Friday, January 9, 2009

din mahalaua vieţii- 16------sau Geneza unui Office Manager

2009 n-ar fi putut începe mai bine pentru noi, păsările clevetitoare, şi mai prost pentru P.- şăfu'. După o crâncenă luptă cu ea insăşi şi, mai ales, cu somnul de dimineaţă, office managera noastră şi-a dat demisia. În fapt, a întârziat să mai apară la servici- atât de mult, încât nici în ziua de azi nu mai ştim nimic de ea. Am avut o iniţială bănuială că şi-ar fi dat obştescul sfârşit- şi cum nu are neamuri decât in Patria Porumbului, Iowa, nimeni nu are de unde şti ce se întâmplă cu biata creatură...N-a răspuns la telefoane, n-a trimis mesaje înapoi...
Am făcut tot felul de scenarii: la unele dintre ele ni s-a ridicat părul in ţeastă- la altele ne-am tăvălit pe jos de râs. Nimic...... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o săptămână am şters-o din memoria telefoanelor mobile şi de pe ştatele de plată. Am suferit, desigur, şi ne-am comportat ca atare: Veronica a făcut cinste cu o curăţare gratuită a maşinii fiecăruia, Capra Cântăcioasă şi-a râcâit amigdalele într-un efort disperat de a-l imita pe Mihăiţă Geacson şi pe toate neamurile lui de la mormoloc încoace, R. (mexicanul) a îndopat toată trupa cu tamales iar eu le-am scos pe nas un rând de cafea adevărată, d'aia europeană. Şăfu' ne-a dat şi el o primă de început de an: l-a concediat pe A., viermele târâtor. Care, de bucurie, şi-a rupt mâna (dar asta e o altă poveste cu final fericit)...
Aşadar, am rămas fără de office manager. P. (şăfu') mi-a dat târcoale vreo două zile, trecând sensibil de la apropouri cusute cu aţă albă la reclame lucicioase ale vieţii de birou. Din păcate (pentru el) şi din fericire (pentru mine) prefer mai degrabă să mă joc cu culorile decât cu nervii clienţilor.
Veronica ar fi vrut- dar nu s-a putut. N-am înţeles de ce P. n-o vrea în "biroul oval" şi nici nu m-a interesat prea tare, sincer...
A rămas să-şi facă treaba un anunţ îmbietor de la "oferte de muncă".

.......................

Ieri au avut loc primele "înfăţişări": de curiozitate atât eu, cât şi Veronica, am fi stat la servici program prelungit. Ne-a doborât lenea, în final nu i-am putut face faţă mai mult de 8 ore.
Prima pe listă a fost o pipiţă de vreo 20- 25 de ani. Drăguţică, slăbuţică şi fără pic de experienţă într-ale biroului- produs neinteresant deci, atât pentru noi cât şi pentru şăf. I-am mestecat apariţia câteva minute, după care am scuipat subiectul neavând rost să ne batem capul prea mult cu el...
La cea de a doua candidată (sau candidat, după preferinţe) am zis că leşin. De râs, nu de altceva.
Creatura părea fugită din laboratorul lui Frankenstein: înaltă cât uşa, lată tot cât ea şi fluturând pe umeri o pelerină neagră, cât China. Văzând-o prima, Veronica a susurat cu ochii cât cepele: "mamă, cât a păsăroaia!" (fac un comentariu, pentru neiniţiaţi: eu şi colegă-mea suntem păsările mici, rele şi clevetitoare, de pe craca firmei).
Ţinându-mă cu mâinile de burtă (de râs, pentru că mimica Veronicăi este demnă de Oscar) i-am replicat şi eu: "să ne prefacem că suntem moarte (play dead, woman!!) păsărilor de pradă nu le plac mortăciunile...".
Şi, în timp ce şăfu' interoga Boeing-ul ăla de femeie in office- noi am continuat să facem pe mortul în păpuşoi, să râdem până ni se strepezesc măselele şi să imităm păsări de pradă.
Înainte de a părăsi însă locul măcelului (adică la finele celor 8 ore chinuite de "muncă") am mai avut parte de un şoc: cea de-a treia candidată. Sau candidat, după preferinţe.
La vreo 45- 50 de anişori, de statură medie, constituţie aşa şi-aşa, cu mâinile înfipte în străfundurile buzunarelor şi cu un mers bărbătesc (şi totuşi, vădit femeie la origini) a intrat un smoc de păr roz, prelungit din frunte pâna-n ceafă, încadrat de două chelii laterale. Ăla fiind capul.


Atât eu, cât şi Veronica am înţepenit. Ne-am uitat una la alta, având in minte acelaşi lucru: să nu cumva să îndraznim să zâmbim măcar! Puteau să ne crape înăuntru toţi muşchii, de râs- însă am simţit că ne poate fi fatal dacă scăpăm ceva înafară...
Am amânat studiul pinguinului- păun pentru săptămâna viitoare -a trebuit să plecăm acasă şi să-l lăsăm pe P. singur, în lupta-i cu apariţiile misterioase.
Stau, mă întreb şi nu-mi revin: cât de tâmpit poţi să fii să te prezinţi la un interviu pentru un post important într-un office cu părul măciucă şi strepezit in nuanţe roz- bombon..?? Destul de tâmpit, cred...Bolnav de tâmpit...

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter