Wednesday, May 28, 2008

din mahalaua vietii- 3

De la venirea mea in America am facut cunostinta cu 2 biserici straine mie. N-am sa le dau numele- nu are rost si nu am nici un interes sa o fac. Povestea-i alta.
La o saptamana de la aterizare, cand ni se parea ca si aerul miroase pe-aici a parfum (si chiar mirosea, prin unele locuri, a servetele folosite in masinile de uscat rufe care-si pufaiau caldura pe gurile de aerisire din cladiri....dar, de unde era sa stim noi, atunci, toate acestea??) am fost invitati de un vecin de bloc- denumirea specifica este afro-american- baiat valabil si foarte guraliv, la slujba duminicala de la biserica de cartier la care se inchina el. M-a dus mintea, instant, la filmele americane vazute pe-acasa, prin Romania, in care un grup foarte bine organizat si plin de ritm topaie in spatele pastorului, cu vitraliile in spate, lansand intr-o armonie deplina osanale Domnului.
Am acceptat invitatia si ne-am grabit sa tinem pasul cu respectivul Mike, imbracati la 4 ace, costum, cravata si pantofi cu scartz.
Biserica respectiva s-a dovedit a fi o odaie inchiriata pe o strada de rand, undeva intre un magazin de vechituri si un oficiu postal. O intrare sordida intr-o adunatura pestrita. Eram singurii albi intr-un grup de vreo 30- 40 de indivizi- toti la 4 ace, costume, cravate, rochii si pantofi cu scartz. Adunatura s-a comportat dupa regulile umane stiute de noi pana in momentul in care primul individ a insfacat microfonul- dupa care, intr-un delir general, rochiile cu pretentii, costumele si pantofii cu scartz au inceput sa trepideze intr-o isterie generala din care noi, nefericitii cu o saptamana de America la activ, n-am prins decat ideea :"in the name of Jesus we pray!". De ce se "pray" ei atat de zgomotos si de ridicol, ca o descarcare nervoasa...n-am inteles. Cert e ca m-am rugat cuminte si-n gand, tot timpul, la Dumnezeul meu ca sa nu mi se sperie copila si sa ramana cu vise si amintiri urate. Nu exagerez.
La final ne-au scos fortat in fata adunarii generale asudate de atata "pray" si ne-au aplaudat isprava de a veni in America- basca de a le calca pragul acelei faimoase biserici! Drept multumire pentru tot circul a trebuit sa si aruncam in palaria purtata din mana-n mana o "contributie" de vreo 10 dolari- pe care am pomenit-o luni de zile la rand, facand marunt din buze.


La doua saptamani de la aterizare am primit invitatia administratorului de bloc- roman cu vechime de 40 de ani in America- de a merge la biserica la care se inchina el. Ne-am aratat foarte incantati- doar era vorba de ceva ce stiam, nu mai aveam nevoie de noi experiente religioase...S-a oferit sa ne duca el cu masina, distanta fiind apreciabila iar noi pietoni la acel moment. Ne-am imbracat la 4 ace, cravata si pantofi cu scart. Copila ne era racita- dar am zis ca merita, pentru numele lui Dumnezeu, sa facem acest efort.
Dupa circa o jumatate de ora de condus...am ajuns la biserica. Numai ca slujba incepea, pentru gusturile noastre, ceva cam tarziu. Si nici locasul in sine nu era ce stiam noi ca trebuie sa fie. Semana mai mult cu o cladire cu pretentii artistice, un amfiteatru...Am cautat cu ochii icoanele- nu le-am gasit. Doar o cruce imensa, de marmura alba, care rupea aerul salii exact in mijloc. Si un ecran imens. Scaune pentru fiecare. Cate o Biblie pentru fiecare si vreo doua carti cu rugaciuni. Un cor de adolescenti cu un aer resemnat si oarecum auster...Copila m-a tras de mana sa ma intrebe de ce nu se inchina oamenii astia...? Eu l-am tras de maneca pe administrator sa-l intreb cat tine slujba...Barbate-meu m-a tras de cot sa-mi arate ce aparatura ultra- performanta detin enoriasii- sunet si lumina. Zeci de voci care se rugau in cor si intre care ale noastre nu se potriveau sub nici o forma. Am trecut, pe rand si intr-o viteza destul de mare, de la curiozitate, la uimire, cercetare, neintelegere, iritare, enervare...pana la manie. Administratorul imi zambea tamp ori de cate ori incercam sa-i suier ca fata e bolnava si ca trebuie sa ajung acasa, sa-i dau antibioticul. Inutil. A trebuit sa stam si sa ascultam un intreg program cultural- artistic. Logic ca, la final, ne-au ridicat in picioare, ne-au aplaudat isprava de a veni in America si, cu o donatie de 100 de dolari, ne-au dat de inteles ca ajutorul va fi mai consistent, pe masura ce si prezenta noastra acolo va deveni permanenta.


La 4 ani si mai bine de la prima aterizare pe pamant american m-am facut cu o vecina de neam romanesc- la vreo 50 de ani, femeia, dar cu odrasla cea mai mica (din cei 7 ) de varsta fetei mele. Are vechime pe plaiurile astea mult mai mare decat a mea, oricum. Distanta dintre noi- de cateva case. Prietenia insa nu s-a legat decat atat cat legi, impreuna, doua fire de leustean si 4 de loboda. Ea are casa si curte- proprii si personale. Eu- in chirie. Mai exista o diferenta- de religie- pe care am dezbatut-o, in mare graba, cand ne-am ciocnit la cumparaturi. Eram fara slijba si am intrebat-o daca ma poate ajuta cu un sfat, o indrumare (fiind mai veche pe-aici). Mi-a raspuns, supusa, ca ma invita la slujba (la biserica de care apartine, desigur) pentru a afla mai multe si, eventual, pentru a fi ajutata. Am refuzat-o la inceput politicos- mai apoi, pentru ca insista, i-am raspuns taios ca nu ma intereseaza alta coloratura religioasa. Politicos, mi-a trimis la nici o saptamana, prin copila, doua fire de leustean si 4 de loboda- din gradina proprie si personala, desigur. Si o revista viu colorata, cu tematica religioasa. Am inapoiat, indaratnica, revista- zarzavatul, neam prost ce sunt, l-am aruncat pe loc intr-o ciorba. Au urmat, mai apoi, cateva telefoane mieroase si vizita extrem de surprinzatoare a unor "surori" - pe care le-am tinut insa pe scarile blocului, in incercarea de a le bloca orice tentativa de a se apropia de mine. Si au mai fost cateva fire de leustean si vreo 4 de loboda. Pana cand, intr-un final, am reusit sa imi exprim indaratnicia in gura mare si, mai mult decat atat, sa cer sa fiu lasata in pace.


...Mi-am adus semintele de leustean buzoiene, anul asta. Le-am pus in ghiveci, la soare, si le-am servit ingrasaminte americane, sa creasca intr-o saptamana cat altele-n 7. Loboda- n-am, da' nici ciorbele nu-mi sunt in mare suferinta dupa asa ceva. Mi-am mai pus, ca sa fiu sigura, si vreo doua ghivece de patrunjel. Si, daca ma simt amenintata, promit sa ma extind si cu alte zarzavaturi- cu toate ca n-am de gand sa trimit nimanui simbolicele doua fire de leustean si 4 de loboda...Mi-e mai bine asa!

Tuesday, May 20, 2008

din mahalaua vietii- 2

Ma-ntreaba astazi pleata- lunga- dinti- de fier, alias colegul meu de suferinta-n munca, A., cate vize sunt date anual de catre tarisoara lui cetatenilor din alte statii pamantene prin Loteria Vizelor. Ii raspund, din cunostinte vagi, ca in jur de 40 de mii pe toata lumea. "Anual??"- repeta cu ochii bulbucati (acuma, ca s-or fi umflat de mirare sau au fost asa de cand a venit, de la vreo bauta de ast'noapte...Dumnezeu cu mila).
"Anual"- ma repet, asteptand reactia. Care nu intarzie sa apara...
"Pai nu e de mirare ca americanii isi gasesc atat de greu de munca!"
"Soarele si cheresteaua cui te-a facut, atunci!"- ii susur printre masele zambitoare. In romaneste, ca asta-i limba in care (mai) am inspiratie.
...nu cere explicatii, il duce mintea, dupa atata timp, ca ii zic de bine si ca nu e nevoie sa-i traduc. Oricum, ne respectam, sa-avem rezon!
De-aia raman, saracii, fara locuri de munca..! au venit nesatuii astia din toate colturile lumii, sa le adune gunoiul din case, sa le spele strazile, sa le puna parchetul si sa le repare electrocasnicele...plus "n" alte munci nobile de la care ei, priceputii, au fost dati cu sila la o parte! vaaaaai...! de-aia asteapta precum puii de-o zi, cu ciocul cat palnia, ajutoare de la stat si se plang ca nu gasesc de munca- din cauza noastra, nu ne-ar fi rusine sa ne fie, de muncitori insetati ce ne-au facut mumele noastre!


Ma uit la el cu mila diferentei salariale care-i sta in gat de cand m-a cunoscut...(avantaj eu, europeanca muncacioasa) si ma gandesc ca mi-ar sade bine o noua marire...iac'asa, sa i se puna pata pe loteria aia de tot! si pe muma-sa, ca nu l-a facut european!

Tuesday, May 13, 2008

intre doua lumi

Intre doua lumi...o punte subtire, subtire, subtire si o viata prea scurta pentru toate acestea. Intre doua lumi: prima,cea din care am plecat, prea cuminte in toata salbaticia ei pentru a putea fi inteleasa la timp, lumea in care am inaltat primul strigat catre soare, lumea din care parintii ne privesc cu disperare ascunsa si cu batranetea invaluita in lacrimile despartirii (prea cruda si prea timpurie pentru a o putea accepta vreodata). Lumea primei emotii si a primei deziluzii, a jocurilor copilariei si dragostei de inceput, a nasterii plina de miracole si a mortilor care ne privesc de dincolo de intelesul tuturor lucrurilor, fara inceput si fara de sfarsit...lumea din care ne-am rupt, apartinandu-i, totusi, mai mult decat ne-am asteptat vreodata. A doua, lumea prea salbatica pentru a putea fi cuminte. Lume care aduce aproape Fata Morgana, impotriva legilor firii si totusi, atat de firesc...


Pe o punte subtire si scurta cat o viata de om, ne oprim la jumatatea drumului, nestiind incotro ne vor purta pasii. Poate -catre prima, poate-nu...Este atat de ilogica logica drumului facut incat, la finalul lui, nu avem cum iesi decat obositi si cu sentimentul ca, oricum, nu am ales calea cea buna. Cert este ca, dintre toate, trecerea in nefiinta poate da un raspuns apropiat de adevar: pentru ca, indiferent de cat drum am strabate, ne dorim intotdeauna sa ne intoarcem in lumea din care am plecat, pentru a ...mai muri putin.Inchinam viata, poate, celei de-a doua lumi, cu toate framantarile ei de ne-inteles, dar alegem intotdeauna, pentru somnul de veci, locul din care ne-am rupt- crezand, probabil, ca macar dincolo de moarte, ne putem tine parintii, emotiile, jocurile copilariei, dragostea de inceput, nasterea si mortii, aproape...

din mahalaua vietii- 1

Nu cred ca ma voi putea vreodata adapta- si,de fapt, nici nu mi-as dori asta!- la stilul de viata al colegilor mei de munca. Americani. Baieti (si fete, dupa anotimp) de treaba. In sensul figurat al cuvantului, cat se poate de figurat...pentru ca, daca ar fi sa ne exprimam la modul propriu, le este atat de draga munca incat, vorba stiu eu cui, s-ar culca langa ea... Cand spun "stil de viata" tin sa precizez ca nu ma refer la un tot unitar. Istoria a demonstrat si mai demonstreaza inca, in cazul meu, ca foarte multe aspecte ale vietii americane mi se potrivesc precum o manusa. Si sunt multe pe care, aidoma unei manusi cu o jumatate de numar mai mica, incerc eu, de la sine putere si ingaduinta, sa mi-o potrivesc.


Colegii mei sunt baieti, oameni, de treaba. Si foarte apropiati, ca specie, de neamul nos't romanesc- si ei privesc piezis catre sef, si ei cauta sa scape de raspundere, si ei se pitesc prin unghere asteptand sa mai treaca o jumatate de ora de lene lucrativa. N-am a ma plange, am cu cine schimba si o gluma, am si cu cine barfi la o adica. Dar sa revin la stilul de viata mai sus pomenit...
Cand am venit prima data la servici cu SUV-ul (deh! am si eu defectele mele, imi plac la nebunie masinile mari, de neam prost- si, daca nu as deveni penibila si nu m-ar strange buzunarul, m-as incumeta sa pun stapanire pe un Escalade ultimul numar....mama lui de purligar! Si, ca o adaugire gratuita: desi detest de-a binelea ce-i mic, ieftin si se numeste totusi automobil, din cauza pretului lipsit de bun- simt al benzinei...eheee...parca ma vad, in curand, intr-o chestiune de-asta!!!)...deci, cand am aparut toti au stabilit in cor, cu mai mult sau mai putin simt al umorului: " tu esti bogata!". Am crezut ca glumeau- aveam un small SUV, adicatelea o masina de teren nici prea- prea, nici foarte- foarte. Cel putin din punctul meu de vedere.
Stramb punct, si stramba vedere.
Nu glumeau.
Seful m-a privit stramb- ii faceam concurenta. Drept urmare si-a tras, in mai putin de o jumatate de an, un BMW de acelasi calibru. Dar BMW...ma scuzati!- sa se faca, naibii, delimitare precisa intre angajat si angajator! A. si restul m-au privit suspiciosi o vreme, apoi au inceput sa se obisnuiasca, asa cum incepi sa suporti, in final, si gulerul care te strange. Dupa o tura prin oras, gratis, s-au imprietenit chiar cu ideea de a vedea bolidul parcat in fata firmei in fiecare dimineata. Nu-i mai musca, deci.
O vreme m-am simtit chiar jenata, daca poate cineva sa creada asta. Apoi, intr-o simpla zi de munca amestecata cu lenea bine deghizata, la un taifas cu colegii mei, am inceput sa ma lamuresc. Eu mancam din produsele proprii si personale, gatite de subsemnata in seara precedenta. Nu mai tin minte exact ce- sa le numim chiftele, snitele, paste cu sos...cum vreti voi. Ei povesteau pe unde s-au distrat- in traducere americaneasca ar fi "pe unde s-au imbatat"- sau pe unde si-au umflat matele in weekend. Sa fi fost un bar cu pretentii, de-abia inaugurat prin downtown...sa fi fost un restaurant unde eu n-as intra nici la sarbatori nationale, pentru ca sunt zgarcita si mi se pune pe suflet bacsisul ce trebuie sa-l las ospatarului...nu mai zic de preturile la bucate...nu mai stiu! Cert e ca pomeneau de locuri straine mie si, mai ales, buzunarului meu. Buzunar zgarcit, de neam prost. De-atunci asa a ramas povestea. Eu plimb prin targ, ca pe un caine cu botnita, un small SUV- iar ei regurgiteaza inca, lunea, produsele scumpe consumate la sfarsit de saptamana.
Colega mea, S., n-are masina. Vine cu autobuzul zi de zi- cred ca-i ia cam o ora sa apara. Imi explica, cu un zambet tamp, ca asa face economie. Am intrebat-o cat plateste chinezului care-i aduce, zilnic, orezaria asortata la usa. 20 de parai, cu tot cu bacsis (dar cata kilometru' de mate umple ea, heheheeeeeeeee!!!). Mda.

Blogroll

counter