cata nesamtiri ai in tani!" & "bine, mai magarule, d'asta mi-esti tu mii..??" & "ei, las', ca am eu vorba cu tani!"...
...Dupa care, la locul macelului, a trecut la administrarea regulata a papornitei din dotare si a scatoalcelor.
Buimac, rumanul cred ca nici la ora actuala nu stie ce s-a intamplat cu viata lui, cine erau tovarasii aia cu camerele de luat vederi pe umeri ( ca doara n-a fost la emisiunea lu' Mircea Radu invitat, cu toate ca plutea amorul in aer), ce cautau mascatii in odaia respectiva si, mai ales, de ce l-a mintit muierea aia tare ca elasticu' ca-l place si ca vrea sa fie cu el, pentru toata viata, ha...?....cin' le-o mai pricepe si pa muierile astea, zau asa...!















----------------------------------------

Wednesday, October 8, 2008

din mahalaua vietii- 12

Am avut, in ultimele doua zile cel putin, cateva accese de ras de-am crezut ca ma aleg cu crampe. Colega mea, jumatate italianca- jumatate nemtoaica (dar nascuta aici, la botu' mustangului american) si-a dat licenta in a ma binedispune- si-ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru faptul ca am parte de atata antren intr-o loc numit "de munca".
Mai intai, am luat- impreuna cu restul trupei- la cunostinta ca A. si-a mai lucrat o bucata de burta cu un rest de tatuaj pe care a prapadit, mandru, vreo opt sute si mai bine de dolarei (si e doar in faza incipienta!): de la floarea de pe piept a trecut la o ploaie de stele imprastiate pe coaste ca, mai apoi, tot acest tablou sa se prabuseasca in jurul buricului intr-o chestie pe care eu am numit-o gaura de popou de maimuta, iar el a descris-o ca fiind un vartej de ape. Vartej care se aduna, desigur, precum apa intr-o buda, in maretu-i ombilic.
Ne-a fost teama sa cerem prea multe detalii legate de ce va urma- cert e ca pletosul se mai scurma-n punga de vreo cateva sute bune si-si mai manjeste ce-a mai ramas din burta cu ceva stele, cascade si pesti tropicali...
V. nu s-a lasat nici ea mai prejos- pe langa tatuajele la vedere (pe care i le-am inventariat inca de la angajare) ne-a mai aratat unul, plasat undeva sub aripa stanga, cu bataie spre spate. TinkerBell. Mare cat cuprinde.
A., baiatul de culoare, a inghitit in sec. N-are nici unul- si nu prea cred ca-i trebuie, sincer.
Revin la colega-mea.
Zilele astea ma aude vorbind la telefon si prinde, din zbor, cuvantul "frunze". Desi m-am amuzat teribil de cateva ori incercand-o cu diverse exprimari in limba romana (de genul: "tantar", "ciorba", "tigan", etc) cand am auzit-o repetand respectivul "frunze" ("frundze") m-a pocnit rasul de-a binelea.


Am pus-o sa-l zica de mai multe ori, dupa care am trecut la chestii mai serioase:
"V., say "p... ma-tii"!"
...A zis-o!
Traducerea n-a incantat-o prea tare, asa ca a revenit la clasicul de-acuma "frunze".
Azi- dimineata si-a uitat cheile si, pana sa-i deschid, i-am cerut parola. A raspuns fara ezitare de dincolo de usa: "FRUNZE!"
Si tot azi, pentru ca m-a spurcat America asta la gura si am cam facut uz de "w.t.f.", tot V. a decis: "nu mai zicem W.T.F.! zicem What A Frunze!?"
...Drept multumire ca-i dau asa aleasa educatie tot astazi mi-a inmanat o placinta de dovleac mesterita de manuta ei. Eu inca mai muncesc la ideea de a o uimi (nu atat pe ea cat pe mine insami!!!) cu o autentica paine de casa. Pana acum am prapadit cateva kile de faina si un car de nervi. What A Frunze, chiar asa de greu sa fie..??!










---------------------------------

Friday, October 3, 2008

din sistemul periodic al nostalgiilor

Astazi am avut o portie mai mare, decat de obicei, de nostalgie. Am inghitit-o cam greu, s-a dus cam cu noduri pe jgheabul robotismului meu american. Mi-au venit in minte asa, dintr-o data, fragmente de intamplari si crampeie de imagini din orasul meu natal. Am revazut cu ochii mintii batranul bulevard, castanii, Crangul, strada Unirii plina de praful unei zile de vara, cainii vagabonzi de pe la colturile blocurilor...apoi am dat o raita virtuala prin postul de radio la care am lucrat, mi-am amintit de diminetile pline de ceata in care rataceam singura prin studio, incercand sa trezesc lumea cu programul meu de dimineata...
...Mi-au venit in minte multe locuri si multe intamplari. Cu fiecare in parte cocolosul de nostalgie s-a facut si mai mare, si mai mare...Am pus peste el apoi praf iute de dor de parinti si, la un moment dat, am avut senzatia ca nu mai pot inghiti toate astea. Mi-am adus aminte de un articol pe care l-am scris, cu ani in urma, pe un forum- in el cautam motivatia gestului de a-ti parasi tara, de a-ti smulge singur radacinile. Spuneam atunci ca pentru bani am facut toate astea. Ma intreb acum daca banii ma vor ajuta, pe mine cel putin, sa inghit cocoloasele nostalgiilor mele viitoare...?
Robotismul meu american spune ca DA. Numai ca eu nu cred in robotisme.










------------------------------------

Thursday, September 25, 2008

din mahalaua vietii- 11

S-a iscat zilele trecute- logic, intr-un moment de mare cumpana intelectuala, la o cana de cafea in primele ore ale diminetii- o discutie avand teme multiple si divagari menite sa te faca sa uiti de la ce ai plecat si daca mai vrei, in final, sa ajungi undeva...


Ne-am gandit noi sa abordam tematica sinceritatii- nu ca s-ar simti, Doamne- Feri, vreunu' cu musca pe caciula, dar prea despicasem pana atunci soarta lumii in 4 fara a ajunge la vreo concluzie- iar asta parea, de departe, un subiect incitant!
Fata asta noua, cu chef de munca si sete de bani mai multi decat fac eu, zice: "eu n-am secrete! sunt ca o carte deschisa!".
Ne uitam, restul de 4 prezenti la apel, un pic pe sub gene la ea, nestiind cum ar fi mai bine sa reactionam: sa ne sara cafea inapoi pe nara (de ras) sau sa dam, din politete, din aceeasi nara- in semn de aprobare..? Am ales ceva intre- adica un soi de aprobare cu stropi.
"Da, revine ea asupra ineptiei, chiar nu am secrete! viata e atat de scurta incat, consider eu, e prea idiotic sa o complici pitindu-te in spatele secretelor."


Mai sa fie, ne-a blocat ea pentru o secunda- ca prea le-a dat cuvintelor o forma frumoasa, monser!- noroc ca nu ne-a tinut mult blocaju' si, scremandu-ne din toti neuronii treji la ora respectiva, am inceput a ne intinde pe taraba propriile aberatii.

Nimeni nu mai stie daca s-a ajuns la vreo concluzie. Ar fi si pacat, ca am pune astfel capac peste un subiect care ne-ar umple cu succes si alte dimineti...


Cert este ca, pe undeva pe la mijlocul zilei, V. (colega sincera pana la lacrimi) mi-a marturisit ca "boifrendu' " ce-l are de vreo 8 ani nu stie ca ea fumeaza! Probabil ca asta nu trece drept proba de sinceritate...









-------------------------------------

Tuesday, September 23, 2008

de-ale vietii valuri

"Daca in viata asta treci lasand o urma, macar cat lasa o rama in drumul ei, atunci inseamna ca nu ai trait degeaba". N-am sa dezvalui cine si unde a spus vorbele astea- am sa zic numai ca este una din putinele persoane de care ma simt intimidata chiar si numai prin simpla-i prezenta. Un om impunator, cu o privire aspra si totodata iertatoare de multe nelegiuiri ale lumii asteia in care traim. Un om pe care il respect.
Mi-am facut si eu, de foarte multe ori, sumara socoteala a existentei mele. Unde se duce ea si caror idealuri o inchin...? Ce ma intareste cel mai mult in convingerea ca las o urma, macar cat lasa rama in firavul ei drum...?
N-am gasit inca un raspuns clar- dar ma bucura faptul ca reusesc sa dau importanta cuvenita acestui aspect si nu ma complac intr-o scurgere a zilelor monotona, gen "noi muncim, nu gandim". Ba eu nu prea muncesc- ca am avut bafta de a face cam ce mi-a placut pana acum si, din fericire, mi-a placut taaaare mult comoditatea, statul pe scaun si pantofii cu toc la locul de munca, putina inghesuiala, colectiv mic si barfitor la care se aplica legea "Divide et Impera"...:)
As putea spune ca, in clipele de minima lene, mai si gandesc- si am si la ce, iaca: sensuri existentiale, motive de dezmat intelectual, etc, etc, etc.



Dupa care obosesc si imi indrept atentia asupra orei la care ajung acasa- in general aceea la care altii trec de primele 4-5, muncite din greu si, probabil, mai putin "gandite".







----------------------------------

Tuesday, September 16, 2008

de prin alte mahalale...

Nu-mi mai amintesc bine cine si unde scria ca nimic nu este mai dezgustator decat o femeie proasta, bolnava. Sunt aproape sigura ca Petrescu, in "Patul lui Procust". Eu cred ca nimic nu este mai otravitor pentru suflet si mai de ocolit in viata decat o femeie vulgara, fie ea si sanatoasa.
Am urmarit, dintr-o risipa de timp liber, cateva secvente din "Test de fidelitate", emisiune mai mult sau mai putin regizata, despre care nu-mi voi exprima acum parerile...
In episodul respectiv mi se arata ochilor o pupaza cu pretentii culturaliste- fo' doi ani de Spania si ceva mai multa experienta in ale animatiei de prin baruri.
Cioroplina clara la origini (ca doar le simti izul chiar daca-i acoperit de tone de vacsea), insurubata in niste figuri demne de toata jalea, respectiva creatura declara fara de sfiala si cu genele intoarse intr-o "poza" inteligenta, ca este "tupeista" si ca modestia n-are ce cauta in personajul ei, pen'ca-i buna, dom'ne, si se simte si bine taaare in soriciul propriu si personal !
M-am gandit, pe loc si cu mila, la definitiile tupeului. Si la cine are acest tupeu.
Logic- numai un om vulgar.
Pe urma m-am intrebat, in sine-mi, de ce trebuie ordinarul, grosolanul, banalul, sa imite ? Nu poate fi numai si numai el insusi si-atat? Doar tot el declara ca este multumit si mandru peste poate de tot ce i-a aruncat natura-n traista. Am dat atata importanta subiectului incat am ajuns sa studiez amanuntit definitii de termeni! :)
VULGÁR, -Ă, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obişnuit, banal. ♢ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.; despre limbă) Vorbit de popor, popular. ♢ Limba latină vulgară = limba latină populară. 4. Lipsit de suport ştiinţific; neştiinţific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.
Sursa: DEX '98
VULGÁR ~ă (~i, ~e) 1) Care nu se deosebeşte prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obişnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane şi manifestările lor) Care este lipsit de pudoare; fără decenţă; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~ă limba latină vorbită; latina populară.

In mare parte m-am lamurit: grosolanul, ordinarul, mitocanul...vulgarul, cu alte cuvinte, trebuie sa imite pentru ca, in tot idiotismul care-l alcatuieste si-a facut loc, Dumnezeu stie cum, si-n neuron nascut prematur. Cu el, si fara a-l obosi prea tare, vulgarul intelege (desi nu va recunoaste niciodata asta) ca exista persoane cu adevarat inteligente. Sofisticate.
Dupa exemplu, maimuta mai sus descrisa intelege suta la suta ca exista femei distinse. Femei care nu au nevoie sa-si etaleze juma' de buca pentru a sari in ochiul cuiva, care nu tre' sa-si scoata dedesubturile la aerisit in public pentru a atrage atentia (sau pentru a trasa harti clare ale insatisfactiei vis-a-vis de partener, vai de viata lui de pampalau...:)) ). Caricatura inghite, asadar, nemestecat si-n surdina mototolul adevarului- acela ca exista ceva cu adevarat bun si de calitate. Dupa cum insa si chinezii reproduc la botu' calului aproape orice in lumea asta....cam asa si vulgaritatea incepe, spoindu-se cu vacsea si atarnadu-si tzinghilinghi, sa se creada originalitate! Arta imitatiei primeaza la banali. Acolo unde propriul neuron (nascut, cum am zis, prematur si-n frig puternic) nu face fata- incepe trasul cu ochiul.
Si atunci incepe a adormi ratiunea....
M-am uitat cu mila si satisfactie la amarasteanca cu pretentii de "ispita"- ce naiba o fi fost in teasta ei cand s-o fi etalat cu atat mandrie si pe cine o fi crezut ea ca pacaleste...n-am inteles. Atata a tras de toata carnaraia de pe ea, incercand sa arate ce poate, incat am avut impresia ca se va desuruba de tot, in final. Vulgara femeie. Proasta- se subintelege. Cu tupeu- sa-i traiasca, sa fie la ea acolo! Mai ramane sa dea ochii cu Camil Petrescu, pe lumea cealalta, si sa-i intareasca acestuia convingerile.









---------------

Sunday, September 14, 2008

din mahalaua vietii- 10

Office manager-a noastra e o tipa de treaba. Cel putin asa ne place noua sa credem- si ei sa lase impresia. Tinerica, zambitoare (chiar prea zambitoare pentru gustul si justificarile mele), S. isi poarta cu mandrie radacinile Iowa-ene. Si lenea- caci ii place sa se arate pe la servici doar dupa ora 10:30- 11:00...
Zilele trecute S. a fost indoliata- i-a murit unul din sobolanii cu pretentie de pet. Avea doua femele albinoase, purtatoare de cozi lungi si dezgustator de albe si cu nume culturaliste, ceva gen personaje shakespeare-iene, nu-mi amintesc exact care...A murit, asadar, unul din sufletelele ei, dupa o lunga si grea suferinta. Am intrebat-o cum s-a intamplat tragedia si mi-a zis, printre lacrimi idiotic de sincere, ca a avut ceva complicatii la plamani, a ajuns in final la 24 de ore de oxigen administrat pe trompa intr-o clinica specializata si, dupa radiografii si dezbaterii aprinse, doctorul a fost nevoit sa-l "put to sleep". Sa-l ucida prin omor, carevasazica, sa-i rupa firul de oxigen, naiba sa-l chieptene...
Am intrebat-o cat i-a venit nota de plata. Cinci sute patruzeci- imi raspunde.
Si cat ai platit pe creatura, cand ai cumparat-o?- am continuat. Vreo douazeci- suspina.

"Girl"- o iau de umeri- data viitoare, cand mai ai probleme de-astea, vino la mine, matura si executia sunt gratis!
A crezut ca glumesc.
N-am glumit.









---------------------------------------------------

Thursday, September 11, 2008

din mahalaua vietii- 9

Dintr-un motiv de agitatie cumplita a ultimelor zile, poate chiar saptamani, m-am lasat pe tanjala si n-am mai brodat nimic in blogusorul asta cu parfum de jurnal...Ii invidiez sincer pe cei care au timp sa puna stavilar evenimentelor zilnice si sa scrie cateva randuri despre ei, despre cei din jurul lor, despre viata, in general. Dupa cum, la fel de bine ii invidiez pe toti cei care au timp sa colinde librariile, standurile cu carti, muzeele, teatrele...care au timp sa mearga la un concert sau sa citeasca o carte din scoarta-n scoarta. Ma numar si eu printre ei, cateodata- din pacate, prea rar si prea putin. Curios- sau, poate ca nu!- toti acestia pe care-i invidiez (in limitele bunei cuviinte, desigur, si cu nuanta intelesului adecvata) sunt total diferiti de cei pe care nu numai ca nu-i invidiez, ci chiar imi provoaca mila la o adica..:)
Ca sa revin la mahalagismele mele culturaliste- astazi l-am revazut pe mini-P., feciorul sefului meu. Tronand intr-un cosulet precum tac'su in scaun de BMW, cu pleata-i subreda rasucita intr-o frizura punk, frumos precum un bibelou viu. M-am gandit, privindu-l, ca viata merge inainte oricum- astazi se implinesc 7 ani de la 9/11. Bine ca nu si-a amintit in timp util V., colega-mea, ca sa ma puna sa tinem impreuna un moment de reculegere, dupa cum era planificat de ieri (nu de alta, dar nu ma pricep deloc la faze de-astea)!




-----------------------------------------------------------------------------

Wednesday, September 3, 2008

din mahalaua vietii- 8

De cateva zile m-a lovit Cel-de-Sus cu o surpriza de proportii: prietena mea cea mai de suflet, cea cu care radeam pana la lesin pana la plecarea in State si, de asemenea, cea cu care faceam un misto grotesc de bijuteriile tiganesti expuse pe strazile din Madrid, cu cateva luni in urma...ei bine, prietena aceasta si-a gasit o sosie modesta si totusi extrem de reusita intr-o noua colega de munca- decoratoare inraita, mai tanara decat mine cu vreo zece anisori, dar sprintara la minte si inzestrata cu un simt al umorului si o mimica de milioane! La cafeaua asezonata cu barfa de dimineata, asadar- cafea care se prelungeste pana aproape de plecarea acasa, desigur- s-a adaugat, iata, o adiere de bucurie, de frumoasa aducere aminte, si un plus de multumire sufleteasca...Mi's "hapi".





Dimineata, cu gandul la madrileza mea prietena, strabat monstruoasa distanta de (aproape) 4 mile cat ai clipi- ma asteapta, la firma, noua achizitie, cu cafeaua aburinda. Am zis ca, in ciuda faptului ca este inca o copie modesta, mai bine mai putin decat nimic! Plus ca stie sa faca si cafeaua, precum "Matilda" mea...Plus ca, desi-i americanca, nici ea nu pricepe suta la suta ce probleme zilnice are "madafaca"- motiv in plus de a face glume pe sub mustata.











---------------------------------------

Thursday, August 14, 2008

dimineata canta cucu'- eu ma duc la lucru....


Am un coleg- de fapt, am doi, sa-mi traiasca! N-am cum sa-i diferentiez dupa initiale- amandoi sunt cu A. la catalog...numai ca unul e desirat, alb si cu pleata- iar celalalt e micut de statura, de culoare si cu parul de-o juma' de deget....
Am, in ceea ce-i priveste, momente cand ii simpatizez si momente cand i-as lega pe amandoi de-un stabilopod si i-as trimite s-o caute pe Elodia pe fundu' marii....
Oricum, peste tot si toate, cand ne adunam toti 3 la o barfa ies scantei: desiratul baga poante la care eu sunt pe jos de ras, tinandu-ma cu mainile de burta, iar ala micu' mesteca suparat cate un "madafaca" la fiecare 3 cuvinte (ca asa ii sta-n fire, daca te obisnuiesti cu el incepe chiar sa-ti placa!!).
Daca ar fi sa ilustrez discutiile mele din primele ore ale diminetii cu A., baiatul de culoare (care, apropos, are 41 de ani!) ele ar arata cam asa:
EL: " hdsfhd MADAFACA dndhjf jfjfhfu hdgdtf MADAFACA jghgfyf MADAFACA kdhfngbyt nbjghtu bcgdfrt bcgf MADAFACA...."
EU: "imhmm....oh, yes? ...hmmm...wow!" (totul in acord cu mimica fetei lui, altfel, dupa accentul extrem de sudist...as fi in ploaia torentiala a nestiintei, fara umbrela).
Dupa ce ma pune la curent....cu ce m-o pune el la curent in fiecare dimineata (deduc, uneori, ca e vorba de nevasta-sa, de nepoti, de o sora care a avut accident, etc, etc, etc....) trecem la lucruri mai serioase- alta serie de "hgjfhty" combinate cu nelipsitul "madafaca"- de pilda, sabotajul sefului, dinamitarea office managerei, cereri de marire de salariu si o greva mica- totul ornat cu o demisie depusa exact in perioada de maxima agitatie...
OK...la final, dupa ce bem de suparare si-o cafea la botu' calului si ne gandim ca ar fi cazul sa mai si miscam ceva prin firma- muma...dam drumul la radio, ca fara muzica e viata stearpa, bobocule!
Aici incepe durerea mea: pacatosul cunoaste toate, dar absolut toate "milodiile" pe care le poate scorni un post de radio- de la prima radacina din bradu' genealogic a' lu' Mihaita Jackson...pana la ultimul gurist care-si umfla plamanii intr-un hit actual (care-o fi ala....)! Si, gestul cel mai criminal cu putinta....canta, neamule! Iar unde nu mai face fata cu vocea- fluiera!!
Si-acum vine intrebarea: ati auzit vreodata cantand o gasca cu amigdalita? da' de-aia purulenta, nu jucarie...?! Dar un fluier de controlor CFR-ist incercand sa reproduca "Ciocarlia"...??
Asta-i colegul meu. Cat despre mine- daca am lucrat ceva vreme in radio...trag sperante ca am si ureche muzicala. De fapt- am avut. Mi-a aranjat-o A.








-------------------------------------------

teorie pe marginea unui nimic

Poporul il numeste "locul unde si Voda merge pe jos"...Daca i-ar fi dat denumirea dupa limitele deplasarilor mele, atunci Voda n-ar fi renuntat in ruptul capului la cal! S-ar fi numit, poate, "locul unde si ursul oboseste sa te mai urmareasca". Mi s-a intamplat de cateva ori sa admir natura dintr-o pozitie nu tocmai pitoreasca- ca a fost vorba de padure sau de lan de porumb nu conteaza, ce trebuia masurata si bagata la cartea recordurilor era distanta parcursa pana la locul numit "de siguranta". Am trait tot timpul senzatia ca, oricat de mult m-am indepartat, tot "ma vede cineva".
Mai tarziu stupizenia nu numai ca n-a disparut, a capatat chiar maturitate: nu-mi pot desfasura nevoile umane si firesti daca usa spatiului respectiv nu se inchide ermetic! daca e prea multa liniste! daca distanta de la podea la usa este atat de mare incat cineva, aplecandu-se sau asezandu-se pe burta, m-ar putea ochi!!
Si, ca sa fie si colacul aruncat peste pupaza, timp de doua veri la rand am colindat America asta in lungul si-n latul ei- am avut astfel parte de tot tacamul, de la ierburi ceva mai inalte decat genunchiul strutului, pana la sistemele greu de inteles care iti trag o stropseala zdravana in partea din dos inca inainte de a te hotari sa spui "adio" locului de reculegere...
In cele doua veri - si-n alte cateva anotimpuri traite aici, pe meleaguri americane- mi-a fost dat sa vad cateva lucruri care m-au cutremurat. N-am intalnit asa ceva in tarisoara mea, atat de comunista si de amarata cat i-a fost dat ei sa fie, ani si ani la rand....
Om fi avut noi painea pe cartela si cozi interminabile la tacamuri de pui- dar cel putin pe mine mama m-a invatat cat de mare incredere trebuie sa am in clantele usilor folosite de altii...
Ei bine, esenta dezgustului meu consta in faptul ca femeile americane folosesc toaleta publica fara nici un fel de retinere, ca si cum intre ea si cea de-acasa nu ar fi absolut nici o diferenta! Intra lejer, fara a-si feri des'tele de clanta sau de pereti, trantesc voiniceste geanta la picioare, direct pe gresie, se aseaza efectiv si fara prea multe intrebari, trimit cateva multumiri naturii...dupa care ies la fel de repede si la fel de nonsalant pe cat au intrat. Eventual isi mai aranjeaza din mers si cu un ochi in oglinda vreo suvita sau vreun rest de ruj...
Unde-i chiuveta? unde-i sapunul? care-i rostul aparatului cu senzori care scuipa hartie de sters pe maini...?
Cele mai grave si mai oripilante lucruri le-am vazut, insa, legate de copilele lor (daca in cazul femeilor in toata firea nu poti decat sa intuiesti ce grozavenii se petrec- in cazul fetitelor de pana-n 4-5 anisori poti fi martor, fara sa vrei, la toata aceasta intamplare...sunt prea mici pentru a realiza ce inseamna intimitatea si, de cele mai multe ori, usile raman deschise...). Am vazut, asadar, fetite pe care caprele batrane (ca altfel nu le pot numi, de ciuda ce mi-e!) le baga in toaleta desculte...cu piciorusele mici si albe pe gresia care mie, oricat ar fi de alba, imi repugna...Sub ochii si cu ingaduinta respectivelor capre fetitele se sprijina cu palmele de colacul wc-ului, se aseaza temeinic pe el, dupa care ating, cu aceleasi manute mici si delicate, sistemele de tras apa. Toate astea pentru un "goooooood job!" de doi bani aruncat in vant de mame iresponsabile (dar mandre, nevoie mare, ca si-au invatat odraslele sa foloseasca acest loc public)...


========================================================


Monday, August 11, 2008

din mahalaua vietii- 7

In sfarsit, dupa lupte seculare care au depasit cu mult perioada alocata de medici fericitului eveniment...sefului meu i-au revenit bujorii in obrajori si sangele-n buricele degetelor (ca s-a lasat, din nou, de tras in piept mahoarca): s-a uns, carevasazica, in functia de tatic! Primul semnal mi l-a transmis printr-un mesaj pe telefon cu doua zile in urma, cand toata treaba era inca aburinda- eu ma luptam cu transferul dintr-un avion intr-altul pe undeva prin Carolina de Nord iar el cu senzatiile profunde, postnatale...Astazi a avut loc continuarea: a aparut triumfator la firma cu ditamai eticheta spitaliceasca lipita de tricou ("visitor") si cu moaca proaspat barbierita. L-am felicitat si i-am ascultat povestirile pasionale si putin terifiante (a fost, dupa moda noua, martor la ivirea pe lume a celui mic), am admirat cat s-a putut vedea si intelege dintr-o fotografie ceva mai mare decat o unghie, facuta cu telefonul mobil (ce-am inteles din ea este ca s-a ivit pe lume un mini-P., fara tatuaje si mult mai paros) dupa care l-am concediat acasa (nu de alta, dar daca nu avea el treaba- aveam noi si cu siguranta ne retinea....).
Punctul forte al povestirii de mahala de astazi este insa altul: P. nu intelege de ce teoria predata la faimoasele cursuri prenatale nu se pupa cu practica...Lui i s-a spus ca nou-nascutul doarme continuu in primele 48 de ore de dupa nastere (!?!)....buuuun....si-atunci, al lui de ce cere de mancare la fiecare doua ore??
Logic ca, dupa ce pune intrebarea asta tutoror si nimanui, asteapta un raspuns de genul: "pentru ca al tau este deosebit!". Si mai logic ca ii dam si raspunsul, numai sa ne lase in pace....







Thursday, July 31, 2008

din mahalaua vietii- 6


Am avut astazi una din zilele alea de-ti vine sa indesi la loc capul in perna si sa uiti de idiotica zi de munca... Ce e mai masochist e ca ma trezesc, de catva timp, exact cu unul sau cel mult doua minute inainte de a suna ceasul: daca-i pus amaratul sa caraie la 5, ei bine, la 5 fara un minutel casc ochii-n ecranul lui de parca as avea programare interna elvetiana, nu altceva!!
Ce sa faci, la ora aia...? sa te scoli din pat mestecandu-ti singur trimiteri la toate neamurile, sau sa mai dormi un pic..? Cat de un pic, pentru ca imediat ce-ti pica pleoapa- buf! suna nenorocitul, pus de manuta ta chiar cu cateva ore inainte...Ti-ai facut-o singur, asadar....
Mi-am facut-o, drept este- asa ca am saltat din pat, am pornit cu un gest reflex computerul si m-am dus sa-mi dreg atat cat se poate drege dintr-o moaca obosita. Ma suspectez ca mai trag cateva secunde bune de somn in fata oglinzii din baie...nu sunt sigura, pentru ca nu sunt nici pe deplin constienta la ora aia...
La servici cred ca m-a mirosit toata lumea, pentru ca nu mi-a dat unul nici macar un motiv, cat de mic, sa ma iau de el si sa-mi vars veninul. Doar P., eternul si neschimbatul meu sef, a ajuns intr-un final cu buletinul zilnic de stiri interne: n-a nascut inca nevasta...S-a dus pe apa Sambetei si termenul, si rabdarea cui este la curent cu sarcina asta . N-ar fi nimic, dar nefericitul da cu basca-n pamant de ciuda- este absolut convins ca urmasul cel destoinic va da fata cu lumea taman in weekend-ul asta, asa....ca sa-i strice lui socotelile..! Nu de alta, dar avea programare cu o barca cu panze si ceva vreme frumoasa...pe cand asa....
Mi-a venit sa-i scuip o palma intre ochi, dar m-am abtinut- cu gandul la ziua de plata de maine.



=======================

Thursday, July 24, 2008

din mahalaua vietii- 5

Pe seful meu il putem numi- la adapostul mai mult sau mai putin sigur al internetului- P.
P. de la ceva nume american, desigur- nicidecum de la vreo injurie neaosa (dupa cum i-ar duce mintea pe unii, in frunte cu mine...)
P. are vreo 40 de ani- dar fumeaza ca un cal si, cred eu, mai baga-n el si ierburi nu tocmai legalizate. Deci, arata ca de fo' 50. E la primul caine, primul copil si prima nevasta- cam asta ar fi ordinea si-n ierarhia sentimentelor lui, cred.
Daca exista viata anterioara- atunci P. cu siguranta a fost un soricel nascut intr-o biblioteca dar din parinti tomberonari. Poarta ochelari, are- in comparatie cu mine- o constitutie de categoria "musca" si ma socheaza de cate ori il vad prin repartizarea total idiotica a pilozitatii- prea economica cu teasta si mult prea darnica in ce priveste membrele. Cu alte cuvinte, e chel in cap si pletos pe maini si picioare. De restul anatomiei lui nu-mi fac probleme- nici nu ma intereseaza.
P. e baiat bun, atat de bun incat realizeaza ca pamantul e vinovat, ca-l suporta. De-aia s-a hotarat sa fie si rebel, atat cat il tin curelele (si-l tin, ca de-aia lucram noi pentru el si nu invers). Si-a cumparat BMW, si-a tras si-o barca cu panze viu colorate la mal de Michigan, si-a aruncat dosul legat de parasuta si a privit pamantul de sus, din balon. Din cate am inteles, ar fi incercat chiar si un bungee jumping- si asta de curand, dupa numarul si intensitatea vanatailor acumulate...
Lui P. trebuia, de vreo cateva zile, sa i se nasca primul copil- lenes, ca tac-su insa, respectivul s-a hotarat sa-si tina familia in suspans. O zi, doua, trei....cat s-o putea (si se prea poate, maine se face o saptamana de la termenul dat de medici).
P. a trecut, pe rand si cu rabdarea facuta zdrente, prin toate culorile curcubeului...Pilozitatea a depasit cota de avarie pe moaca-i obosita iar dragonul tatuat pe unul din antebrate pare a se fi stafidit, metodic, intr-o veverita castrata.


Mi-e drag de sefu' asta al meu- in primul rand, pentru ca ne-am lamurit, la o cearta anterioara, cum stau lucrurile: eu l-am numit "jerk" si-am iesit trantind usa, el m-a chemat inapoi, dupa o luna si cu o sesizabila marire de salariu, alintandu-ma "crazy". Subtirel, de vara...


========================================================

Thursday, July 10, 2008

praf in vant....

M-am gandit, la un pahar de Chardonnay pur sange romanesc combinat feroce cu o Coca- Cola americana si cateva cuburi de gheata din ograda proprie...
Sa va spun la ce m-am gandit...? (nici nu stiu de ce folosesc expresia asta, "VA spun" de parca m-ar citi o turma de calici intelectuali iar eu i-as pune pe jar, la fiecare aparitie, cu rabufnirile si fasaielile de inteligenta...hehehe! ma simt si eu bine, deh!)
Vazui aseara un film- slabut, ce-i drept, si cam greu de ingurgitat la varsta mea- in care o zapacita batrana (prin "batran" imaginatia mea chioara zamisleste o persoana mai in varsta decat mine. Si decat mama. Si decat toata lumea la care tin cu adevarat! sa traiasca, fara numar, fara numar!!!)...ei bine, o zapacita batrana, spuneam, imprastie cu drag si spor cenusa raposatului sot prin toata California- daca nu cumva am pierdut eu sirul si au mai fost cateva state prin care a "scapat" cateva fire din praful acela omenesc...
Ma rog!
Ma duse gandul, instant, la ce s-o alege si de oasele mele, la o adica, "dupa ce"...? Am dat "pauza" filmului respectiv si m-am scurs in ganduri. Imediat, de amorul bardacei de Chardonnay, m-am scuturat, m-am ridicat in perne si mi-am suflat in barbie ca sunt tanara si, de obicei, o fire optimista, cu o energie debordanta...ce e cu mine si cu gandurile astea de Sapinta...??
Pe urma mi-am zis ca o tura prin cotloanele gandirii nu mi-ar strica, sa vad ce-mi poate capul...Si, cum imaginatie bogata am, nu mi-a fost greu sa inchipui fel si fel de scenarii, care mai de care mai legat de tematica abordata- "pamant sau cenusa?".

Am ajuns destul de usor la concluzia ca mi-ar sta mai bine intr-o urna de-aia smechera (ca banuiesc ca nici facuta scrum nu m-ar parasi ideea de decoratiune exterioara, mai draga!).
Din pacate- sau din fericire- nu suport ideea intrarii in pamant, la modul propriu, a unui om. Nu vad de ce si nu vreau nici macar sa mi se explice de ce.
Revin la urna mea...
Imediat insa m-a napadit intrebarea:"unde? pe semineu, la vedere, sau amestecata cu nisipul celei mai exotice si mai linistite plaje din lumea asta...? sau, poate, o bucatica aruncata-n vant si de pe vreo colina greceasca...? si inca un polonic ingropat adanc la umbra unui dud batran, in fosta ograda a bunicilor...?"
Logic, m-ar aranja toate acestea la un loc- desi, cu dezamagire remarc urmatorul aspect: nu ramane prea multa cenusa din tot mormanul asta de ganduri, suferinte, idei, patimi si nostalgii care suntem! Sau, din punctul meu de vedere cel putin, sunt o cantitate prea mica de praf omenesc pentru cati oameni am iubit si am sa mai iubesc, pentru cate locuri am visat si inca am sa visez...



hm....cred ca trebuie sa schimb tematica filmelor abordate....

Thursday, June 5, 2008

din mahalaua vietii- 4

Nu's ce am cu colegul meu, A., de ma tot leg de el in blogusorul asta...! Poate pentru ca este o figura extrem de exotica, poate pentru ca sentimentele vis-a-vis de el trec teribil de usor de la simpatie la dorinta de a-i atarna o ghiulea de un picior...nu stiu! Cert este ca ii admir arta cameleonismului- pe care o stapaneste pana la stadiul de excelenta. Este singurul care, efectiv, nu muta un pai la locul de munca (vericule, cu dezgust zic asta: "locul de munca"!!)- dar care, culmea, da impresia ca nu sta o clipa, este tot timpul extrem de ocupat! Trebuie sa te duca mintea, ca sa poti face una ca asta, cred- eu una fac parte din categoria fraierilor, nu stiu sa simulez ca fac ceva- chiar trebuie sa fac! ma rog....
Astazi, domnul A. s-a dat la tatuajul meu, zicand ca- pentru ca e la vedere- va pali, in timp....si, undeva, pe la vreo 60 de ani, am sa ma trezesc ca arata de-a dreptul aiurea...
Dupa care mi-a povestit (pentru a nu stiu cata oara pe anul asta!) ca in weekend o va face lata, isi va impestrita juma' din burta cu ceva insemne chinezesti, dobandite cu ajutorul netului atoatestiutor. Mi-a si aratat o foaie de hartie de un alb indoielnic- pe care tronau, ca niste gandaci de Malaiezia, niste litere cu pretentii asiatice.
Credeam ca am scapat cu atat- n-a fost sa fie, a inceput arta descrierii tatuajului (ma rog, viitorului tatuaj) in sine: ceva de genul unei flori pe piept- pe care l-am felicitat ca si-a pus-o singur, inainte de a da cu ochii de poarta iadului- care se continua cu niste frunze, coborand pe langa burdihanul dizgratios, apoi explodeaza intr-o galaxie...terminandu-se toata aceasta adunatura artistica pe undeva prin jurul ombilicului, cred....
Mandru- foarte, la gandul ca va suferi precum un porc, la Craciun, injunghiat de un nepriceput, A. a omis din peisaj faptul ca burta lui este ca ceva montat pe scheletul respectiv, dar facand parte dintr-o cu totul si cu totul alta creatura. Nu conteaza!
L-am intrebat, precum marinarul mandru de ancora scrijelita cu pixul la incheietura mainii, de ce nu-si face ceva la vedere..? Doar da bani grei pentru impestritarea asta a pielii, macar sa-l stie lumea, nu..?? Mi-a raspuns ca nu incape intreaga poveste cu explozia florii, plus galaxia respectiva, plus ceva litere chinezesti, plus cine stie ce alte idei ii mai vin...toate pe un brat. Are dreptate: are niste surcele de l-as face KO in primele doua minute fara prea mare efort. In comparatie cu el, pe bratele mele as putea scrie intregul Shogun- la el ar incapea, probabil, doar rubrica meteo plus ceva anunturi matrimoniale.
Mi-am indreptat atentia catre literele alea pe care mi le tot vantura prin fata. I-am cerut sa-mi explice ce reprezinta- si, cu emfaza, mi-a zis de fiecare-n parte...Ceva legat de forta, prosperitate, intelegere- naiba sa le mai stie, oricum nu aveau legatura cu persoana lui si oricum nu mi-au inspirat prea mare incredere (de unde stiu eu, 100%, ca aia inseamna??? le primesc cu garantie, ceva?). M-a umflat rasul.
"Ce te faci, A., la 60 de ani, cand o sa te lase memoria si vei uita ce reprezinta fiecare..?"
"O sa zic: nu stiu, man, dar arata bine!"
.......N-as fi atat de sigura! dar....e burta lui, ce ma bag eu?? si-apoi, cu putin noroc, nu s-o tampi la cap de tot ca s-o arate cu usurinta oricui (de burta vorbesc!)...

Wednesday, May 28, 2008

din mahalaua vietii- 3

De la venirea mea in America am facut cunostinta cu 2 biserici straine mie. N-am sa le dau numele- nu are rost si nu am nici un interes sa o fac. Povestea-i alta.
La o saptamana de la aterizare, cand ni se parea ca si aerul miroase pe-aici a parfum (si chiar mirosea, prin unele locuri, a servetele folosite in masinile de uscat rufe care-si pufaiau caldura pe gurile de aerisire din cladiri....dar, de unde era sa stim noi, atunci, toate acestea??) am fost invitati de un vecin de bloc- denumirea specifica este afro-american- baiat valabil si foarte guraliv, la slujba duminicala de la biserica de cartier la care se inchina el. M-a dus mintea, instant, la filmele americane vazute pe-acasa, prin Romania, in care un grup foarte bine organizat si plin de ritm topaie in spatele pastorului, cu vitraliile in spate, lansand intr-o armonie deplina osanale Domnului.
Am acceptat invitatia si ne-am grabit sa tinem pasul cu respectivul Mike, imbracati la 4 ace, costum, cravata si pantofi cu scartz.
Biserica respectiva s-a dovedit a fi o odaie inchiriata pe o strada de rand, undeva intre un magazin de vechituri si un oficiu postal. O intrare sordida intr-o adunatura pestrita. Eram singurii albi intr-un grup de vreo 30- 40 de indivizi- toti la 4 ace, costume, cravate, rochii si pantofi cu scartz. Adunatura s-a comportat dupa regulile umane stiute de noi pana in momentul in care primul individ a insfacat microfonul- dupa care, intr-un delir general, rochiile cu pretentii, costumele si pantofii cu scartz au inceput sa trepideze intr-o isterie generala din care noi, nefericitii cu o saptamana de America la activ, n-am prins decat ideea :"in the name of Jesus we pray!". De ce se "pray" ei atat de zgomotos si de ridicol, ca o descarcare nervoasa...n-am inteles. Cert e ca m-am rugat cuminte si-n gand, tot timpul, la Dumnezeul meu ca sa nu mi se sperie copila si sa ramana cu vise si amintiri urate. Nu exagerez.
La final ne-au scos fortat in fata adunarii generale asudate de atata "pray" si ne-au aplaudat isprava de a veni in America- basca de a le calca pragul acelei faimoase biserici! Drept multumire pentru tot circul a trebuit sa si aruncam in palaria purtata din mana-n mana o "contributie" de vreo 10 dolari- pe care am pomenit-o luni de zile la rand, facand marunt din buze.


La doua saptamani de la aterizare am primit invitatia administratorului de bloc- roman cu vechime de 40 de ani in America- de a merge la biserica la care se inchina el. Ne-am aratat foarte incantati- doar era vorba de ceva ce stiam, nu mai aveam nevoie de noi experiente religioase...S-a oferit sa ne duca el cu masina, distanta fiind apreciabila iar noi pietoni la acel moment. Ne-am imbracat la 4 ace, cravata si pantofi cu scart. Copila ne era racita- dar am zis ca merita, pentru numele lui Dumnezeu, sa facem acest efort.
Dupa circa o jumatate de ora de condus...am ajuns la biserica. Numai ca slujba incepea, pentru gusturile noastre, ceva cam tarziu. Si nici locasul in sine nu era ce stiam noi ca trebuie sa fie. Semana mai mult cu o cladire cu pretentii artistice, un amfiteatru...Am cautat cu ochii icoanele- nu le-am gasit. Doar o cruce imensa, de marmura alba, care rupea aerul salii exact in mijloc. Si un ecran imens. Scaune pentru fiecare. Cate o Biblie pentru fiecare si vreo doua carti cu rugaciuni. Un cor de adolescenti cu un aer resemnat si oarecum auster...Copila m-a tras de mana sa ma intrebe de ce nu se inchina oamenii astia...? Eu l-am tras de maneca pe administrator sa-l intreb cat tine slujba...Barbate-meu m-a tras de cot sa-mi arate ce aparatura ultra- performanta detin enoriasii- sunet si lumina. Zeci de voci care se rugau in cor si intre care ale noastre nu se potriveau sub nici o forma. Am trecut, pe rand si intr-o viteza destul de mare, de la curiozitate, la uimire, cercetare, neintelegere, iritare, enervare...pana la manie. Administratorul imi zambea tamp ori de cate ori incercam sa-i suier ca fata e bolnava si ca trebuie sa ajung acasa, sa-i dau antibioticul. Inutil. A trebuit sa stam si sa ascultam un intreg program cultural- artistic. Logic ca, la final, ne-au ridicat in picioare, ne-au aplaudat isprava de a veni in America si, cu o donatie de 100 de dolari, ne-au dat de inteles ca ajutorul va fi mai consistent, pe masura ce si prezenta noastra acolo va deveni permanenta.


La 4 ani si mai bine de la prima aterizare pe pamant american m-am facut cu o vecina de neam romanesc- la vreo 50 de ani, femeia, dar cu odrasla cea mai mica (din cei 7 ) de varsta fetei mele. Are vechime pe plaiurile astea mult mai mare decat a mea, oricum. Distanta dintre noi- de cateva case. Prietenia insa nu s-a legat decat atat cat legi, impreuna, doua fire de leustean si 4 de loboda. Ea are casa si curte- proprii si personale. Eu- in chirie. Mai exista o diferenta- de religie- pe care am dezbatut-o, in mare graba, cand ne-am ciocnit la cumparaturi. Eram fara slijba si am intrebat-o daca ma poate ajuta cu un sfat, o indrumare (fiind mai veche pe-aici). Mi-a raspuns, supusa, ca ma invita la slujba (la biserica de care apartine, desigur) pentru a afla mai multe si, eventual, pentru a fi ajutata. Am refuzat-o la inceput politicos- mai apoi, pentru ca insista, i-am raspuns taios ca nu ma intereseaza alta coloratura religioasa. Politicos, mi-a trimis la nici o saptamana, prin copila, doua fire de leustean si 4 de loboda- din gradina proprie si personala, desigur. Si o revista viu colorata, cu tematica religioasa. Am inapoiat, indaratnica, revista- zarzavatul, neam prost ce sunt, l-am aruncat pe loc intr-o ciorba. Au urmat, mai apoi, cateva telefoane mieroase si vizita extrem de surprinzatoare a unor "surori" - pe care le-am tinut insa pe scarile blocului, in incercarea de a le bloca orice tentativa de a se apropia de mine. Si au mai fost cateva fire de leustean si vreo 4 de loboda. Pana cand, intr-un final, am reusit sa imi exprim indaratnicia in gura mare si, mai mult decat atat, sa cer sa fiu lasata in pace.


...Mi-am adus semintele de leustean buzoiene, anul asta. Le-am pus in ghiveci, la soare, si le-am servit ingrasaminte americane, sa creasca intr-o saptamana cat altele-n 7. Loboda- n-am, da' nici ciorbele nu-mi sunt in mare suferinta dupa asa ceva. Mi-am mai pus, ca sa fiu sigura, si vreo doua ghivece de patrunjel. Si, daca ma simt amenintata, promit sa ma extind si cu alte zarzavaturi- cu toate ca n-am de gand sa trimit nimanui simbolicele doua fire de leustean si 4 de loboda...Mi-e mai bine asa!

Tuesday, May 20, 2008

din mahalaua vietii- 2

Ma-ntreaba astazi pleata- lunga- dinti- de fier, alias colegul meu de suferinta-n munca, A., cate vize sunt date anual de catre tarisoara lui cetatenilor din alte statii pamantene prin Loteria Vizelor. Ii raspund, din cunostinte vagi, ca in jur de 40 de mii pe toata lumea. "Anual??"- repeta cu ochii bulbucati (acuma, ca s-or fi umflat de mirare sau au fost asa de cand a venit, de la vreo bauta de ast'noapte...Dumnezeu cu mila).
"Anual"- ma repet, asteptand reactia. Care nu intarzie sa apara...
"Pai nu e de mirare ca americanii isi gasesc atat de greu de munca!"
"Soarele si cheresteaua cui te-a facut, atunci!"- ii susur printre masele zambitoare. In romaneste, ca asta-i limba in care (mai) am inspiratie.
...nu cere explicatii, il duce mintea, dupa atata timp, ca ii zic de bine si ca nu e nevoie sa-i traduc. Oricum, ne respectam, sa-avem rezon!
De-aia raman, saracii, fara locuri de munca..! au venit nesatuii astia din toate colturile lumii, sa le adune gunoiul din case, sa le spele strazile, sa le puna parchetul si sa le repare electrocasnicele...plus "n" alte munci nobile de la care ei, priceputii, au fost dati cu sila la o parte! vaaaaai...! de-aia asteapta precum puii de-o zi, cu ciocul cat palnia, ajutoare de la stat si se plang ca nu gasesc de munca- din cauza noastra, nu ne-ar fi rusine sa ne fie, de muncitori insetati ce ne-au facut mumele noastre!


Ma uit la el cu mila diferentei salariale care-i sta in gat de cand m-a cunoscut...(avantaj eu, europeanca muncacioasa) si ma gandesc ca mi-ar sade bine o noua marire...iac'asa, sa i se puna pata pe loteria aia de tot! si pe muma-sa, ca nu l-a facut european!

Tuesday, May 13, 2008

intre doua lumi

Intre doua lumi...o punte subtire, subtire, subtire si o viata prea scurta pentru toate acestea. Intre doua lumi: prima,cea din care am plecat, prea cuminte in toata salbaticia ei pentru a putea fi inteleasa la timp, lumea in care am inaltat primul strigat catre soare, lumea din care parintii ne privesc cu disperare ascunsa si cu batranetea invaluita in lacrimile despartirii (prea cruda si prea timpurie pentru a o putea accepta vreodata). Lumea primei emotii si a primei deziluzii, a jocurilor copilariei si dragostei de inceput, a nasterii plina de miracole si a mortilor care ne privesc de dincolo de intelesul tuturor lucrurilor, fara inceput si fara de sfarsit...lumea din care ne-am rupt, apartinandu-i, totusi, mai mult decat ne-am asteptat vreodata. A doua, lumea prea salbatica pentru a putea fi cuminte. Lume care aduce aproape Fata Morgana, impotriva legilor firii si totusi, atat de firesc...


Pe o punte subtire si scurta cat o viata de om, ne oprim la jumatatea drumului, nestiind incotro ne vor purta pasii. Poate -catre prima, poate-nu...Este atat de ilogica logica drumului facut incat, la finalul lui, nu avem cum iesi decat obositi si cu sentimentul ca, oricum, nu am ales calea cea buna. Cert este ca, dintre toate, trecerea in nefiinta poate da un raspuns apropiat de adevar: pentru ca, indiferent de cat drum am strabate, ne dorim intotdeauna sa ne intoarcem in lumea din care am plecat, pentru a ...mai muri putin.Inchinam viata, poate, celei de-a doua lumi, cu toate framantarile ei de ne-inteles, dar alegem intotdeauna, pentru somnul de veci, locul din care ne-am rupt- crezand, probabil, ca macar dincolo de moarte, ne putem tine parintii, emotiile, jocurile copilariei, dragostea de inceput, nasterea si mortii, aproape...

din mahalaua vietii- 1

Nu cred ca ma voi putea vreodata adapta- si,de fapt, nici nu mi-as dori asta!- la stilul de viata al colegilor mei de munca. Americani. Baieti (si fete, dupa anotimp) de treaba. In sensul figurat al cuvantului, cat se poate de figurat...pentru ca, daca ar fi sa ne exprimam la modul propriu, le este atat de draga munca incat, vorba stiu eu cui, s-ar culca langa ea... Cand spun "stil de viata" tin sa precizez ca nu ma refer la un tot unitar. Istoria a demonstrat si mai demonstreaza inca, in cazul meu, ca foarte multe aspecte ale vietii americane mi se potrivesc precum o manusa. Si sunt multe pe care, aidoma unei manusi cu o jumatate de numar mai mica, incerc eu, de la sine putere si ingaduinta, sa mi-o potrivesc.


Colegii mei sunt baieti, oameni, de treaba. Si foarte apropiati, ca specie, de neamul nos't romanesc- si ei privesc piezis catre sef, si ei cauta sa scape de raspundere, si ei se pitesc prin unghere asteptand sa mai treaca o jumatate de ora de lene lucrativa. N-am a ma plange, am cu cine schimba si o gluma, am si cu cine barfi la o adica. Dar sa revin la stilul de viata mai sus pomenit...
Cand am venit prima data la servici cu SUV-ul (deh! am si eu defectele mele, imi plac la nebunie masinile mari, de neam prost- si, daca nu as deveni penibila si nu m-ar strange buzunarul, m-as incumeta sa pun stapanire pe un Escalade ultimul numar....mama lui de purligar! Si, ca o adaugire gratuita: desi detest de-a binelea ce-i mic, ieftin si se numeste totusi automobil, din cauza pretului lipsit de bun- simt al benzinei...eheee...parca ma vad, in curand, intr-o chestiune de-asta!!!)...deci, cand am aparut toti au stabilit in cor, cu mai mult sau mai putin simt al umorului: " tu esti bogata!". Am crezut ca glumeau- aveam un small SUV, adicatelea o masina de teren nici prea- prea, nici foarte- foarte. Cel putin din punctul meu de vedere.
Stramb punct, si stramba vedere.
Nu glumeau.
Seful m-a privit stramb- ii faceam concurenta. Drept urmare si-a tras, in mai putin de o jumatate de an, un BMW de acelasi calibru. Dar BMW...ma scuzati!- sa se faca, naibii, delimitare precisa intre angajat si angajator! A. si restul m-au privit suspiciosi o vreme, apoi au inceput sa se obisnuiasca, asa cum incepi sa suporti, in final, si gulerul care te strange. Dupa o tura prin oras, gratis, s-au imprietenit chiar cu ideea de a vedea bolidul parcat in fata firmei in fiecare dimineata. Nu-i mai musca, deci.
O vreme m-am simtit chiar jenata, daca poate cineva sa creada asta. Apoi, intr-o simpla zi de munca amestecata cu lenea bine deghizata, la un taifas cu colegii mei, am inceput sa ma lamuresc. Eu mancam din produsele proprii si personale, gatite de subsemnata in seara precedenta. Nu mai tin minte exact ce- sa le numim chiftele, snitele, paste cu sos...cum vreti voi. Ei povesteau pe unde s-au distrat- in traducere americaneasca ar fi "pe unde s-au imbatat"- sau pe unde si-au umflat matele in weekend. Sa fi fost un bar cu pretentii, de-abia inaugurat prin downtown...sa fi fost un restaurant unde eu n-as intra nici la sarbatori nationale, pentru ca sunt zgarcita si mi se pune pe suflet bacsisul ce trebuie sa-l las ospatarului...nu mai zic de preturile la bucate...nu mai stiu! Cert e ca pomeneau de locuri straine mie si, mai ales, buzunarului meu. Buzunar zgarcit, de neam prost. De-atunci asa a ramas povestea. Eu plimb prin targ, ca pe un caine cu botnita, un small SUV- iar ei regurgiteaza inca, lunea, produsele scumpe consumate la sfarsit de saptamana.
Colega mea, S., n-are masina. Vine cu autobuzul zi de zi- cred ca-i ia cam o ora sa apara. Imi explica, cu un zambet tamp, ca asa face economie. Am intrebat-o cat plateste chinezului care-i aduce, zilnic, orezaria asortata la usa. 20 de parai, cu tot cu bacsis (dar cata kilometru' de mate umple ea, heheheeeeeeeee!!!). Mda.

Blogroll


counter