Friday, December 25, 2009

eșecuri la coada cratiței

Anul acesta nu l-am mai ascultat îndeajuns pe Hrușcă- nu mi s-a mai părut a suna ca în alți ani, nu știu de ce. L-am pus să cînte, nu-i vorbă, ne-plătit și impersonal (din întortocheatele mățăraie ale noii tehnologii numită computer) în vreo două-trei rînduri. Fără succes. Poate și pentru că am început a asculta- cu voie sau fără de voie- colinde autohtone încă de la sfîrșitul lui Noiembrie, cîntări care se repetă la posturile de radio americane cu o frecvență care te sperie la un moment dat și chiar te pune serios pe gînduri :"oare nu s-a mai inventat nimic în domeniul ăsta în ultimii 10-20 de ani..??"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

...Mi-am făcut, așadar, plinul de cîntări înainte de vreme.
Mai dihai ca în ceilalți ani însă m-am aventurat în bucătărie: am început prin a sufoca în maioneză de casă legume, cărnuri de pui, cărnuri de vită, albușuri și gălbenușuri, miresme și mirodenii, cu o sete de a le dirija pe toate într-o compoziție culinară demnă de-o insignă și de panoul fruntașilor.
Mi-am lăsat imaginația să o ia razna în ce privește aperitivele, m-am conformat la sarmale (cu care nu prea e de glumit), am fentat cărnurile rămase cu o ciorbă de perișoare și am lăsat de capul lor fripturile și cîrnații, într-o debandadă care mi-a umplut ciuveta de vase murdare și capul- de nervi.
La final m-am gîndit eu că merită încercată o cremă de zahăr ars, pe urmă mi-am adus aminte cît de frumos este să tai dintr-un tort de mere (numai că lipsea tortul așa că a trebuit să mă execut) iar astăzi, cînd tot creștinul își îndeasă cu o conștiinciozitate irațională intestinele cu mîncare și beutură, mie mi-a mai sărit un pitic de la mansardă, strigînd cît îl țin bojocii :"clătiteeeeee!!!"...
....Și clătite s-au făcut la mine-n casă, cu sau fără colindele lui Hrușcă anul acesta.
Toate aceste întîmplări de sezon mi-au adus aminte de anii cei trecuți- vreo 10 la număr- cînd, într-o bucătărie de cartier, într-o seară de sfîrșit de săptămînă, a avut loc o explozie de entuziasm- la început- și o fîsîială culinară- la final. Noi eram mai tineri, dragostea era aceeași, priceperea mea într-ale gătitului se afla în faza de minus 10 iar răbdarea lui bărbate-meu- pe undeva pe la plus 20...
Mi-am propus eu atunci să amețesc într-o tigaie tot niște clătite- așa că am urmat ceva sfaturi culese Dumnezeu știe de pe unde, am cumpărat un kil de făină, lapte, ouă- cele trebuitoare într-un cuvînt- și m-am pus pe amestecat. Prima etapă a trecut ușor și m-am încurajat în bărbie că bucătăria nu are cum să fie ea prea complicată...
Cînd a venit însă vremea încinsului de tigaie mi-am dat seama că m-am grăbit grozav în aprecieri- pleașca s-a lipit vîrtos de unealtă și n-a mai fost chip s-o fac să se dea la o parte. Am acceptat primul eșec dar cînd și următoarele au avut aceeași soartă- am cerut ajutor de la bărbat.
Care bărbat s-a uitat cînd cu un ochi, cînd cu un altul la catastrofa în curs de desfășurare, după care a ridicat neputincios din umeri. Tot eu, ambițioasă, am venit cu ideea că n-are cum, monșer, să nu iasă ceva dacă mai modific compoziția pe ici, pe colo...și-anume în părțile esențiale.
Așa că mi-am trimis romînul la non-stopu' din fața blocului după încă un kil de făină, pentru că mi se năzărise mie ideea unor gogoși cum numa' pe la nana Mia mîncasem și cărora le cam duceam dorul...ce putea să fie atît de complicat în a le face??
Făina cea nouă și-a pierdut urma destul de rapid în restul de cocă, o altă tigaie și-a încins încheieturile pe aragaz, noi ne-am privit în ochi cu optimism și am dat drumul în uleiul încins primei tentative de gogoașă- care a și rămas în faza definitivă și irevocabilă de tentativă.
...Nu-i nimic- ne-am zis. Dragostea să fie mare!
Prin cotloanele a două minți destul de debusolate am mai găsit resurse pentru încă o idee: pizza. Aia N-ARE CUM să fie greu de făcut! Aveam un lighean de cocă, puteam hrăni jumătate din vecini. Sau, mă rog: măcar p-ăia pe care aveam ciudă. Ne-am mai socotit noi însă că trebuie să mai învîrtoșăm puțin materia primă- așa că bărbate-meu a mai făcut un drum la non-stop, în căutarea unui alt kil de făină.
Băiatul care vindea la momentul respectiv a rămas ca la dentist: "iarăși, dom'ne? acum ce mai trebuie, tot făină?" -și pentru că răspunsul a venit prompt, afirmativ și detaliat, și-a umplut zîmbetul de un respect incomensurabil: "Dom'ne...jos pălăria! harnică nevastă mai ai: face ea și clătite, și pizza, și gogoși..."
Probabil că barbate-meu a avut, în acele momente, tendința de a fugi- cu tot cu kilu' nevinovat de făină- încotro vede cu ochii...dar s-a îndurat să vină înapoi acasă, poate mînat mai mult de curiozitatea de a afla care sunt limitele idioțeniei mele decît de speranța că îmi voi reveni...
Ligheanul de cocă și-a îmbogățit, așadar, repertoriul- nu-mi amintesc, sincer, ce s-a întîmplat cu exactitate însă știu sigur că nici pizza nu a vrut să ne iasă...sau poate nici n-am mai încercat să o facem.
Cert este că la un moment dat ne-am aflat în fața unui morman amenințător de cocă: 5 kilograme de pulbere albă per total, Dumnezeu știe cît lapte, cîte ouă și cîte idei bune de înțepat cu boldul și de pus în cutiuța cu "bufeuri intelectualiste sau menopauza gîndirii".
Ultimul strop de prostie a venit, desigur, tot din partea mea (cum altfel??): m-am socotit că pot coace niște grisine. Zis și făcut: am umplut cuptorul de bețe răsucite cu podul palmei, m-a ținut entuziasmul cît un cîntec și-un refren, după care m-am plictisit și m-am grăbit să închei ostilitățile din bucătărie, făcînd pace cu un cuptor încins, cu un mixer care mirosea a ars și cu un vînzător terorizat de ideea că-mi mai trebuie făină (ca noaptea-i lunga) iar el a epuizat stocul! Am păstrat cele cîteva grisine- tari precum țambrele- ca pe un trofeu și am aruncat, fără remușcări, restul de cocă.
...Dimineață am avut senzația că bucătăria mă privește urît și că aragazul rînjește la mine- iar găleata de gunoi părea a fi cea mai sătulă, la propriu, de toată povestea: gura ei, larg deschisă, regurgita într-o bogăție inutilă și oarecum înțepătoare la nas ditamai frumusețea de aluat, triplat în dimensiuni!

Tuesday, December 22, 2009

Domnul Alex

Pe domnul Alex l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani de zile- a venit să repare ceva aparatură complicată la firma la care lucrez. Îi spusese șăfu' că sunt romîncă, asemenea lui, și prima grijă a fost să se înființeze lîngă masa mea cu o engleză perfectă și cu un zîmbet jucăuș în colțul ochiului.
Ne-am tachinat pentru cîteva minute bune în limba americănească: el a vrut să afle cîte ifose îmi scutură mintea, eu- cam același lucru, dar la cu totul alt nivel. Deh! Aveam în față un exemplar de urs carpatin adaptat-de mai bine de 40 de ani- condițiilor americane...motiv de studiu, nu jucărie!.... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o vreme s-a scuzat că, iată, după atîta vreme nu mai stăpînește limba romînă cum s-ar cuveni. I-am răspuns că înțeleg perfect- doar am întîlnit conaționali care după 2-3-5 ani de zile de stat în America (sau în altă parte) au limba făcută nod...
M-a privit adînc, a tras aer în piept și s-a pornit în cel mai dulce grai bănățean ce-l aud urechile:
"Fata mea, cum să uit a vorbi romînește..? Asta n-am cum s-o fac pînă mor. Ascultă aici la mine: niciodată să nu dai crezare ălora care zic că și-au uitat limba. Ăia's niște nimicuri."
Și așa, a început a-mi spune cîteva povești adunate de el în ultimii 40 de ani de ședere aici. Printre rînduri a avut grijă să mă testeze cu ceva întrebări de cultură generală și cu o grămadă de proverbe romînești- pe care le începea și mă lăsa, zîmbind, să le termin. Vorbește molcom domnul Alex, vorbește frumos și ai ce învăța din ceea ce spune.
De atunci, ori de cîte ori a mai venit pe la firma noastră primul lucru pe care l-a făcut a fost să se oprească în dreptul meu, să dea mîna cu mine și să mă întrebe de ce mai stau, încă, să lucrez pentru altul..?? De fiecare dată i-am răspuns ceva ce nu l-a mulțumit.
"Ia-ți bărbatul de mînă și veniți pînă la mine într-o zi. Vă arăt tot ce am și vă ajut cu tot ce pot."
Într-una din zilele trecute- mai mult mînată de la spate de omul meu- i-am făcut o vizită domnului Alex. Am ajuns într-o suburbie care miroase a liniște, a discreție și a bani. Mînați de vocea lui, prin telefon, am intrat pe o alee lungă, străjuită de copaci înalți (de-ăia de-ți cade clopul cînd vrei să te uiți la ei). Ningea frumos la vremea aia, totul părea alb și misterios. L-am zărit, printre fulgii de nea, ghidîndu-ne cu mîna și ne-am executat într-o parcare în fața unei cabane care de la prima vedere mi-a înmuiat sufletul. Coarnele de cerb agățate deasupra ușii, forma dată lemnului, totul mi-a adus aminte de zona montană a Romaniei.
Domnul Alex ne aștepta și spijinea pe umeri zăpada pe care o cernea cerul. Cu capul gol, doar într-o cămașă, masiv, ne-a scuturat mîinile și ne-a poftit să ne arate cîte ceva din ce are. Ne-a plimbat încolo, ne-a plimbat încoace, ne-a vorbit, ne-a sfătuit, ne-a dojenit chiar în unele treburi după care ne-a mînat în casă- pentru că noi, îmbrăcați, tremuram de frig. El era în continuare alb și liniștit, precum omătul.
Am intrat în casă prin garaj- am trecut cu un zîmbet tîmp pe lîngă o mașină de colecție, un Fiat a cărui poveste ne-a spus-o fără urmă de laudă- ca dealtfel tot ce ne spusese și pînă atunci. Ne-a umplut o sacoșă cu mere și-ar mai fi umplut una, dacă nu-l opream.
Ne-a arătat o mulțime de lucruri care ne interesau și ne-a lăsat să iscodim cu privirea alte treburi- care n-ar fi trebuit să ne intereseze. Așa am ajuns în pragul unei băi cît sufrageria mea de mare- de fapt, semăna mai mult a sală de terapie dintr-o stațiune balneo-climaterică. N-am putut să nu observ că era, de ceva vreme, părăsită. Am urcat la primul etaj- unde expresia de mirare ni s-a lungit și mai mult pe față. Acolo mi s-a întărit bănuiala că în casa domnului Alex nu există, de multă vreme, mînă de femeie- poate n-a existat niciodată. N-am îndrăznit a întreba, am scormonit doar cu privirea după ceva fotografii de familie,pe șemineu sau pe pereți. N-am găsit nimic.
Ne-am învîrtit prin mai multe camere, saloane, băi, lemn și marmură pe alocuri. Pe omul casei nu l-a interesat prea mult ce ne arată- am avut senzația că e trist chiar. Doar într-una din odăi a intrat cu ceva nerăbdare- s-a îndreptat către un dulap, a tras o ușă într-o parte și ne-a întrebat: "oare știți voi ce este ăsta..?"
Pe un raft, dominînd mulțimea de dosare, acte și sertare doldora, dormita un geamantan vechi și ponosit. Geamantanul care-l însoțise pe domnul Alex în călătoria lui sprîncenată, de acum mai bine de 40 de ani.
"Îl păstrați încă...?" l-am întrebat bănuind răspunsul.
"Ăsta va fi aici pînă îs"- mi-a răspuns, mîngîindu-l cu privirea ca pe un copil suferind de o boală ciudată, a bătrîneții.



...
După cîteva ore bune ne-am luat la revedere de la domnul Alex și de la universul lui. Ne-a îndesat portbagajul cu o masă din lemn pe care a simțit că o plac mai mult decît ar trebui. Ne-a întrebat ce ne mai poate da și ne-am grăbit, jenați oarecum, să-l asigurăm că avem tot ce ne trebuie. Ne-a făcut cu mîna și ne-a însoțit cu privirea pînă ne-am pierdut în umbra nopții care se așezase, peste toți și toate, afară.

Sunday, October 11, 2009

Amintirile copilăriei mele-2

Undeva, afară, pe grînarul bunicilor stătea atîrnat un dulap de lemn. Mi-l amintesc perfect- după cum, la fel de bine îmi amintesc de cămara din care bunica scotea la iveală laptele bătut sau brînza de capră. Îmi spusese mie mama că respectivul patruped este un fel de vaca săracului şi că nu e o mare cinste să-l creşti pe lîngă casă...dar mie mi-erau dragi toate orătăniile din ograda copilăriei mele şi caprele o dată în plus- mi se părea, de multe ori, că ascund în spatele pupilelor mari şi nepăsătoare secrete cutremurător de mari şi taine care ne-ar schimba cursul vieţii........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Poate că erau doar capre proaste şi de iarbă mestecătoare- însă le-am alimentat multă vreme misterioasele priviri cu frunze de salcîm şi bucăţi de pîine şterpelită.
Dulapul acela al bunicului mi-a stîrnit însă mai multe întrebări decît toate tainele de animal rumegător existente vreodată; în el scormoneau doar mîinile aspre ca lemnul ale bătrînului, niciodată mîini de femeie.
Mă întrebam, cercetînd cu ochii cît cepele, ce poate ascunde el? Ştiam că-i o taină bărbătească, dar mă întrebam care e aceea..? Mi-am imaginat chiar la un moment dat că îndărătul uşiţelor de lemn coşcovit zace puşca cu care bunicul iese în faţa celor care vor să îi prăduiască moşia. Mi-am făcut zeci de scheme în mintea mea mică şi îndărătnică de copil- şi am ştiut că va veni momentul cel mare în care (rămasă singură acasă) voi putea scormoni după adevăr...
Înaintea momentului însă s-a ivit verişoara mea Tania- cu 3 ani mai mare decăt mine şi cu pretenţia clară de a-mi fi, datorită vîrstei, superioară în tot şi-n toate. Mă face să rîd acum- mă făcea să plîng de ciudă pe-atunci.
Ziua cea mare a fost aceea în care bunicii ne-au lăsat singure acasă, noi şi orătăniile, şi ei şi-au agăţat sapele de spinare. Sau poate or fi fost secere sau coase- nu ştiu.
Au plecat şi noi am rămas să ne prăpădim ziua între restricţii "Să nu faceţi asta", "Să nu vă atingeţi de asta") şi semne de întrebare ("Oare ce o fi asta?", "Oare pentru ce o fi asta?").
...Şi-a venit şi vremea despuierii de secrete pentru micul dulăpior de lemn. L-am deschis fără prea mari  remuşcări- doar cu ochii la poartă şi cu urechea la sunetele uliţei. Înăuntru ne priveau, aliniate, pachete de tutun "Mărăşeşti" şi cîteva chibrituri...-totală dezamăgire şi profundă desumflare pentru scenariile mele de dinainte...
Drept răzbunare am decis că trebuie să fumăm şi noi, copilele de oraş cu mintea crudă, precum bunicul- că nu poate fi prea grea o aşa îndeletnicire ...

....
În ziua aceea o taină a copilăriei ne-a legat mai mult decît orice pe mine şi pe verişoara cu 3 ani mai mare, pentru totdeauna.
Cu mînuţele tremurînde am şterpelit două ţigări puturoase şi-un chibrit; am alergat adînc în porumbul mult mai înalt decît noi, ne-am aşezat cu grijă pe pămîntul rece şi- după cum studiasem mişcările fireşti ale bunicului- am scăpărat un băţ şi l-am apropiat de puturoşeniile albe. Tania n-a ştiut prea bine ce să facă- eu am simţit însă cum mi se umple gura şi cum îmi taie respiraţia un fum lăptos. Nu-mi aduc aminte prea bine ce a urmat- ştiu doar că ne-am bucurat amandouă că nu sunt bunicii acasă şi că putem tuşi în voie.
Am umplut dealurile din jur de zgomote- iar verişoară-mea a avut grijă să mă înghiontească, scoţîndu-mi ochii că am îndemnat-o la un lucru atît de rău.

...N-am mai atins de atunci dulapul bunicului. Tania nu m-a mai ascultat niciodată. Eu am jurat că nu voi fuma cînd mă voi face mare- şi nu m-am ascultat.
Bunicul s-a stins odată cu ţigările Mărăşeşti. Şi-odată cu el s-a prăpădit şi dulapul....

Wednesday, September 30, 2009

Punguţă cu un ban

Zilele trecute am găsit- dintr-o pură şi inocentă întîmplare- un bănuţ de argint. Nu ar fi el primul găsit de noi aici, în America: avem o cutiuţă (şi ea antică şi de demult, vorba lu' tata) plină de asemenea mărunţiş...
Bănuţul ăsta are, însă, o vîrstă care m-a făcut să mă aplec cu grijă asupra lui: 118 ani...... (citeste mai mult- click pe titlu)
 Cu greu se pot distinge însemnele lui şi cu şi mai mare greutate ne-am dat seama că e vorba de un sfert de dolar- un quarter, mai pe limba americană. L-am căutat, cu grijă, prin arhivele internetului şi am aflat, cu oarecare sutpoare, că nu există mai pe nicăieri- că pe undeva prin anul 1891 s-ar fi aflat în circulaţie vreo 68 de mii de astfel de bănuţi dar că pînă în zilele noastre nu s-ar fi păstrat nici unul (ar mai fi ei cîţiva, însă nu asemănători acestuia)...
...L-am pus, aşadar, cu mare grijă deoparte şi, în aşteptarea unui răspuns de la un cabinet de numismatică local, am purces la a depăna amintiri legate de copilăria noastră şi de cantitatea de vechituri de care am fost pînă acum înconjuraţi. Personal, mi-am amintit de discurile de vinil cu poveşti- cu care tatăl meu mi-a alimentat întreaga copilărie. Cred că am deţinut, la un moment dat, tot ceea ce fostul Electrecord a scos pe piaţă pentru copii; vocile atîtor mari actori- de la Ernest Maftei pînă la Florin Piersic (aflat, în vremea crudităţii mele, în floarea vîrstei...).

Cîntecele Angelei Similea şi ale guturalei Dalida...chiar şi cîteva populare clasice semnate Maria Ciobanu, Benone Sinulescu...plus un Florin Bogardo şi cîteva discuri care au dezlănţuit, rebel, discotecile găzduite de fosta Casă a Armatei Buzău...
...Toate au ajuns la gunoi. Mamei nu-i plac vechiturile.
Mi-am amintit, mai apoi, de întreaga colecţie de Magazine Istorice- pe care tatăl meu le-a adunat, de-a lungul anilor, cu o pasiune pe care- la momentul respectiv- n-am înţeles-o. De la prima ediţie si pînă la căţiva ani de după Revoluţie.Vrafuri întregi de înscrisuri care, prin naturaleţea cu care au colectat praful, au înfuriat setea de curăţenie a mamei. Care, la rîndul ei...le-a aruncat.
Mi-am mai amintit de banul acela vechi, de argint, din care am tăiat ca să-mi fac- prin anii '90- o brăţară "la modă". Şi de ceilalţi bani vechi pe care îi tot găseau bunicii prin pod- şi pe care îi priveam cu oarecare îngăduinţă dar cu o totală nepăsare- mai ales dacă nu erau de argint.
Mă uit acum la bănuţul ăsta bătrîn de 118 ani şi mă gîndesc- dincolo de posibila lui valoare materială- prin cîte mîini i-a fost dat să treacă? ce fel de oameni l-au pipăit, febril, prin buzunare?






Monday, September 21, 2009

Amintirile copilăriei mele-1

Cantitatea şi calitatea melancoliei cresc direct proporţional cu numărul anilor. Cred cu tărie asta.



De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins- de parcă,peste ei,timpul a uitat să mai cearnă........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele- în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică- dar nu atît de mică cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură...
Din locul acela ferit de udătură priveam- cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş- cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici- şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei...
Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu- copil de la oraş- nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă...Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir...).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte- orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei- cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată.
N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în nici un colţ de lume.



În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala...şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple- ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Romane şi am înţeles- ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat...

Tuesday, September 15, 2009

----------------------------------------------------------

„N-ai mai scris de multă vreme în blogul ăsta...”
„N-am mai scris...”
„S-a întâmplat ceva...?”
„Nu s-a întâmplat nimic...Nimic nu este o întâmplare.”(zâmbesc)
„Ți-e bine?”
„Mi-e bine. Călduros de bine.”
„N-ai mai scris nimic despre casă...poate că vrem să știm mai multe...”
„Poate că e momentul să nu mai știe nimeni nimic.”
„Noi, cititorii, suntem nimeni?”
„Doar familia nu e nimeni”
„Iar restul...?”
„Restul e rest. Ca pe oricare rest, îl poți pune deoparte sau îl poți folosi.”
„Când vei mai scrie?”
„Despre..?”
„Despre tine.”
„Despre mine scriu chiar și atunci când nu scriu...”
„Despre căldura binelui tău...?”
„Căldura o împart doar cu cei care NU sunt Nimeni...”
„Și cu restul ce faci?”
„Restul...? îl folosesc.”
-------------------------------------------------------------------

Tuesday, September 1, 2009

Medisin no gud....

Pe doctorul Cho l-am cunoscut de curînd şi din pură întimplare.

[ataşez cu umilinţă scuzele de rigoare pentru lipsa "î"-ului din "a"]
Într-o bună dimineaţă a unei zile de luni, nu mai departe de săptămîna trecută, m-am învîrtoşat să demarez în trombă către actualul- şi, cu puţin noroc, fostul- loc de muncă (se zice că speranţa moare ultima, lasaţi-o, aşadar, să mai agonizeze un pic...)..... (citeste mai mult- click pe titlu)


M-am învîrtoşat pînă la uşă, pînă dincolo de uşă, pînă la portieră, pînă dincolo de portieră, pînă la geamul DD-ului (după care mi-am zis că nu e de glumă, cafeaua pare un moft prea mare pentru aşa o dimineaţă- aşa că am renunţat), pînă la locul de muncă şi chiar pînă dincolo de el. Mă rog, în limitele bunului simţ şi ale unei dimineţi în care nimeni n-avede, n-aude...
Durerea din spate mi-a amintit de un banc vechi şi stupid în care unul zace în mijlocul străzii, cu un cuţit de neam prost înfipt în spinare iar un altul, trecător, îl întreabă dacă-l doare...? la care primul idiot răspunde, senin: "numai cînd rîd".
Mi-a venit şi mie să rîd, numai că nu m-a lăsat iataganul dintre umeri. După care mi-a venit să plîng- de ciudă că am mişcările limitate, de comicul situaţiei şi de toată această asemănare a mea cu Robowoman. De bine, de rău şi cu ajutorul colegilor am trecut peste tragi-comedia zilei de luni.
A urmat un marţi căcăcios în care pumnalul din spate nu numai că m-a anunţat că tot acolo este- dar a simţit nevoia să se şi răsucească vîrtos, din cînd în cînd...
Drept urmare, am ajuns la concluzia că tre' musai să-mi verific calitatea oaselor la un doctor- şi nu oricare, ci unul nemaiîncercat pînă acum: un chiropractor.
Primul pe listă s-a dovedit pe cît de renumit- pe atît de inutil: Dr. S. nu funcţionează în zilele de marţi. Nici în cele de miercuri şi, după cum mi-a fost ulterior adus la cunştinţă, nici vinerea.
Prin alunecare am ajuns la următorul candidat: Dr. Cho. Nu o foarte bună alegere, dar inevitabilă.
Dr. Cho este din producţia tinichelelor gen Ţuţuchi şi Misobitci: multe felinare lucicioase, puţină frişcă pe la musteţi şi nelipsita etichetă "Made în China". Sau "Made pe lîngă China". Sau "Made cum întri în China- prima stradă pe dreapta".
Nu contează.
Asistenta (o tanti cu aceleaşi origini) mi-a întins sub nas nişte hîrtii şi-un pix. La nici două minute le-a avut înapoi, completate jumate' ("mă doare-n spate de hîrtiile matale, tanti, ce vrei??"). Nume, data naşterii, de la cîte pastile în sus fac urît şi la cîte alergii mă înscriu pe listă.
La aproape un sfert de oră distanţă şi după un catalog întreg de blesteme şi înjurături s-a deschis poarta către Dr. Cho.
M-a aşezat pe un scaun, între un schelet despre ale cărui origini nu bag mîna-n foc şi o hartă cu nişte spinări coşcovite.
Mi-a luat pulsul, m-a ciocănit meticulos pe la încheieturi, mi-a mutat capul stînga- dreapta...apoi dreapta- stînga...după care, în cea mai din topor engleză pe care mi-a fost dat să o aud pînă acum, m-a luat la întrebări. De fapt, am dedus că asta face.

Am început a descrie unde, ce, şi mai ales cum am făcut; de ce am făcut; plus ce am de gînd să mai fac, numai să mă repare mai iute.
A-ha! A-ha...-şi mi-a aruncat o privire din care am dedus că nu a înţeles nimic.
Am luat-o de la coadă la cap şi încă o dată viceversa: nimic. A-ha! A-ha-ul era tot acolo, la fel şi privirea tîmpă.
Am bătut palma la nişte raze- după care am zîmbit cu toate măselele din stînga, din dreapta şi din spate. După minute întregi de studiu la lumina albastră a lămpii (în care am realizat, o dată în plus, ce animal de om sunt şi ce inginerie ciudat de simplă mă alcătuieşte...) Dr. Cho a scos perla pe gură: "iu hav ă pinced nerve. Pinched nerve, a-ha. Pinched nerve no gud. A-ha"
L-am privit, cu tot nervul meu ciupit, cu uimire şi neîncredere.
"Pinched nerve? what's that??"- şi cum, şi în ce fel şi, mai ales, cînd mă voi face bine, monşer...???
"A-ha...-îşi lungi Dr. Cho tigaia de faţă într-un zîmbet tîmp....Pinced nerve...doctors giv iu medicin...medicin no gud...iu nid terapi"
"Amice...eşti idiot! Bagă în mine neşte Advile şi neşte anti-dureristice, că mă lasă nervii, fie ei pinced sau nu!"
"Medicin no gud"- zîmbeşte tîmp Dr. Cho.
"Medicine! Strong medicine!!!"
"A-ha! A-ha!...No! Terapi! iu nid terapi!"- şi cazul a fost clasat.
Drept care am trecut la netezirea oaselor, la ceva electro-chestii, un aparat de masaj pe care l-am sabotat cît am putut şi- ca bomboană pe colivă- un Dr. Cho pîrîindu-mi cu drag şi spor toată şira spinării.
"A-ha!....iu fil betăr, a-ha?"
"Mda"- am rumegat neîncrezătoare.
"Iu cam tumorou. A-ha."
Fie ca tine!- am şuierat în barbă- şi l-am blagoslovit, la final, de toţi banii pe care a trebuit să-i scutur de prin portofel. Nu puţini...
În dimineaţa următoare nervul m-a anunţat că este tot acolo şi tot "pinced". Am urmat acelaşi traseu şi aceleaşi obiceiuri: uşă, portieră, geamul DD-ului, locul de muncă şi dincolo-ul lui...Şi, undeva pe finalul zilei: Dr-ul Cho.
Asistenta m-a întîmpinat cu o urmă de suspiciune în virgulele ochilor: "iu filing betăr? ha?"
"Nu prea!"- am scîncit- mai mult după bani decît după timpul ucis în cabinetul doctorului Cho.
"Aaaa-ha...aim sori...aim sori..."- a încercat ea să se scuze, probabil mai mult pentru faptul că doftorul a dat-o din noi în bară, decît pentru durerea mea.
La cîteva minute distanţă- şi după o conversaţie cu un alt pacient, la care am tras cu urechea ("conversaţie" este un cuvînt pretenţios, în fapt pacientul turuia, cu amabilitate şi disperare, încontinuu iar doctorul răspundea cu veşnicul "A-ha") şi-a făcut apariţia în cadrul uşii şi reparatorul de oase şi clavicule: Dr. Cho.
M-am executat într-un salut strîmb- el m-a evaluat, din priviri, cu o nerăbdare mai bolnăvicioasă decît toţi nervii mei la un loc:
"Iu filing betăr, rait? A-ha...filing betăr..."
"Not really"- încercai o evadare politicoasă, cu mîna agăţată de coaste.
"A-ha...Iţ ă miricăl! a-ha...iţ ă miricăl !"
Da- mă gîndii în momentul ăla...Este un miracol că ţi-ai luat licenţa şi că poţi să îndoi oase legal prin ţara asta...În rest- nu e miracol, e prostie.
I-am făcut totuși, pe plac pentru ultima oară: am suportat cu stoicism electo-chestiile, masajul mecanic pe ceafa înțepenită plus, la finalul torturii, pîrîiala cel puțin ciudată a scheletului din dotare.
După care am alergat într-un suflet la doctorul meu cel american, iubitor de blues & jazz și cu chinezării doar achiziţionate- nu și implementate.

Friday, August 21, 2009

din mahalaua vieții- 26

Cu două săptămâni în urmă s-a dat alarma: niște ronțăituri mici și aleatorii ne stricaseră, vreme de un weekend, o tavă cu tematică sportivă și o alta cu desene retro. Mă rog: gusturi şi gusturi!
Ne-am prezentat la apel cu câte o cafea în mână și am purces la analiza stricăciunilor. Șoarece- am zis eu. Doar nu m-a făcut mama româncă degeaba, știu a deosebi orătăniile de prin preajma și din interiorul casei...
Șobolan- vine replica office-manager-ului. Îl întreb de ce? nu știe, probabil că sună mai frumos și-apoi el e office-manager, tre' să zică ceva mai mare decât mine. OK, votăm și cu șobolanu', să fie, să se găsească pe listele electorale...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Veveriță!- ne umilește intelectual, pe toți, șăfu'. Ca răspuns la stupefacția bolândă de pe fețele noastre continuă: a găsit acum vreo 3-4 ani ceva firimituri pe nu'ș ce țeavă de sus și numai o veveriță lasă urme la o așa înălțime alpinistică.
Aaaaa....- ne prefacem că am înțeles noi și, pentru că este încă de față, trecem și veverița pe lista suspecților.
După îndelungi dezbateri, opinii prețioase și scheme de rezolvare a problemei (plus 8 saci de prăjituri duși pe Apa Sâmbetei) se trece la coborârea armatei din pod: cursa de șobolani. Sau de veverițe, căci de șoareci, după umila mea părere- ioc! Mai apoi, pentru a spânzura cu spor alte vreo 45 de minute, se dau sfaturi şi se bat cap în cap păreri legate de cantitatea şi calitatea momelii. Care, în final, este procurată (pe banii firmei, desigur!) de office-manager de la un magazin de produse alimentare ataşat cartierului: măr uns cu unt de arahide. Şoarece/ şobolan/ veveriţă de sorginte americană- momeală de acelaşi calibru.
Încerc- precum arbitrul de pe margine- să explic adunării înfierbântate că atelajul respectiv are găurile prea mari pentru o inteligenţă atât de mică. Nu merge, în final veveriţa şi şobolanul trag mai mult la cântar.
Ca un rezumat al unei prostii colective: vreme de aproape două săptămâni am hrănit pe îndestulate și pe îndesate o creatură care, în semn de veşnică recunoştinţă- ne-a lăsat de fiecare dată cursa închisă perfect etanş, dar perfect goală. Personaj discret, nu ne-a otrăvit privirile nici măcar cu o umbră de câcâță, nimic- nimic.
Ieri mă pune naiba să explic din nou mulţimii cum stă treaba din punctul meu de vedere: şoricel mic, cursă prea mare. În concluzie, evadare uşoară. Şi aceeaşi naibă mă pune să vin şi cu ideea: cursele clasice, cu lipici.
Mulţimea dă semne de înduplecare şi în cele din urmă ne îmbogăţim palmaresul cu diabolicele inginerii.


Astăzi- ca în fiecare zi de vineri- m-am trezit ceva mai devreme şi mai cu spor. Mi-am umflat cilindrii în Cateră, am întins mâna după cafeaua de la DD (black, no sugar no cream, right?- mă întreabă înşirându-şi mărgelele dinţilor indianca....Right, răspund cu un căscat pe post de zâmbet).
Am salutat din mers clădirile adormite, am înjurat (tot din mers) pe frustratul care şi-a rupt japonezăria în două ca să-mi arate că el are cantitatea de testicule mai mare decât cea de creier, am stors de amigdale o Madonnă la maxim ca să mă trezesc şi, până am făcut-o de-a binelea, am și ajuns deja la locuşorul de muncă. La firma de peste drum era deja lumină. Există, deci, lunatici mai mari decât mine...
Am învârtit cheia-n broască, am aprins luminile și, după primii pași am rămas ca într-un instantaneu fotografic. Cred că și cafeaua de la DD a scos un țipăt- mai slab însă decât al meu.
Pe o palmă de lipici negru, cu mustățile apropiate de movilița de unt de arahide și întins pe burtă ca pe plajele din Panama City zăcea EL. Dușmanul de clasă, spaima colectivului: un șoricel nu mai vânos decât degetul mare de la picior, o mogâldeață în agonie care- spre nenororul meu- m-a fixat cu ochișorii ăia rotunzi și negri de când am intrat. Atât de bine m-a fixat încât prima intenţie a fost să expatriez din stomac porţia de cafea şi restul de apă înghiţit la spălatul pe dinţi de mai devreme.
M-am întors uşurel pe călcâie, ca şi cum n-aş fi vrut să-l deranjez în inutila-i trudă de a se dezţepeni de-acolo. M-au lovit, instant, regrete şi remuşcări- totul asortat cu imaginea viitorului decedat servit la tavă cu garnitură de prăjiturele retro, pe lumea cealaltă...
Mi-am sunat bărbatul, am dat alarma colegilor şi i-aş fi telefonat şi Papei ca să-mi caut iertarea, până la urmă. Norocul lui (al Papei) că nu i-am știut numărul...
Cine m-a pus să le dau idei criminalilor..? Nu puteam să rămân şi eu, alături de ceilalţi, fericită cu imaginea de şobolan sau veveriţă..? Şi-apoi, dacă ştiam, îi lăsam prăpăditului un colţ de pâine pe un șervețel, într-un colț, în fiecare seară- numai să nu ajung să-l văd cum îmi opăreşte conştiinţa cu ochişorii ăia mici şi nevinovaţi..!
Of, mamă!

Sunday, August 16, 2009

din mahalaua vieții- 25

Anul trecut, pe drumul de întoarcere din Panama, am primit pe telefonul mobil vestea- și oficial, prima dovadă fotografică a- nașterii lui Frankie, vlăstar de "pătron", amestecătură reușită de neamuri americane, estoniene, italiene și ce s-o mai găși prin ograda universală și prin sângele părinților.
Anul acesta, în timp ce-mi scăldam încheieturile în aceeași Panama și pe același telefon mobil, am primit o altă veste, din partea Veronicăi. Aceea că voi fi "mătușică".
Prima dată- și cât se poate de sincer- m-am gândit care din orătăniile pe care le deține ar putea fi gestantă..? ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
Existau pe listă la ora respectivă două cățele prea bătrâne pentru a se mai ține de prostii și un motan numit, pompos și inutil, Da Vinci. Mai știam că în casa colegă-mii se consumă focurile așteptărilor pentru înfierea unui alt patruped a cărui rasă îmi scapă mereu- am reținut doar că e vorba de un producător de bale multe și de păr puțin.
Cât despre ea- știam că încearcă de 7 ani să rămână gravidă (la proces participând, desigur, și Rob în puținele momente în care viața zbuciumată le-o permite).
Așa că am trimis mintenaș înapoi un mesaj de lămurire :"cum adică mătușică? detalii, te rog!!".
Cu stupefacție am aflat că Veronica mea picase cloșcă de 6 săptămâni fără ca nimeni- nici măcar ea!- să știe.
M-am întors la servici cu o mare curozitate- oare cum o va schimba pe fata asta miraculoasa întâmplare prin care-i va fi dat să treacă..?- dar și cu o oarecare teamă: oare voi fi eu în stare să fac față acestui fenomen..?
Deocamdată particip inactiv la grețurile de dimineață, la cele de amiază și, prin mesageria mobilă, la cele de seară sau de weekend. Veronica mea a început să-și mângâie burta cât mai des și să se țină cu mâinile de șale când se-apleacă. Deja face planuri de aranjare a camerei copilului și se întreabă ce (și câte!!) limbi străine ar trebui să-l învețe de mic..?
Femeile gravide (ca și părinții de copii mici) sunt fenomene complicate și interesante în felul lor- dar de care e bine să te ții cât mai la distanță. Nu cred să existe alte specii umane mai egocentriste, mai flecărețe și cu o imaginație mai bogată decât a lor! Poveștile se nasc, în aceste cazuri, din te-miri-ce și sunt interminabile. Un ghiont în pântec dă nota unor planuri de sporturi extreme sau iluzia unor veleități de mare atlet. Un câcâță de dimineață cântat prima oară pe tronul veceului dă garanția unei inteligențe ieșite din cotidian. "Să-ți povestesc ce a făcut fiu-miu...stai să vezi ce a zis fiică-mea"- și până să dai înapoi sau să fugi mâncând pământul ești prins într-o conversație cu sens unic și cu dead end.


M-am gândit: anul viitor n-am să mai aleg plajele din Panama. Și-am să-mi schimb și telefonul. Chiar și numărul. Și poate m-o ajuta Dumnezeu să-mi schimb și adresa...:))

Friday, July 17, 2009

Mare ți-i bazinu', Doamne!

Piscina- de fapt, bazinul de înot- la care semnăm condica cu atâta perseverență în (aproape) fiecare zi (in funcție de nivelul și intensitatea puiului de lene pe care-l avem la activ)- este un loc numai bun de observație și analiză a speciei umane. Începând chiar cu alcătuirea sa anatomică- pentru că, invariabil și deloc ușor de ocolit, ne întâmpină zilnic un show de zile mari la dușurile destinate sexului așa- zis "frumos"- dacă-i așa, îmi închipui ce presupune celălalt sex, mai puțin estetic prin definiție........ (citeste mai mult- click pe titlu)


Cum spuneam, invariabil și deloc ușor de ocolit este cuibarul de trupuri goale îmbuibate de jeturile fierbinți de apă și mai mult descoperite decât invers de câte o perdeluță minimalistică de plastic alb- care mai mult joacă cucu-bau cu goliciunea decât s-o protejeze de indecență...
Ce doare însă cel mai mult- în cazul meu- este diferența dintre ce mă așteptam să găsesc într-un loc cât de cât cu tentă "sportistă" și ceea ce este, de fapt; mi-am închipuit trupuri perfect sculptate, bicepși frumos arcuiți și pulpe nervoase...N-a fost să fie, monșer! Am găsit, în schimb, tot felul de exponate numa' bune de înfipt cu bolduri în panoul "așa-NU".

Prima apariție exotică a fost a unei băbuțe care- fie la ea, acolo- bâjbâia, oarbă fiind, după o perdea de duș ca să-și acopere goliciunea (și, Doamne, urâtă-i bătrânețea, mai ales când cel care-o poartă nici n-o vede, ca să știe cât de mult are de ascuns din ea!!). Atăt a orbecăit încât s-a agățat, temeinic, de perdeaua mea. Și atât de tare m-a înspăimântat apropierea-i încât în ziua respectivă am trișat voluntar, intrând în bazin fără a-l onora cu clăbuceala de dinainte...
M-am întrebat ce Dumnezeu caută femeia aia acolo, când orbecăiala-i neajutorată ar fi cerut (clar în mintea mea) cel puțin un însoțitor și vreo doi- trei salvamari (eu tot așa le zic, chiar dacă e impropriu) care să se învârtă permanent în juru-i..?! Am aflat la vreo două zile distanță, când am văzut-o cum se târâie de-a lungul bazinului, agățată de barele de delimitare a culoarelor...Terapie s-o numi, aducere aminte, sau poate disperare la mirosul morții...
Exponatele celelalte sunt mai tinere (oarecum) și, implicit, mai ușor de privit.
99% însă dintre ele mă umilesc fără urmă de regret și fără prea mari eforturi: dacă pe uscat sunt precum țestoasele opărite, cu fleicile atârnânde și cu piele-n plus de le-ar ajunge de câte un costum de scafandru...în apă n-am timp să le număr bătăile de aripă. N-am văzut și nu-mi explic atâta vivacitate- trec pe lângă mine într-un ritm perfect, aproape masculin, cu ochelari și căști, cu stânga-dreapta-stânga-respir...și din nou stânga-dreapta-stânga-expir...-sau cum s-o face, că eu stilul ăsta nu îl am în repertoriu, s-avem rezon.
Rămân și eu agățată de mal- pe la vreo 8 feet adâncime, ca să nu dau de bănuit prea mult- într-o bicicletă dezorganizată dar cu pretenție de mișcare de derută...
Și aștept momentul când fleicile vor obosi- Doamne-Ajută!- și vor ieși la mal, ca să știu exact când NU trebuie să-mi intoxic retina la dușuri.

Monday, July 13, 2009

din mahalaua vieții- 24

Se apropie luna lui August și coconul domnesc- alias Frankie, fiu de "pătron"- va împlini un an de viață. Mi-e tare drag copiluțul, îl știu dinainte de a se naște chiar- de pe vremea când era doar un gând care-i ridica puținul păr în cap lui taică-său...Frankie merge acum în picioare, cască extaziat gura la artificii, intră în apa lacului Michigan fără nici o teamă (iertată să-mi fie gramatica, încă nu am îngurgitat noile reguli de genul "nicio"!). ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
În mod constant, șăfu' mă alimentează cu fotografii recente și detalii privind activitățile micuțului...- dacă nu aș fi trecut prin asta n-aș fi înțeles niciodată de unde atâta sete de a povesti și de unde atâta incapacitate de a pricepe că pe alții, practic, nu prea îi interesează respectivele istorioare...În fine!
Mi-e drag Frankie și mă bucur că a reușit să facă din Șăf ceea ce mai mult de 40 de ani de viață n-au făcut, până la el.



Ce mă încântă însă la maxim este faptul că Frankie seamănă la culme cu bunica din partea mamei- estoniancă. Pe femeie am cunoscut-o acum un an, la câteva săptămâni de la venirea pe lume a copilului- ne-a împins, de curiozitate turistică, o vizită la firmă și ne-a studiat ca pe niște insecte, pe fiecare în parte- amănunțit și științific. Eu i-am mirosit a european de la o poștă, cred, pentru că am fost singura binecuvântată cu un zâmbet. Colegă-mea nu i-a inspirat încredere pentru că afișa prea multe hectare de piele tatuată- așa că a trecut peste subiect fără remușcări. Mai nasol a fost când a ajuns la partea lucrativă- cea a băieților- și a dat cu cohii de A., băiatul de culoare. Atunci am avut senzația că-i sar pupilele- iar încercările-i neinspirate de a-și ascunde stupefacția n-au avut nici un rezultat. Mi-a fost milă de bietul om și, după plecarea ei, am încercat să-l fac să se simtă din nou "de-al nostru"...
Mi-a fost milă şi de ea şi am înţeles-o perfect- femeia lăsase acasă o curte plină de orătănii şi o grădină care trebuia udată de vecini...de unde să ştie ea că, pe planeta asta, unii se bronzează mai mult decât ceilalţi..??

Sunday, June 21, 2009

Niagara Falls- Ontario, Canada

=============================================================================
1.100 de mile (1770 de km) în 3 zile și amintiri pentru o viață întreagă...
=============================================================================
Drumul către Canada: luându-ne după sfaturile acelora care au făcut inaintea noastră acest traseu, am ales partea mai nordică, cu intrare mai rapidă în Canada. ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
Am înțeles că unora peisajul li se pare de-a dreptul spectaculos- mie personal mi-a provocat o oarecare dezamăgire, amintindu-mi de ținutul curat dar plictisitor până la extrem din Iowa. Canada ne-a întâmpinat cuminte, cu șosele jos- pălăria, curățenie absolut exemplară și o amabilitate nedisimulată, aproape naivă a oamenilor. N-am văzut o mașină de poliție cu radar pe drum- probabil pentru ca șoferii conduc acolo după alte reguli impuse strict de bunul si. N-am mai întălnit depăşiri ignorante, moace frustrate sau pumni agitaţi în trafic.
Ne-am repezit să aruncăm bagajele în camera de hotel şi mai apoi să alergăm către cascadă.




Cascada, mai impunătoare decât în imaginaţia noastră, ne-a lăsat fără suflare. Este cât se poate de adevărat, partea canadiană este mult mai generoasă în ceea ce priveşte peisajul- asta nu ne-a împiedicat însă să ne facem cu mâna unii altora, de pe un mal pe altul, într-o "frăţie" ad-hoc, impusă de perfecţiunea şi miracolul naturii
N-a putut lipsi din programul nostru Muzeul Figurilor de Ceară- Louis Tussaud's, un loc în care nu te poți opri din a face fotografii alături de figuri celebre, chiar dacă pozițiile adoptate arată clar că ți-ai permis asta doar pentru că respectivele VIP-uri sunt incapabile să riposteze....
Am ajuns apoi în Împărăția Păsărilor, un loc plin de tot felul de zburătăcitoare- după cum îl anunță și numele. Momentul cel mai savurat a fost acela în care ne-am transformat in stative pentru papagalii amatori de senzații tari- cum ar ronțăitul bijuteriilor sau al curelelor de geantă.N-am ratat nici ocazia de a "alinta" și alte lighioane...
Se spune că nu poți simți complet grandoarea Niagarei dacă nu ajungi- cu vaporașul- până aproape de punctul de cădere al apei. Ne-am făcut curaj și ne-am îmbarcat la bordul "Maid of the Mist"- iar senzațiile trăite acolo, declar cu mâna pe inimă, rămân pentru toată viața!
Restul timpului l-am petrecut cutreierând orașul, umplând traista cu suveniruri sau încercând bucătăria locală.
La întoarcere am abordat varianta mai lungă, 100% americănească a drumului.
Una peste alta, Canada are un plus- in urma acestei călătorii- iar America un minus. Lumea pare mult mai relaxată acolo, nu țiuie mașinile de poliție, nu te pierzi în trafic, nu-ți rupi șasiul în 4 în gropile de pe autostrăzi iar când spui "Mulțumesc" nu ți se răspunde în silă cu toată inima "îîîhî..!" ci "Cu multă plăcere, sunt bucuros că te-am putut ajuta!". Plus de asta, nu curge obezitatea pe străzi în valuri, ca aici.
La ora 4 dimineaţa am hotărât să trecem podul de legătură dintre Canada si United States. În dreapta cele două cascade ne-au salutat dintr-un întuneric absolut- doar două pătrăţele de lumină ne-au amintit, din spatele perdelei de apă, că poţi admira toată această minunăţie şi de-acolo, din umbra ei.
De la mijlocul podului am zărit "discoteca" dată, preventiv, de maşina poliţiei americane- semn că toată distracţia a luat sfârşit. Doi ofiţeri tineri şi flegmatici s-au chinuit să afişeze un dram de amabilitate imparţială şi ne-au luat la puricat: acte şi întrebări.
"Când aţi intrat în Canada? cu ce scop? ce meserie aveţi? transportaţi mâncare de orice fel, băutură, fructe, legume, ţigări?"
La ultima lor curiozitate am susurat un "Nu" deloc convingător, cu gândul la paporniţa de picnic din rafie împletită- aflată la vedere, în portbagajul Caprei- plină de bunătăţi (bunătăţi aduse de-acasă, desigur, şi pentru care am minţit mai cu spor la intrarea în Canada).
"Sunteţi siguri...?"
...N-am fost sigură- şi singurul element disturbator care mi-a venit în minte la ora aceea a fost un amărât de castravete de doi dolari jumate', probabil ultimul împachetat înainte de plecarea în cursă (altfel nu-mi explic impregnarea lui pe retină...).
Numai că limbarniţa nu mi-a sărit în ajutor de data asta şi, ca în "Pantera Roz-3", am început să bângui o amestecătură de cuvinte, toate cu un înţeles mult îndepărtat de adevăr: "I have a cucumbăr....cuchiumbăr...chiucumber...chiuchiucumbărrr..."
Individul cu epoleţi şi-a schimbat expresia facială în funcţie de incercările mele disperate de a numi "elementul", trecând de la nelămurire la ceaţă totală, asociată cu o comă a gândirii...
"ce-i ăla..? ce-i ăla..?"- mă tot pistona...
...Iar eu chiuchiumberiam pe rând toată colecţia de înjurături româneşti....Într-un final şi cu ajutorul copilei mele ne-am lămurit atât eu, cât şi el, că putem trece graniţa odată, cu castravetele nostru cu tot!!!
Ne-a mai întrebat de vreun cuţit, un şpriţ paralizant sau alte arme, am zis un NU hotărât- că doar nu era să-mi dau de gol bunătate de cuţit de tăiat brânza la iarbă verde!!!- şi-am tăiat-o la galop prin toată vama lor luminată de curcubeul poliţienesc.
Curios, ne-a copleşit pe loc un sentiment călduros, de...acasă.

Saturday, June 13, 2009

Băile Sărata Monteoru

Mă înghionti, dintr-o dată, o stranie aducere aminte a vremurilor de odinioară și a locurilor cândva știute, acum schimbate- unele în bine, altele- în rău.
"E iz de bătrânețe"-ar zice unii....
"Sau poate doar un dulce dor de casă..?"-le-aș răspunde eu, întrebându-mă și întrebându-i...
Printre acele locuri de care m-am simțit legată, în această după-amiază lâncedă de început de vară, s-au ivit băile de la Sărata Monteoru. Nu știu de ce m-a dus gândul tocmai acolo- poate pentru că n-am pierdut încă din nări mirosul tare al sării care se usca pe piele, după ce ma scăldam...?..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Am întrebat internetul ce s-a întâmplat cu vechile băi, cu praful drumului de țară, cu pădurea, cu apa în care pluteam precum broaștele umflate cu paiul (și-n care fiecare se dădea, cu emfază, drept mare înotător)..?
Și mi-a răspuns el, internetul, cu câteva fotografii care mi-au răcorit un pic dorul de împrejurimile Buzăului.
Bazinele cu saramură naturală care- conform zicerilor din buni străbuni- vindecau de reume şi dureri cumplite de oase. Senzaţia de scufundare incompletă şi usturimile de ochi pricinuite de stropşelile celor din jur...Femeile care făceau înconjurul bălţii ţinându-se zdravăn de bara de metal scorojit de pe margine (câteodată îi dădeau drumul şi se trezeau cu roţile-n sus, chiuind), culoarea bolnăvicioasă, bleu- murdar, în care era văcsuită staţiunea pe timpul copilăriei mele...toate îmi vin astăzi în minte.
Am revăzut Monteoru în întoarcerile mele acasă. N-a rămas la fel- după cum la fel nici eu nu mai sunt.

Pentru nostalgici si curiosi- poze cu Bucurestiul de acum 40-50 de ani (mi-as dori sa gasesc si cu orasul meu natal, din aceeasi vreme): apasa aici

Wednesday, May 27, 2009

S-o făcut porcu' vedetă...

Porcovana de gripă porcească a ajuns, chipurile, cu viză și drept total de rezidență, în România. S-a semnalat un caz- venit (cum altfel?!) de la americani, că numa' ei cu capitalismu' lor pot infecta o întreagă lume- și instant s-a isterizat o țărișoară întreagă. Dacă au mai existat câteva cazuri rebele de indivizi care și-au băgat picioru' în ea de răpciugă- a avut imediat grijă de ei televiziunea, injectându-i cu inepții și artificii oratorice, la intervale bine stabilite de timp...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Mă puse gaia să mă uit la o Antenă Unu' de vreo 5 după-amiaza și prima palmă-n frunte o primii de la o tanti reporteriță plină de trac și de salivă (un cuvânt- două înghițituri) care încerca din slabele-i puteri să ia temperatura mai mult sau mai puțin rectală unei amărâte de scări de bloc. Dintr-un amărât de cartier. Dintr-un amărât de județ, n-are importanță care.
Respectiva locație adăpostește, se pare, pe prima purtătoare de virus porcin din România- devenită, fără să vrea mușchiul ei de rezident american, vedetă peste noapte. Medicii, spune Domnișoara Salivă ținându-se zdravăn de microfon, declară că femeia, soțul și copiii adiacenți (de-abia întorși din Statele Unite) pot sta totuși liniștiți acasă. Se pot trata așa cum toți răpciugoșii și gripații o fac, 7 zile cu medicamente sau o săptămână- fără. Sau invers...Cum vor, numai să n-aleagă.
Și-atunci care-i baiul?- mă întreb.
Baiul este că scara de bloc este revoltată, monșer. Cum adică să vii cu microbu' porcovan și să pui vecinii în pericol? Ce face tanti Tanța, de la 2, sau Costică de la 4...??
Începând de astăzi- zice un sâsâit cu foncție pe mai departe- România se află pe lista țărilor cu virusul H1N1, cunoscut în cartier sub porecla de Porcinu'. O zice cu atâta mândrie de parcă anunță că am intrat și noi, în sfârșit, în rând cu lumea.


Virusul- continuă vocea aceea gravă, de fundal tv, care mă scoate pe mine din minți (mă gândesc că pe individul care o produce îl vor pune să citească lista deținuților de la poarta iadului, pe lumea cealaltă)- a venit tocmai de la New York!
Neeemaipomenit! Păi să-i dăm vreo două lingurițe din el și lu' văru' Marcel, că și-a dorit, săracu', să vază locul respectiv de când mumă-sa l-o făcut!
...Apar apoi pe ecran câteva aripi de avion filmate cu tentă macabră- ca și cum, mai noi, carele mortuare sunt prevăzute cu zburătăcitoare....
Și de aici circul se amplifică. Apar reporterii "cu greutate", apare tragedia de fundal, zgomotele de scenă și tot calabalâcul. Se reface- ca și în cazul criminalilor căutați de Interpol- tot traseul: avion, aterizare, lista sosirilor de la Henri Coandă, se arată cu deș'tu terminalul care i-a scuipat pe cei 4 membri ai familiei, apoi săgeata cu semnul "Ieșire" desenat pe ea...ușile automate, soarele de afară, mașina propriului tată ("nuuu-zice reporterul- nu au folosit autobuzul"), și apoi pornirea către casa proprie și personală.
Timpul s-a oprit în loc, vântul nu mai adie, rufele puse la uscat nu se mai clatină pe sârmă...
Porcovanu' cu eticheta H1N1 a intrat în scara blocului. S-a cuibărit în patul muierii respective și așteaptă momentul prielnic să tabere pe tanti Tanța de la 2 și pe Costică de la 4.

Și, cu toate astea, specialiștii garantează că femeia nu prezintă un risc și nu mai poate îmbolnăvi și pe alții. N-am auzit nimic spunându-se despre copii, soț sau neamuri cu care s-a strâns cu siguranță în brațe la sosire. Or fi imuni la "infecția" americănească, mai știi?! În plus, femeia n-a murit- poate numai de ciudă, că trebuie să își consume 7 zile din vacanța deloc ieftină în pat, cu pastile și frecții.
Și totuși, s-a făcut o știre de vreo 10 minute- care mie mi s-au părut triple- s-a isterizat cu succes o țară întreagă și și-au mai uns barba cu ceva bănuți cei din televiziune.
Următorul la aparat!

Friday, May 8, 2009

Astăzi, în preumblarea mea zilnică pe cărările internetului, am ajuns să mă rătăcesc precum un copil în hățișurile unei păduri.
Am pornit din ograda Amalliei- căreia îi tot dau târcoale de câteva zile în așteptarea unor reale poveștiri de acasă- și am ajuns să citesc o delicioasă poveste despre America a unei românce inteligente și cu un mare simț al umorului. ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
De acolo, printr-un singur click, am ajuns pe blogul "un homme qui dort" unde am citit câteva rânduri despre colecția de rubin cu Audrey Hepburn pe care autoarea și-a cadorisit-o singură, de Crăciun...Am trecut mai departe prin ograda unui arhitect ("emerologheion"), i-am admirat din mers ultimele schițe, i-am remarcat și talentul la scris, după care am ajuns la memoriile unui geamantan rupt aliniate în blogul "inczeklara"...și de acolo mai departe, în paginile "jurnalului domnului Inginer"...Am ajuns, la un moment dat, într-o "dulce mahala" unde cineva scrie despre un cap de lume/pasul patru/Histria. Nu m-am oprit, am mers mai departe- următorul blog ales la întâmplare a fost al lui Adrian Ciubotaru (nu-l cunosc, nu mă cunoaște, i-am citit câteva titluri de postări după care am apăsat accelerația. M-a întâmpinat "mintea de ceai" a lui Iren și mi-a plăcut descrierea dată de ea: "acesta nu e un blog, e momentul meu de liniște". O invidiez, blogul meu are de toate, numai liniște-nu!
Au urmat, după cum m-a purtat inspirația click-ului: "lactobarul", "raulnecesar", "proze de dupa-amiaza"...și m-am oprit. Nu că n-aș mai fi avut de unde alege, dar a fost de-ajuns.
Mi-am dat seama cât de întortocheate și de împrăștiate sunt căile internetului. Cât de departe poți ajunge și cât de ușor în curtea/ gândurile/ simțirile unor oameni total necunoscuți. După cum, la fel de bine, am remarcat zilele trecute câți îmi calcă mie pragul virtual- ca și în viață, unora le spun "bun venit", pe alții îi scot afară pe ușă și îmi intră înapoi pe geam.
Mi-am mai dat seama, în plus, de câtă nevoie de comunicare există în lumea aceasta (și mă refer la cei care scriu în mod frecvent în blogurile lor) și de câtă singurătate (și aici îi categorisesc pe cei care și-au făcut un obicei din a citi doar ce "produc" alții).
Această evoluție a internetului nu face decât să mă bucure- dacă în urmă cu câțiva ani comunicarea virtuală se reducea la odăi închipuite, "mess"-engerii și ochiuri de curcă (alias webcam) prin care ne zgâiam unii la alții (plus câteva forumuri, în general păstorite de cine nu trebuie, că așa-i în viață), astăzi microbul blogulismului pune stăpânire pe din ce în ce mai mulți. Oamenilor începe să le placă să scrie. Să citească.
Și mai mult, să fie citiți.

Friday, April 24, 2009

din mahalaua vieţii- 23

Mă uit, cu coada ochiului, la lista de cititori zeloşi adunaţi zilnic pe blogul meu. Printre ei, feţe nu atât de necunoscute, cât de nedorite pe aici. Se-ntâmplă ca minunea asta a internetului să aducă (cel puţin pentru mine) mirosul cald de acasă- de aceea încerc să scriu aproape zilnic, pentru a-mi alimenta bateriile...
Se mai întâmplă ca același internet să îmi arunce însă, cu o ritmicitate zilnică greu de înțeles pentru un om cu viață personală satisfăcătoare, miros de picioare nespălate. De ciubote cu care înțeleg câte unii să pășească în ograda mea. Neinvitați, după cum se pot trage lesne concluziile...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Logic și neîndoielnic la mijloc este dorința mojică de a afla cât mai multe despre viața mea: se găsesc, aici, adunate fapte, întâmplări și instantanee care satisfac foamea de bârfă a castraților întelectual. A dobitocilor. A zațului uman.

Apelând la ajutorul unui meșter iscusit (cum ar zice vorba aia, "unul mai deștept decât mine") am urmărit, vreme de câteva luni, adrese de IP-uri, frecvențe și încăpățânări alimentate de puterea internetului. E dezgustător. In același timp, mă simt măgulită.


Mulțumesc chiar!
[nota autorului: este vorba de O SINGURĂ adresă, de un singur IP de care am crezut că am scăpat, ca atunci când scuturi găinațul de pe talpa pantofului]





Revenind la mahalaua vieții (dacă tot trebuie să alimentez foamea de nou): regele a murit, trăiască regele! Astăzi trebuia să petrec a doua zi de teorie urmată de teste la St. Francis Hospital, Evanston. La doi pași de casă. Un loc în care- pentru a obține o slujbă- europenii dau atenții și bani grei altor europeni. Câte unii chiar sărută dosuri. Nu e cazul meu.
Ieri am avut prima înfățișare, primul contact cu cele 33 de teorii legate de lumea spitalicească. Ar fi trebuit să mi le îndes pe toate-n cap in maxim 30 de zile. Le-am terminat în 3 ore. În tot acest interval n-am avut în fața ochilor minții decât boală și microbi, miros de spital și dorință de evadare. Plus strânsoarea chingii de 3 ore de dresaj pe care a trebuit să-l suport- altă lume, alte obiceiuri.
La ieșire m-a întâmpinat înserarea. Iar eu sunt o pasăre a dimineților pline de rouă...
Apoi am realizat că, de când mă știu, am avut parte de locuri de muncă pline de libertate...De oameni cu care să râd până la lacrimi, de multă lumină, de independență totală în idei și exprimare. La Galle-uri am zburdat pe sticlă, la radio am bătut câmpii în ritmul meu iar aici, la actualul loc de muncă, sunt efectiv lăsată de capul meu și chiar încurajată în tot acest proces. Trăiesc cu convingerea că trebuie să-ți placă ceea ce faci și să te duci cu inima deschisă la muncă.
La St. Francis Hospital am simțit că mi s-a pus lacătul pe cușcă. Mi s-a dat o uniformă (pijamale din acelea impersonale), un manual al angajatului, mi s-a spus "nu" la bijuterii plus încălțăminte fină și mi s-a atârnat o zgardă cu ID la gât...Mi s-a dat un program și mi s-a delimitat jumătatea de oră de masă. Au fost mulțumiți că nu-mi iese tatuajul din mâneca apretată...
Mai lipsea ca, la plecare, să ne decontamineze pe toți în camerele de la Auschwitz...




Să fie sănătoși și, mai mult, să-i facă și pe alții să fie sănătoși!
Detest uniformizarea maselor și anonimatul. Nu-mi place să mi se citească numele pe zgardă și programul rigid de 8 ore cu idiotica pauză de masă mă strânge de gât, fraților! Mulțumesc, nu pot să zic că n-am încercat și asta, mă simt mândră că am intrat acolo (deși n-am nici în clin, nici în mânecă cu lumea asta și nici, Doamne-Feri! nu voi avea vreodată) dar mă simt și mai mândră că am avut puterea să ies la timp...
Așadar, povestea scurtă dintr-o altă mahala a vieții a murit nu la naștere, ci în fașă.
Iar eu pot să zâmbesc...

...În concluzie, astăzi am aterizat- cu cea mai mare poftă de muncă din ultimii "n" ani- între gărgărițe, albine și flori de sezon, între colegii cu care împart și bune, și rele (fără a avea vreun manual de comportament zâmbăreț și tălâmb de studiat), între pauze împrăștiate și muzică aleasă pe sprânceană. Și mi-a fost bine, din nou...


----------------------

(şi-acum spor la citit, căci am desfiinţat contorul, ce-am avut de aflat- din păcate- am aflat...! mulţumesc, încă o dată, pentru admiraţie şi invidie!
ta-taaaa!)

Wednesday, April 22, 2009

din mahalaua vieţii- 22

După ce mi-au ciuruit când mâna stângă- când pe cea dreaptă- cu teste TBC, după ce m-au văduvit de două flacoane de sânge şi, nu în ultimul rând, după ce am trecut şi de testul anti-drog (spre marea hlizeală a vechilor colegi care s-au întrecut în a face glume pe tema asta) astăzi am petrecut, se pare, ultima zi de monogamie lucrativă. De mâine mă prezint, în concubinaj, la cea de-a doua slujbă- care, pe cât de mult mă încântă, pe atât de tare mă şi sperie...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Este o senzaţie pe care o încerc ori de câte ori aplic pentru a expune într-o galerie: totul este supe-incitant până în momentul în care mi se spune "DA" şi trebuie să mă prezint cu tablourile. Mai rău chiar, trebuie să particip şi la vernisaj- chestiune la care, întotodeauna, îl împing pe bărbate-meu în faţă. El are mai mult curaj şi mult mai mult apetit vis-a-vis de gustările şi băuturile aferente situaţiei.
La fel şi aici: gluma a fost oarecum glumă până azi...
În mod neaşteptat pentru mine colegii actuali mă sprijină şi mă încurajează. O întrebam pe Veronica ce mă voi face dacă voi întâlni acolo mutre sau atitudini neprietenoase...Mi-a răspuns cu gura până la urechi: "daaa...eşti şi genul care se sperie uşor sau care nu face faţă concurenţei!"


...Nu ştiu!
Cert este că noua locaţie este un mastodont cu sute- poate chiar mii de angajaţi- şi cu reguli bine stabilite. Probabil ca menajeria de sticlă de la jobul actual va rămâne (pentru o bună bucată de timp) locul de refugiu şi de relaxare plătită- poate până voi reuşi să mă acomodez. SPER să mă acomodez (hai, că deja devin paranoică).
Şi mai sper să pot aduce noi poveşti cu noi personaje aici, în mahalaua vieţii.

Friday, April 10, 2009

letăr din america

Dragă mamă,
îţi scriu, iată, cum am promis când am vândut apartamentu' luat cu darul de la nuntă (să ne zici şi nouă dacă mai stau ăia acolo sau l-au vândut şi ei, că mare ţeapă am luat noi....da' şi mai mare au luat ei, când ne-au luat locul!) şi cu banii ne-am luat tălpăşiţa către America........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Despre noi ce să-ţi zicem mai întâi? suntem bine, mâncăm bine (iată şi-o poză cu frigideru' plin, să o arăţi şi la neamuri când v-oţi aduna la pomana lu' bunicu', să crape toţi verişorii de ciudă că noi ne-am ajuns şi ei- ioc!), ne-am făcut şi ceva prieteni (eh! fraieri de-ăia de-i poţi păcăli să nu te lase să mori ca să ai de ce să nu-i laşi să trăiască, cum ne place nouă...), am reuşit să ne găsim şi nişte slujbe de Doamne-Ajută (ia de coalea şi ceva poze, vezi să nu le uiţi nici p-astea la pomană, în unele din ele Gicu poartă uniforma şi-un ecuson de la un coleg, da' tu să zici că sunt ale lui, mai ales lu' vară-mea aia din Sulina cu bărbatu' ofiţer, ofticata aia...).
Fata e bine, n-ai mai văzut-o de când era clasa întâi, acuma e la liceu, nu mai vorbeşte decât americana şi stă în oglindă mai mult decât stă la şcoală, da' să ştii că e OK (asta-i o vorbă de-a noastră, de pe aici, înseamnă ca e bine- bine) şi suntem bine şi noi că, slavă Cerului, am scăpat de grija ei (nu că i-am fi dus-o prea mult înainte, am avut alte treburi mai importante de făcut, că doar de-aia am venit aici!). Am strâns bani şi suntem şi noi acu' în rând cu lumea- de fapt, ne-am făcut oameni de mare respect, ne-am tras două maşini de-alea scumpe-ia de coalea mai multe poze cu ele, vezi că într-una se vede capu' lu' nepoată-ta, să-ţi dai seama ce mare s-a făcut...De fapt, nu prea poţi să-ţi dai seama din poza aia, da-ţi zicem noi că s-a făcut mare. Ha, ha! uite, acuma m-a întrebat cui îi scriu şi i-am zis că lu' bunică-sa şi ea se strâmbă că ce e aia bunică??? De fapt, nu asta e important, ce contează îs maşinile alea, arată pozele mai ales lu' unchiu' Vali şi vecinilor de la 4, că atâta amar de vreme ne-au ofticat ăia cu duba lor pe gazolină adusă din Germania...
Ne-am lua şi-o casă, numai ca să-şi muşte degetele toţi şi să vadă cât de tari suntem(când v-oţi aduna să zici la toată lumea că avem bani, da' nu vrem noi!) da' ne este teamă că nu ne mai văd cunoscuţii acolo unde ne-om duce şi atunci ce folos mai au maşinile astea şi ecusonu' lu' Gicu..?
Tu ce mai faci? Am vrut să te sun sâmbăta trecută da' era nevastă-mea acasă şi ştii că ei încă nu i-a trecut supărarea, n-a uitat că n-ai vrut-o noră, aşa e ea, mai delicată- dacă ai ştii ce mult e apreciată mai ales de şefu' ei acolo, la muncă...a ajuns prima dintre toate colegele ei, câteodată o solicită şefu' şi serile până târziu să meargă la servici. Ia şi-o poză cu ea şi cu şefu' de când au fost împreună în Miami în interes de serviciu, dă-i-o pe sub nas lu' frate-meu, că mereu a vorbit-o de rău şi a zis aiureli despre ea...uite ce femeie s-a făcut, să vadă şi el şi să crape de ciudă...
Eu sunt bine, am făcut o operaţie de hemoroizi acum o lună- de la prea mult stat pe scaunul tirului mi s-a tras, da' a meritat, ai văzut din poze. Doctorul îmi tot zice că trebuie să vedem ce e cu prostata asta, da' nu am timp de prostii, se apropie ziua nevesti-mii şi vrea un inel cu diamant mai mare decât a văzut ea la o vecină- nu îi place, da' ştii cum e ea, trebuie să aibă mai mult decât toate...
Cam atât de pe aici, poate venim şi noi la anu' prin România, vrem să ajungem tot aşa, când v-oţi aduna cu toţii la vreo nuntă sau la vreo pomană- că altfel ce folos, dacă nu ne vede lumea..?!
Închei aici dorindu-ţi multă sănătate,
Cu drag al tău fiu



PS: am uitat să-ţi pun o poză şi cu mine, da' e mai bine că am cam chelit şi nu vreau să mă vadă neamurile aşa.


PPS: mă tot întreabă nevastă-mea dacă ai trecut cumva casa pe numele lu' frate-meu, că aşa a ajuns vorba pe-aici..? ştiu că stă cu matale şi că eşti în grija lui, da' am şi eu partea mea şi nu vreau să avem discuţii...Doar ţi-am trimis şi eu acum doi ani pachet, mai ţii minte cât orez şi câte conserve cu creveţi..? ce? ăia nu's bani?

Saturday, April 4, 2009

răzbunarea- arma oii

Ştire de senzaţie şi transpiraţie mondiala pe unul dintre- şi, de fapt, cred că toate, că n-am avut timp, nervi şi dolari de aruncat pe geam ca să le pot urmări de la A la Z...- posturile naţionale româneşti de televiziune: Jică Becali a fost arestat. Luat pe sus, în toiul pijamalelor, de mascaţi, încâtuşat după regulile jocului, băgat la mititica pentru (zice-se, dar creadă cine-o vrea) următoarele 29 de zile........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Acuma, motivul respectivei arestări nu face obiectul de studiu al vieţii mele, după cum multe alte anomalii, existenţe şi aberaţii care se întâmplă chiar în jurul meu nu o fac...iar Jică a fost, este şi va rămâne un anonim cu nume, ca să zic aşa, pentru universul în care mă învârt.
Problema se pune la modul următor: privesc, cum fac din obişnuinţă, ştirile româneşti- cu tot amănuntul lor grotesc, cu toate imaginile alea care-mi provoacă scârbă (gen luat interviu medicului la locul accidentului), cu toată foamea lor de telespectatori şi, în egală proporţie, lipsa de bun simţ. Privesc la pupezele care prezintă, împleticit şi fără dram de profesionalism şi nu mă pot opri să nu fac comparaţie cu dinozaurii din mass-media americană (care, chiar dacă nu au "faţa comercială" de dragul căreia va crăpa, în final, românul, măcar ştiu să redacteze şi să prezinte fără poticneli o adevărată ŞTIRE).
Ştirea de astăzi, fără doar şi poate, este unică, dramatică şi exclusiv dedicată lu' Jică. Care Jică fu arestat mai deunăzi- cum spuneam, de mascaţi.
Asta nu-i nimic, nu e nici primul şi, Doamne-Ajută să-şi facă justiţia treaba, nu va fi nici ultimul în ţărişoara aia...
DAR: reportera ajunge la muma lui Jică cel Mare şi ţine morţiş să-i ia acesteia un interviu- cum se simte? cât a avut tensiunea azi-noapte? ce sfaturi i-a dat lu' Jică în momentul arestării?...şi tot aşa.
Muma lu' Jică cel Mare (o mumă ca toate mumele, bocitoare şi îndurerată de faptul că a avut tensiunea 20 şi totuşi nu i-a ieşit infractul, că i-a zis lu' Jică să nu mai pipe şi ăla nu a ascultat-o şi, mai ales, că Jică e băiat de băiat- cam spurcat la gură, e drept, da' curat la intenţii) zice, într-un final de interviu la botu' moscheii cu nume de casă, ceva ce mă întoarce pe dos definitiv şi irevocabil...
Ceva ce- îmi dau seama- ridică multe semne de întrebare la adresa creştinismului multora dintre noi. La adresa credinţei sub care ne adăpostim ca sub o umbrelă spartă.
"Dar să ştiţi că cei ce i-a făcut băiatului meu rău...de acolo, de sus...se va plăti. Că Dumnezeu nu lasă neplătit. Nimic nu este neplătit, să ştiţi"- zice bătrâna, aducând pe latul "tiviului" meu un zâmbet nu tocmai ortodox.
...Acum stau şi mă întreb: este răzbunarea o unealtă creştinească sau nu..?

Am auzit de foarte multe ori că "Dumnezeu nu lasă nimic neplătit". Într-o oarecare măsură chiar înţeleg chestia asta- adică: dacă încalci vreuna din cele 10 porunci te poţi aştepta să plăteşti de-a lungul amărâtei tale vieţii această greşeală, într-un fel sau altul.
Mă apucai să caut pe internet aceste porunci- pentru că, sincer, niciodată până acum nu le-am ştiut cap-coadă. Am găsit:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemănare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

...N-am găsit însă nicăieri porunca adaptată arestării lui Jică Becali. N-am găsit poruncile după care Dumnezeu ar trebui să-şi conducă dreapta judecată vis-a-vis de cei care îşi necinstesc şi chiar batjocoresc copiii sau cei care ar putea să salveze vieţi- dar n-o fac.
Revin la bătrânica înviermănată şi mă scutură valul de ipocrizie în care cu toţii ne scăldăm. Răutate pe care o lustruim, o dăm cu cacaşvaiţ şi o purtăm cu noi sub voalul creştinătăţii.
"Mi-a făcut rău da' lasă, că-l pedepseşte pe el Dumnezeu!...a ajuns cine a ajuns, da' ai să vezi că Dumnezeu nu doarme, are grijă şi de el..."- ca şi cum Cel-De-Sus nu are în program decât răzbunările şi refulările noastre mărunte, porcăiala sufletelor noastre veşnic nemulţumite. Grozav de bine şi la adăpost ne simţim atunci când aşteptăm judecata aproapelui- n-avem voie să poftim nimic din ce are, n-avem voie să depunem mărturie mincinoasă împotriva lui, n-avem voie să-l furăm sau să-i dăm una-n ţeastă; avem însă voie să-i dorim răul din toţi ficaţii, să-i aşteptăm judecata şi, mai mult decât atât, să ne luăm bilete ca să stăm cât mai în faţă atunci când spectacolul execuţiei lui va avea loc. Măcar atâta satisfacţie să avem, nu..?

Tuesday, March 24, 2009

azi-ul de azi, de ieri sau de mâine...

....Totul a pornit de la o simplă afirmaţie pe care ar fi trebuit să o înghit nemestecată (în final am rostogolit-o pe cerul gurii de câteva ori şi am scuipat-o în praful conversaţiei ca pe un mototol de zgârciuri):
"aşa e acum, în vremurile noastre".
Am înţeles că aşa e acum, în azi-ul de azi, când trebuie să cunoşti cât mai multă lume, să ai, carevasăzică, "rezerve" de prieteni, amici, camarazi, oameni buni la toate. Precum un hârciog, să-ţi umpli cămara sufletului cu tot felul de sortimente, să le îndeşi dacă nu mai au loc- nicidecum să faci imprudenţa de a le scoate afară sau, Doamne-Feri!!, să le cedezi altcuiva (precum am înţeles că fac unii cu conservele ieşite din garanţie, sub pretext profund "umanitar")! Pentru că, repet, "aşa e acum, în vremurile noastre", decât să dai de pomană ce-ţi prisoseşte...mai bine îngropi...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Am ripostat cu una din definiţiile vieţii mele: "decât degeaba- mai bine deloc!". Decât să screm o relaţie cu o persoană care doar îmi ocupă mintea şi inima cu lucruri şi idei de neînţeles pentru mine (poate chiar nocive, înviermănate)- mai bine spun "pa", răsuflu uşurată şi mă focalizez pe ceea ce e cu adevărat important. Important pentru mine. Urăsc să pierd vremea lângă oameni care nu-mi spun nimic, viaţa mi se pare nedrept de scurtă, idealurile nedrept de multe, sentimentele pe drept bune de trăit la maxim. Sentimentele frumoase- trebuie să mai adaug?
"Nu"- mi s-a spus în continuare..."nu e bine, în vremurile noastre trebuie să ştii să profiţi de oricine şi de orice".
"Ipocrit!"- am răspuns.
"Necesar..."- a urmat.

În azi-ul de azi trebuie să te îndrăgosteşti cu programare. Trebuie să ai rezerve şi-n această dragoste (una- două cutii pe raftul din spate) în caz de abandon sau de plictis să ai după ce sau cine întinde mâna. Să ai ce să ronţăi la vreme de plictis.
De fapt, în azi-ul de azi trebuie să ştii cât să dozezi şi dragostea. De aceea, borcanele cu eticheta "amor" trebuie să fie musai gradate, nu cumva să scapi în vreunul mai mult decât e necesar- dacă se sparge, se risipeşte..? de unde mai ai pentru tura viitoare? regula nu se aplică, cred eu, în cazul vârcolacilor de ură şi al crampelor de invidie. Acolo se pun la dispoziţie butoaie, damigene, cale întregi.
În azi-ul de azi- mi s-a spus- s-a redus porţia de "sunt numai al tău, eşti numai a mea". E absurd şi deloc sănătos.

Unii se acoperă cu plapuma vremurilor noastre şi dorm, astfel, un somn al sentimentelor, o hibernare la adăpost de emoţii ascunse, întortocheate şi greu de priceput stări ale sufletului. Poate de aceea nu mai este la fel de multă poezie în azi-ul de azi...Poate de aceea erau mai multe culori calde în azi-ul de ieri.


[Gustave Caillebotte (French, 1848-1894)
Paris Street; Rainy Day, 1877]

Saturday, March 21, 2009

din mahalaua vieţii- 21

Zilele trecute, taman în mijlocul unei perioade de ostenită muncă şi cumplit consum intelectual- scurtă perioadă, dar prolifică- am lăsat radioul să meargă şi să depene, pe lângă ştiri despre vreme (cu probabilităţile astea americane care ne disperă, genul: "40 la sută şanse de ploaie....sau 60 la sută șanse de lapoviță") și ceva muzică veche, da' bună- precum Chanelu' 5.
Printre "milodii" (cum bine le numea fostul meu coleg de butoane, Cristi, când făceam emisiuni împreună) se strecură Stevie Miratu', minunatu'- în varianta autohtonă Wonder- cu a lui "You are the sunshine of my life". ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
După atâția ani în care am tot ascultat piesa asta, și după câteva secunde de audiție acolo, între colegii mei, m-a pocnit:
-Veronico...ce zice ăsta? că e raza lui de soare..?
-yeap...- răspunse ea, preocupată în continuare de orice îi umplea timpul cu spor la ora aceea.
-păi...Stevie ăsta nu e orb..?
Logic, toată nuanța melodiei respective era metaforică, simbolică, subtilă și parfumată precum Chanel 5-ul de care am pomenit mai sus. Și mai logic că noi ne-am dezis de toata metafora respectivă și ne-am apucat, la adapostul laș al locului în care ne aflam, să descoperim noi valențe (ipocrite, dar comice până la pericolul de avariere a propriilor izmene).
Vero (Draga Olteanu-Matei am numit-o, pe bună dreptate, mai demult) a lăsat și mama muncii deoparte și a început a-l imita, în balansul lui la scenă deschisă, pe nen'tu Stevie.
-you are the sunshine of my lifeee...
-hei, brother! cum îți dai seama de asta??
-simt caldura ta pe frunteeeeee....
-Stevie, Stevie! that's a rash, man...pe unde naiba ți-ai fript scăfârlia??
...Am continuat descreierarea pe teme muzicale o bună bucată de timp, cu atât mai mult cu cât Veronica a trecut de la blândul Stevie la disecarea imaginară a unui orb rocker. Ne-am gândit, tot atunci, cum ar fi să aprinzi bricheta, cum ar fi "îmbalansarea" pe ritm, ce poante ar ieși din treaba asta...?
După care ("după care" însemnând că deja ne dureau burțile de la hlizeală) ne-am dat seama câtă răutate este în plinătatea, în întregul unei ființe omenești, ne-am făcut mea culpa și ne-am tras reciproc de urechile bunei simțiri- dar ne-am și consolat la gândul că alții sunt mult mai otrăviți decât noi, unși cu tăciunele răutății și al invidiei și că ei (tragem speranțe) vor umple cazanele de pe lumea cealaltă până la refuz și până să ne vină nouă rândul...
...Și totuși, nu cred că voi mai putea asculta vreodată "sunshine"-ul lui Stevie fără să îmi joace creierașul feste...

Thursday, March 12, 2009

treburi înviermănate

Văzui la tv un show despre a cărui existenţă nu am avut, până astăzi, habar- dar care a făcut deliciul acestei seri.
Mi-am tras lângă mine, pe rând, o sticlă de apă, mai apoi un bol cu lapte cu cereale, am continuat cu un ceai verde (!) şi câteva alune prăjite...şi Dumnezeu mai ştie ce alte idei mi-or mai veni, căci n-am trecut decât de prima repriză televizată !
"Ochiul Soacrei"- difuzat la Antena1- nu ştiu câtă realitate are în el, da' te satură, pe rând, de bârfă, de mahala, de toată stupizenia unei vieţii de cuplu de doi bani. Atât viaţa, cât şi cuplul. Pe de altă parte, îţi asigură o porţie "cocoşată" de râs. Cu vârf şi îndesat...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Am văzut, preţ de vreo jumătate de oră, un soţ castrat psihic, incapabil să strângă şuruburile consoartei + o pupăză de nevastă cu o turaţie la debitat injurii demnă de Ordinul Mahalalei Clasa I, ipocrită şi bună de luat la bătut sistematic, os cu os + două soacre de pus în ramă (una lângă cealaltă, cum altfel?) care au dat cu banul care dintre ele să ia în mâini soarta căsniciei odraslelor (aflată în moarte clinică deja) + acuzele şi violenţele verbale ataşate întregii situaţii.
Care situaţie pare aproape incredibilă ochiului meu- cu tot comicul ei gratuit- pentru că-mi arată (color pe ecran negru) că se poate, totuşi, trăi şi-n astfel de condiţii de minimă moralitate şi maxim prost-gust.
...Şi-acum mă scuzaţi, am de ronţăit nişte biscuiţi dietetici spanioli, de dat pe gât ceaiul de seară şi de continuat vizionarea menajeriei ( nu "de sticlă" ci "din sticla tv-ului")...

Blogroll


counter