Thursday, January 29, 2009

nici mi-e foame, nici mi-e sete- mi-e cam dor de codru verde...

În fiecare săptămână, cu o precizie (asigurată de vitalitatea lumii virtuale) de ceasornic elveţian, am întâlnire cu o "bestie" în cel puţin 6 cilindri, de preferinţă Turbo-tistă. Şi asta nu pentru că actuala "capră" (am ce am cu caprele...) nu şi-ar face cu răspundere datoria- dimpotrivă, pare chiar ne-la-locul-ei de sprintenă şi de...vie. Da, VIE.
După o serie de întâmplări care altora par neverosimile Veronicăi îi face chiar plăcere să mă tachineze: "asta, chiar dacă o vinzi, face drumul înapoi cât ai clipi: a doua zi te trezeşti că dă din copite în parcarea din faţa blocului., cântând "Baby, come back!"..". Ca să pună capac la toate aceste speculaţii tot ea, Vero, i-a lipit astăzi doi ochi pe capotă. Ca să nimerească, cum ar veni, drumul spre casă mai repede- pentru că pe undeva, pe lângă coada ei, miroase a schimbare...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Cum spuneam: săptămânal mă delectez cu motoare de capacităţi diferite şi de turaţii mai mult sau mai puţin răsunătoare. Cu tracţiuni, schimbătoare de viteze, mărci care mi-au delectat doar văzul- nu şi simţurile- până acum.

...Miroase a schimbare şi pe lângă stupida şi veşnic disputata parcare din faţa blocului...şi pe lângă apartamentul ăsta pentru care plătesc prea mult şi de prea mult timp.
Miroase a schimbare pe lângă paşaportul meu, pe lângă geamurile mele, pe lângă oamenii cu care-mi dau "Bună Ziua", pe lângă cilindrii care mă duc dimineaţa la servici, pe lângă petecul de iarbă din faţa blocului- în care încă mai stau cu chirie- care dintr-odată a devenit prea mic şi prea comun.
Hm....A-nceput să-mi placă mirosul ăsta-sper să-l iau cu mine,când voi pleca. Am fost singură la părinţi, nu-mi place să împart nimic din ce am, deh! :))



Deocamdată însă, dintr-o totală lipsă de consideraţie pentru capacitatea cameleonico-retardată a unora de a imita orice văd/aud/simt/pipăie (trăsătură sută la sută românească dealtfel)- nu am să spun mai multe. Probabil că nu o voi face niciodată- cel puţin nu aici, pe terenul de fotbal al internetului...Mi-e de-a dreptul teamă că mă voi trezi nu numai cu capra in 6 cilindri în faţa viitorului meu loc de parcare: am frisoane la gândul că întregul loc se va instala pe undeva pe-acolo, prin vecinătate. Mai groaznic decât atât- că întreaga vecinătate va bate la noile mele geamuri. Poate chiar geamurile actuale vor lua locul celor noi, în timp ce dorm!



Doamne-Feri!







.........................

Tuesday, January 27, 2009

din mahalaua vieţii- şaptişp'ce bis

...Am ştiut de ce nu-mi place năsosul: n-a durat nici cât stă cioara-n par şi păduchele-n pahar. Ieri a plecat să ia prânzul şi a uitat să se mai întoarcă. Se pare că i-a fost atât de dragă munca încât i-a venit să se culce lângă ea...(nu ştiu de ce, Bubule, îmi tot vin în minte vorbe de-ale tale!)...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Astăzi ne aşteptam la nervi şi istericale din partea şăfului- n-a fost să fie. În schimb, m-am trezit instalată (şi-anume EU) în scaunul prezidenţial, cu două computere în faţă. Plus un zâmbet larg, pe care şi-l pregătea, cred, de vreo câteva luni încoace (el, şăful). Plus cârcotelile de rigoare (ale lor, colegilor). Plus telefoane care sună. Plus multe altele, care vor veni cu siguranţă valuri- valuri de mâine încolo.
Plus, în cele din urmă dar nu ultima, paranoia mea de a face totul ca la carte.


Şi-acum mă scuzaţi, am puţină- niţică treabă...

Friday, January 23, 2009

din mahalaua vieţii- 17

S-a instalat şi Obama la Casa Poporului American (ca să nu o mai numim "albă" Veronica a propus să-i zicem "Casa Caucaziană")- s-a răsucit in scaun şi noul nostru office manager.
Pe preşedinte îl ştie chiar toată lumea- personal mi s-a părut un exces de Hollywood-ism şi o oarecare exagerare înainte, în timpul şi după respectiva inaugurare, dar...cine sunt eu, să comentez..?!
Pe cel de-al doilea, noul aterizat în ferma noastră veselă- nu-l ştim nici noi prea bine. La prima vedere pare un tip scuturat, la 5 ace şi jumătate, cu măsură în ceea ce poartă şi ceea ce zice. Când zice. Cam rar zice şi cam rar îl vedem şi la faţă- pentru că-şi toarce orele de program exclusiv în office şi, câteodată, mai dispare să servească prânzul pe undeva, prin împrejurimi...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Dezamăgire cumplită pe craca noastră- n-am reuşit să-l introducem în nici un insectar, încă...Mie mi se pare că are moacă de papagal (năsos, ador năsoşii! le poţi lipi câte o etichetă haioasă în fiecare zi, au potenţial comic). Vero zice că nu putem avea încă o pasăre la inventar- aşa că l-a potcovit, provizoriu, cu nuanţa de Shrek. Capra Cântăcioasă l-a madărfacherit cu prietenie, pe la spatele lui şi în faţa noastră, desigur- după care a ajuns la concluzia că nu-i pasă prea tare de soarta respectivului, treabă să facă! R., mexicanul, are alte priorităţi în viaţa asta decât să ne ţină isonul la prostii...iar şăfu' e într-o stare super- avansată de excitare intelectualistă: îl instruieşte pe nefericit.
Asta-i viaţa! Unul vine (M., noul office manager), altul pleacă (A., Căpitanul- Vierme care acum îşi scarpină probabil burdihanul tatuat la adăpost de şomaj şi de beuturi ieftine)...alta dispare fără de urmă (S., fosta spintecătoare de hârţoage din birou)- spre uşurarea întregii adunături, că nimeni n-a plăcut-o pe nefericită. Am o vagă bănuială că nici ea însăşi nu se plăcea prea tare...



Şi-acuma gata, mă trimit singură la odihnă- mâine, printre altele, am întâlnire cu o bijuterie Turbo...Nu mai îmi place să fiu tractoristă. Până şi vietnamezii au SUV...







----------------------

Friday, January 9, 2009

din mahalaua vieţii- 16------sau Geneza unui Office Manager

2009 n-ar fi putut începe mai bine pentru noi, păsările clevetitoare, şi mai prost pentru P.- şăfu'. După o crâncenă luptă cu ea insăşi şi, mai ales, cu somnul de dimineaţă, office managera noastră şi-a dat demisia. În fapt, a întârziat să mai apară la servici- atât de mult, încât nici în ziua de azi nu mai ştim nimic de ea. Am avut o iniţială bănuială că şi-ar fi dat obştescul sfârşit- şi cum nu are neamuri decât in Patria Porumbului, Iowa, nimeni nu are de unde şti ce se întâmplă cu biata creatură...N-a răspuns la telefoane, n-a trimis mesaje înapoi...
Am făcut tot felul de scenarii: la unele dintre ele ni s-a ridicat părul in ţeastă- la altele ne-am tăvălit pe jos de râs. Nimic...... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o săptămână am şters-o din memoria telefoanelor mobile şi de pe ştatele de plată. Am suferit, desigur, şi ne-am comportat ca atare: Veronica a făcut cinste cu o curăţare gratuită a maşinii fiecăruia, Capra Cântăcioasă şi-a râcâit amigdalele într-un efort disperat de a-l imita pe Mihăiţă Geacson şi pe toate neamurile lui de la mormoloc încoace, R. (mexicanul) a îndopat toată trupa cu tamales iar eu le-am scos pe nas un rând de cafea adevărată, d'aia europeană. Şăfu' ne-a dat şi el o primă de început de an: l-a concediat pe A., viermele târâtor. Care, de bucurie, şi-a rupt mâna (dar asta e o altă poveste cu final fericit)...
Aşadar, am rămas fără de office manager. P. (şăfu') mi-a dat târcoale vreo două zile, trecând sensibil de la apropouri cusute cu aţă albă la reclame lucicioase ale vieţii de birou. Din păcate (pentru el) şi din fericire (pentru mine) prefer mai degrabă să mă joc cu culorile decât cu nervii clienţilor.
Veronica ar fi vrut- dar nu s-a putut. N-am înţeles de ce P. n-o vrea în "biroul oval" şi nici nu m-a interesat prea tare, sincer...
A rămas să-şi facă treaba un anunţ îmbietor de la "oferte de muncă".

.......................

Ieri au avut loc primele "înfăţişări": de curiozitate atât eu, cât şi Veronica, am fi stat la servici program prelungit. Ne-a doborât lenea, în final nu i-am putut face faţă mai mult de 8 ore.
Prima pe listă a fost o pipiţă de vreo 20- 25 de ani. Drăguţică, slăbuţică şi fără pic de experienţă într-ale biroului- produs neinteresant deci, atât pentru noi cât şi pentru şăf. I-am mestecat apariţia câteva minute, după care am scuipat subiectul neavând rost să ne batem capul prea mult cu el...
La cea de a doua candidată (sau candidat, după preferinţe) am zis că leşin. De râs, nu de altceva.
Creatura părea fugită din laboratorul lui Frankenstein: înaltă cât uşa, lată tot cât ea şi fluturând pe umeri o pelerină neagră, cât China. Văzând-o prima, Veronica a susurat cu ochii cât cepele: "mamă, cât a păsăroaia!" (fac un comentariu, pentru neiniţiaţi: eu şi colegă-mea suntem păsările mici, rele şi clevetitoare, de pe craca firmei).
Ţinându-mă cu mâinile de burtă (de râs, pentru că mimica Veronicăi este demnă de Oscar) i-am replicat şi eu: "să ne prefacem că suntem moarte (play dead, woman!!) păsărilor de pradă nu le plac mortăciunile...".
Şi, în timp ce şăfu' interoga Boeing-ul ăla de femeie in office- noi am continuat să facem pe mortul în păpuşoi, să râdem până ni se strepezesc măselele şi să imităm păsări de pradă.
Înainte de a părăsi însă locul măcelului (adică la finele celor 8 ore chinuite de "muncă") am mai avut parte de un şoc: cea de-a treia candidată. Sau candidat, după preferinţe.
La vreo 45- 50 de anişori, de statură medie, constituţie aşa şi-aşa, cu mâinile înfipte în străfundurile buzunarelor şi cu un mers bărbătesc (şi totuşi, vădit femeie la origini) a intrat un smoc de păr roz, prelungit din frunte pâna-n ceafă, încadrat de două chelii laterale. Ăla fiind capul.


Atât eu, cât şi Veronica am înţepenit. Ne-am uitat una la alta, având in minte acelaşi lucru: să nu cumva să îndraznim să zâmbim măcar! Puteau să ne crape înăuntru toţi muşchii, de râs- însă am simţit că ne poate fi fatal dacă scăpăm ceva înafară...
Am amânat studiul pinguinului- păun pentru săptămâna viitoare -a trebuit să plecăm acasă şi să-l lăsăm pe P. singur, în lupta-i cu apariţiile misterioase.
Stau, mă întreb şi nu-mi revin: cât de tâmpit poţi să fii să te prezinţi la un interviu pentru un post important într-un office cu părul măciucă şi strepezit in nuanţe roz- bombon..?? Destul de tâmpit, cred...Bolnav de tâmpit...

Blogroll

counter