Saturday, November 15, 2008

fiecare bloc cu damblaua lui

Astăzi mi-am adus aminte de Nea Mărin.
De Nea Mărin, de Draga Olteanu- Matei, de paporniţa cu praz şi de cum o fo' el confundat cu un miliardar, cu toate că îi miroseau si nojiţele e ceapă. Cum o nimerit el intr-o odaie "de-aia de bună" de la hotel, cum şi-a trântit culcuşul jos, lângă pat şi cum era să-şi pârlească deş'tele la televizor...
Ieri, să vezi potriveală: mi-am amintit de Nea Istudor, ăla care făcea linişte in jurul blocului in care am copilărit. Nu-l invrednicise nimeni cu respectiva foncţie, da' aşa se simţea şi el capabil de ceva pe lumea asta. Nea Istudor avea ceas de neamţ si psihic de Spitalul 9. La amiază ieşea cu fesu-i bine inşurubat pe ţeastă (fie vară, fie ger) şi până la orele 4 punct nu suporta picior de copil prin preajma blocului. Nu aveai scuze in faţa lui Nea Istudor. Am incercat odată să fur câteva minute de moţăială pe banca de lemn din faţa blocului. I-am zis ca aştept nişte neamuri şi că ele nu ştiu bine la ce scară locuiesc, ceva minciunele infofensive scornite de o minte de 8-9 ani...N-a ţinut.
In afară de liniştea de cavou dintre orele 12-4 Nea Istudor mai avea o pasiune: un hârb vechi si urât ca el. De-atunci mi-am zis ca maşinile seamănă (dacă ai imaginaţie şi rabdare să le priveşti atent) cu "propritarii".
Nu mi-o mai amintesc prea bine, ştiu doar ca noi toţi, copiii, îi pusesem gând rău; era, oricum, o coajă veche, cu macrameuri şi ţinghilinghi, ronţăită de rugină pe la incheieturi şi cu o urgentă nevoie de casare. Asta era insă numai părerea noastră- Nea Istudor işi idolatriza maşina, ar fi strâns-o probabil la piept precum Nea Mărin paporniţa, dacă s-ar fi putut.
O fi şi facut-o, n-aveam cum să ştim pentru că "odorul" işi consuma somnul de veci intr-un garaj de tablă improvizat abuziv de către hodorog in spatele blocului, dincolo de sârmele de rufe. Dimineaţa, până-n orele 12 şi seara, după 4, cele două fosile erau intotdeauna de găsit in garaj. Cu uşile deschise sau nu- după anotimp- Nea Istudor forfeca la cabluri întins pe sub ea, schimba uleiuri greţoase la vedere, inşuruba becuri deşurubate cu o zi înainte sau, pur şi simplu, o ştergea de praf sau o bătea de muşte. Mariajul lui Nea Istudor cu maşina lui era unul bolnav de trainic, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să-i spună asta-n faţă- adulţii aveau un motiv de distracţie si bârfă iar noi, copiii, un ţel temporar in viaţă: să ne facem poliţai şi să-i frigem o amendă şi-o puşcărie soră cu moartea!
Între timp ne-am mutat şi-am uitat, până ieri, de Nea Istudor şi de damblalele lui. Probabil că s-a dus de multă vreme in raiul mecanicilor amatori şi îi stresează acum pe sfinţi cu programul lui de linişte între orele 12- 4....
La noua adresă insă am avut un alt gen de Istudor, un vecin dintr-un bloc alăturat. Nu-i ştiu numele nici în ziua de azi dar existenţa i-am remarcat-o de la prima aruncare a ochilor pe geam. Ca toţi ceilalţi locatari, dealtfel.
Personajul respectiv, plasat pe orbita vârstei de 50-60 de ani (la momentul ăsta), a avut, are şi va avea un mariaj similar cu maşina lui. Un Trabant de data asta, galben la faţă ca şi stăpânul. Galben şi stupid de hotărât să funcţioneze cu orice preţ. Probabil că au fost zile in care maşini cu pretenţii n-au facut faţă vremii- dar Trabantul le-a dat clasă. A continuat să funcţioneze intr-un ritm drăcesc şi împotriva tuturor previziunilor- şi la fel a făcut şi stăpânul. Zi de zi, uneori chiar in ploaie sau ger cumplit, in ultimii 26 de ani omul şi-a dezmembrat, re-asamblat, pigulit, ciocănit, şmirgheluit...galbenu-i prieten şi totodată coleg de viaţă. 26 de ani in care a putut fi văzut 99% din timp afară, lânga maşina lui. Poate or fi fost mai mulţi, cu siguranţă a făcut acelaşi lucru şi până să se mute părinţii mei in vecinătate...
I-a murit şi nevasta, între timp (da, a avut nefericitul şi nevastă!)...şi nici el nu promite ani mulţi de-acum inainte. In parcarea din spatele blocurilor însă, pe un fost petec de iarbă, intr-un spaţiu in care numai el poate intra, milimetric, Trabantul tronează peste intreaga aglomeraţie actuală. N-are a se teme de nimic, calculele bolnave ale stăpânului îi promit o viaţă liniştită oricum. Omul e galben de boală- Trabantul e galben de longevitate. Şi de bucurie: deşi fabrica-mamă a intrat la menopauză si, probabil, nici piese de schimb nu se mai găsesc pe piaţă, el este un răsfăţat, are manichiura făcută la timp şi locul de parcare asigurat pe viaţă. Viaţa lui, sau a stâpănului, rămâne de văzut care cedează primul...
Eu îmi pun banii pe Trabant.








-----------

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter