Tuesday, May 13, 2008

din mahalaua vietii- 1

Nu cred ca ma voi putea vreodata adapta- si,de fapt, nici nu mi-as dori asta!- la stilul de viata al colegilor mei de munca. Americani. Baieti (si fete, dupa anotimp) de treaba. In sensul figurat al cuvantului, cat se poate de figurat...pentru ca, daca ar fi sa ne exprimam la modul propriu, le este atat de draga munca incat, vorba stiu eu cui, s-ar culca langa ea... Cand spun "stil de viata" tin sa precizez ca nu ma refer la un tot unitar. Istoria a demonstrat si mai demonstreaza inca, in cazul meu, ca foarte multe aspecte ale vietii americane mi se potrivesc precum o manusa. Si sunt multe pe care, aidoma unei manusi cu o jumatate de numar mai mica, incerc eu, de la sine putere si ingaduinta, sa mi-o potrivesc.


Colegii mei sunt baieti, oameni, de treaba. Si foarte apropiati, ca specie, de neamul nos't romanesc- si ei privesc piezis catre sef, si ei cauta sa scape de raspundere, si ei se pitesc prin unghere asteptand sa mai treaca o jumatate de ora de lene lucrativa. N-am a ma plange, am cu cine schimba si o gluma, am si cu cine barfi la o adica. Dar sa revin la stilul de viata mai sus pomenit...
Cand am venit prima data la servici cu SUV-ul (deh! am si eu defectele mele, imi plac la nebunie masinile mari, de neam prost- si, daca nu as deveni penibila si nu m-ar strange buzunarul, m-as incumeta sa pun stapanire pe un Escalade ultimul numar....mama lui de purligar! Si, ca o adaugire gratuita: desi detest de-a binelea ce-i mic, ieftin si se numeste totusi automobil, din cauza pretului lipsit de bun- simt al benzinei...eheee...parca ma vad, in curand, intr-o chestiune de-asta!!!)...deci, cand am aparut toti au stabilit in cor, cu mai mult sau mai putin simt al umorului: " tu esti bogata!". Am crezut ca glumeau- aveam un small SUV, adicatelea o masina de teren nici prea- prea, nici foarte- foarte. Cel putin din punctul meu de vedere.
Stramb punct, si stramba vedere.
Nu glumeau.
Seful m-a privit stramb- ii faceam concurenta. Drept urmare si-a tras, in mai putin de o jumatate de an, un BMW de acelasi calibru. Dar BMW...ma scuzati!- sa se faca, naibii, delimitare precisa intre angajat si angajator! A. si restul m-au privit suspiciosi o vreme, apoi au inceput sa se obisnuiasca, asa cum incepi sa suporti, in final, si gulerul care te strange. Dupa o tura prin oras, gratis, s-au imprietenit chiar cu ideea de a vedea bolidul parcat in fata firmei in fiecare dimineata. Nu-i mai musca, deci.
O vreme m-am simtit chiar jenata, daca poate cineva sa creada asta. Apoi, intr-o simpla zi de munca amestecata cu lenea bine deghizata, la un taifas cu colegii mei, am inceput sa ma lamuresc. Eu mancam din produsele proprii si personale, gatite de subsemnata in seara precedenta. Nu mai tin minte exact ce- sa le numim chiftele, snitele, paste cu sos...cum vreti voi. Ei povesteau pe unde s-au distrat- in traducere americaneasca ar fi "pe unde s-au imbatat"- sau pe unde si-au umflat matele in weekend. Sa fi fost un bar cu pretentii, de-abia inaugurat prin downtown...sa fi fost un restaurant unde eu n-as intra nici la sarbatori nationale, pentru ca sunt zgarcita si mi se pune pe suflet bacsisul ce trebuie sa-l las ospatarului...nu mai zic de preturile la bucate...nu mai stiu! Cert e ca pomeneau de locuri straine mie si, mai ales, buzunarului meu. Buzunar zgarcit, de neam prost. De-atunci asa a ramas povestea. Eu plimb prin targ, ca pe un caine cu botnita, un small SUV- iar ei regurgiteaza inca, lunea, produsele scumpe consumate la sfarsit de saptamana.
Colega mea, S., n-are masina. Vine cu autobuzul zi de zi- cred ca-i ia cam o ora sa apara. Imi explica, cu un zambet tamp, ca asa face economie. Am intrebat-o cat plateste chinezului care-i aduce, zilnic, orezaria asortata la usa. 20 de parai, cu tot cu bacsis (dar cata kilometru' de mate umple ea, heheheeeeeeeee!!!). Mda.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter