Friday, February 27, 2009

ce, cum, cât, când..?

De câte ori vorbesc cu mama despre CE, CUM, CÂT şi mai ales CÂND mâncăm ajung la concluzia că abstinenţa ar fi ceva ideal. Abţienerea de la a mai băga în noi tot felul de nebunii, de amestecături de culori, arome şi gusturi.
La întrebarea "CE mâncăm" răspund, ca un elev conştiincios care nu vine cu temele nefăcute la şcoală, că:
- puţină carne, şi aia de pui (pui se numeşte el, da' la primul clocot explodează şi legenda supei cu tăiţei pare demult îngropată...şi-apoi, prima apă se aruncă, nu-i aşa..? şi, odată cu ea, şi biluţele de grăsime care în copilărie făceau deliciul supei respective...Şi uite-aşa fierbem sau perpelim pe grătar un fel de supraelastic cu pretenţie de cotcodac)..... (citeste mai mult- click pe titlu)

- tot puţină carne, şi aia cunoscută sub porecla de fructe de mare- dar am citit că ridică şi ele nivelul politic al colesterolului, păcătoasele...
- facem pâine în casă, că aşa ştim exact ce fel de făină folosim- da' nu ştim cu ce au albit făina respectivă şi, mai ales, din ce chimicale au produs drojdia...doar cu sarea de mare suntem siguri că nu luăm ţeapă, în aia nu au ce injecta...sau...?
- câteva galoane de lapte- ei, producătorii, zic că-i natural şi fără grăsime...dar stau şi mă întreb ce rost pe lumea asta mai are un lapte lipsit de caimac? sau din ce tulpini de corcoduş este fabricată smântâna fără grăsimi..??
- ceva ouă, şi alea evacuate din găini crescute, chipurile, fără antibiotice şi chimicale. În plus, străine de cuşcă- de parcă găinile din cotineaţa lu' mamaia făceau ouă pline de factorul stress...Avem ouă fără colesterol, avem ouă pentru vegetarieni(!), ouă organice, ouă albe, maronii, mari, mici şi mijlocii, pentru tot mojicul. Numai ouă- ouă nu cred că mai fac găinile zilelor noastre.
- cumpărăm brânză românească sau grecească, cu damf de oaie sau de vacă- dar cu aspect de săpun de casă scăpat în oala cu var. Zicem noi că avem mai mare încredere în neamul nostru, la făcut brânză...pun însă pariu că, dacă o cauţi mai bine, este pe undeva ştanţată "made in China"...
- ne ferim de tocătură şi ne-am strepezit maţele separând cărnăraia de grăsime- astfel încât, la primul dumicat dintr-o sarma, la mama acasă, ne dăm tot metabolismul peste cap.


"CUM mâncăm?"

Aiurea, când şi pe unde apucăm.


"CÂT mâncăm?"

Şi mai aiurea, până ne dăm seama că între două feluri de mâncare am epuizat 3 subiecte de bârfă cotidiană şi că stomacul ţipă de mult că e plin. Numai că nimeni nu are urechi să-l audă.


"CÂND mâncăm?"


Când ne este foame. Nu, de fapt nu e chiar aşa. Când avem timp să ne potolim foamea. Uneori înaintea pauzei de masă- pentru cei care au pauză de masă- uneori în pauza de masă, uneori când dăm peste ceva apetisant, uneori după pauza de masă, de cele mai multe ori sărim însă peste această pauză de masă. Avem proiecte, planuri de realizat, timp puţin, gânduri multe...
Avem senzaţia că ziua e prea scurtă pentru câte vrem să facem, că anii trec prea repede, că ne cresc copiii prea dintr-o dată, că avem prea puţini neuroni pe centimetrul pătrat de stress...Cine să se mai gândească şi la ce, cum, cât şi când mâncăm..??

Thursday, February 26, 2009

din mahalaua vieţii- 19

"Ai mâncat vreodată pancakes?"
"N-am mâncat niciodată pancakes"
"N-ai mâncat NICIODATĂ pancakes??"
"N-am mâncat niciodată pancakes!"
"Cine n-a mâncat niciodată pancakes??"- sare Capra Cântăcioasă.
"Doina n-a mâncat niciodată pancakes!!"
"Niciodată??"
"Niciodată!"
"Wow!...Doina n-a mâncat niciodată pancakes..."..... (citeste mai mult- click pe titlu)

S-au adunat în jurul meu precum aş fi fost vreo insectă ciudată, încercând să înţeleagă, probabil, cum de am supravieţuit până acum fără de minunatele "pancakes"-uri pe care, sincer, le ştiam prea bine din poze şi din reclame...dar de care m-am ferit ca de Aghiuţă, pentru că mi-au sugerat de la bun început multă celulită. Din belşug chiar.
S-a supus la vot şi s-a ajuns la concluzia că e musai să mă îndese cu ceva pancakes-uri. Doar trebuie să intru şi eu în rând cu lumea..Drept urmare, aseară s-a înşurubat la mine Veronica. Şi-a tras, ca o muiere adevărată ce se găseşte, dihania de Grand Prix printre tinichelele din faţa blocului, a împins cu-n umăr uşa de la intrare, a fluturat, victorioasă, filmul care se asortează la masa de seară, după care a început a scoate din ditamai paporniţa instrumentarul aferent: maglavaisul din care se umflă frumuseţe de pancakes-uri, siropul special, frişca dietetică şi, nu în ultimul rând, tigaia specială. Tigaie mare cât China, dar care îi vine bine Veronicăi, se asortează cu poziţia de şef într-ale bucătăriei (chiar are şi o diplomă pe această temă!).
S-a aşezat, fără prea multă tura- vura, pe sfârâieli şi învârteli, şi-a sumeţit mânecile, au tăiat-o şi oarecari transpiraţii, dar nu s-a lăsat! În final ne-a proptit la masă şi ne-a îndesat pe gătlej şi câte o cană de lapte, ca să se lege somnul de noi mai uşor.

Părerea mea, monşer: super aceste pancakes-uri, gustoase de lingi şi farfuria după ele...dar mai răruţ, că-i mai drăguţ! Categorie periculoasă pentru cei care nu vor să-şi târâie dosul prin lumea asta precum viespea.

Friday, February 20, 2009

tot din mahalaua vietii

În universul mic şi duhnitor a apă caldă şi a şerveţele parfumate din spălătoria unde, aproape săptămânal, răstorn o căruţă de rufe nu tocmai curate (joarţe, cum le numeşte soacră-mea) se întâmplă atât de multe şi de complicate lucruri încât problemele planetare par, la un moment dat, de ordinul degetului mic.
Supraveghetoare şi purtătoare de chei la brâu este o tanti filipineză care-mi vine până la umeri dar care are un spate mai lat şi mai băţos decât al meu. Şaij'şi ceva de ani are trecuţi în buletin dar se poartă mai apretată decât una de 30- 40........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Bărbate-său a încetat activitatea acum vreo 10-12 ani iar aici, în America, a adus-o vântul cam după trecerea lui în lumea drepţilor. Am înţeles că are o droaie de copii- deşi se încăpăţânează să mi-i numere săptămânal nu am înţelegere pentru treaba asta şi, subit, după primele 5 secunde mă pierd pe traseu, în propriile-mi gânduri şi dureri de cap. De nepoţi nici nu vreau să aud...


...Cumătra asta filipineză- al cărei nume nu l-am reţinut niciodată, deşi ne ştim de aproape 4 ani- petrece în spatiul mai sus pomenit 14 ore zilnice, cu o încăpăţânare vecină cu bolile psihice. Câteodată are şi o zi liberă- nicidecum cu precizie săptămânală sau, cât de cât, ciclică. M-am întrebat- ca un om în toate facultăţile mintale- cum naiba de se mai ţine pe crengile alea de picioare..? (uitai să spui că-i şi crăcănată). Am admirat-o, apoi am studiat-o ca pe un Cicada, apoi mi s-a făcut cam teamă chiar să mă dau în vorbă cu ea- până-ntr-o zi când am descoperit misterul: cumătra doarme pe rupte, bine înşurubată pe un scaun cu două perne sub popou şi cu căpăţâna legănată de mersul molcom al maşinilor de spălat. Iar când nu doarme- bârfeşte, desigur, cu cine îi place ei şi despre cine, desigur, nu-i place. Tot ei.
Aşa am aflat, fără să vreau, povestea portoricancei fără de acte, care trânteşte acum un copil de zor-nevoie aici, la americani, ca să aibă motiv să stea mai mult şi mai cu spor...Fără acte, nimic de zis, dar cu 3 maşini de lux la activ şi Dumnezeu mai ştie câte alte mărunţişuri..!
Am mai aflat că Ali Bulibaşa cu magazinul de alături (în care zac, parcă, de 4 ani de zile aceleaşi conserve şi aceleaşi ciozvârte de oaie) are 4 neveste şi i-ar face, nefericitul, şi cumetrei cu ochiu'...că deh! unde merg 4 încape şi-a 5-a..!
Pe urmă am luat la cunoştinţă că burtoasa care spală 3 maşini goale înainte de a arunca în fiecare dintre ele câte un prosop (şi-atât!) este pe invers- şi-am zis YUCK!! (puteam să pun şi-n F înainte, da' în cazul de faţă m-am temut, zău aşa!).
...Pe lista de bucate au mai fost câţiva vecini, o clientă fidelă şi fo' doi- trei necunoscuţi.
Mi i-a disecat pe toţi, molfăindu-i într-o "ingleză" de-aia de te-nţeapă inima.
Astăzi am vizitat-o din nou- şi, ca de fiecare dată, mi-a sleit un salut, a studiat din ochi câte maşini umplu cu joarţele mele şi, automat, cât timp de bârfe am....după care s-a înşurubat lângă mine, molfăind o poveste imbârligată despre un subiect total străin înteresului meu. Partea proastă e că nici dantura n-o ajută prea mult şi cred că şi buzele au fost construite cu economie drastică la material- pentru că am senzaţia că scuipă când vorbeşte...drept urmare eu mă tot retrag, inventând mişcări noi şi inutile- iar ea e mereu acolo, cu susuitoarea lângă urechea mea, atentă să nu cumva să scap vreun amănunt. Maaare noroc pe capul meu!
Subiectul de astăzi s-a legat de un indian cam de aceeaşi vârstă cu cumătra- şi cu acelaşi antitalent la a ciripi limba engleză. Nefericitul a apucat să apese aiurea un buton, manţocăria de spălat rufe s-a dat peste cap, filipineza a făcut scurt circuit de menopauză întârziată...de ce ai apăsat butonul??...păi n-am apăsat nimic...ba ai apăsat, că am auzit eu că ai apăsat!...ba nu, zău că nu!...ia spune tu, n-a apăsat butonul..?

....Care tu- eram eu, de fapt. Că m-am nimerit, norocul meu porcesc, prin preajmă.
Am rămas blocată pe moment: pe nenea nu l-am văzut sau auzit să cânte la butonul ăla, iar pe cumătra n-am mai văzut-o niciodată atât de dată-n clocot.
Drept urmare am aprobat ce zice ea -când el s-a uitat în altă direcţie şi am dat ochii peste cap a "e nebună de legat" când ea s-a întors cu spatele. Şi, uite-aşa, s-a mai făcut o fărâmă de pace pe pamântul ăsta- şi numai datorită mie, vezi..?!

Sunday, February 15, 2009

trăind în cercul nostru strâmt...

Am crezut în drama emigrantului român- nu întotdeauna şi nu în totalitate.
Înainte de 1989 aveam respect, admiraţie şi invidie vis-a-vis de dezrădăcinaţi.
După 1989 şi înainte de zburătăceala mea în State (primăvara lui 2004)- mai aveam un pic din respect, câteva grame de invidie şi un asorteu de întrebări îndreptate către emigrant. Desigur- emigrantul român. Desigur- întrebări cărora visam să le pot da, într-o bună zi, răspunsul singură...
După 2004...ei bine, după aceea am cules cu mătura sufletului, de la an la an, din ce în ce mai puţin respect şi aproape inexistentă admiraţie. În plus, n-am mai căutat să-mi pun întrebări pentru că, pe măsură ce timpul s-a scurs, am primit mai multe răspunsuri decât mi-aş fi dorit. Poate de aceea n-a mai fost loc nici de invidie- ar fi fost chiar absurd........ (citeste mai mult- click pe titlu)



La câteva luni de America am cunoscut- absolut din întâmplare- o pereche de români care erau în preajma depunerii actelor de cetăţenie. Vechime, aşadar, în câmpul suferinţei: mai bine de 5 anişori. Din aceeaşi întâmplare ar fi trebuit să-mi înscriu fata la şcoala la care învăţau şi cei doi copii ai cuplului respectiv- o fetiţă de 8 ani şi un băieţel ceva mai mic. Viitoare învăţătoare mi-a propus să o întâlnesc pe cea de o naţie cu mine şi să aflu câte una, câte alta- aşa că a sunat-o pe rumâncă şi a pus de o întâlnire dintre mine şi respectiva aşa, ca la botul mânzului. Zis şi făcut- individa a apărut în pragul şcolii în câteva minuţele- şi, odată cu ea, tractorul aferent. Mare, colorat şi degeaba- întocmai ca stăpâna.
A fost, cum s-ar zice, "botezul" meu de începător într-ale emigrării- şi nu cred că am să pot uita acest eveniment câte zile mi-o da Dumnezeu. A fost, în acelaşi timp, şi o re-confirmare a misoginismului meu aprig şi selectiv.
Eu- modestă, fără maşină şi fără permis american, speriată şi umilă (pentru că urma să întâlnesc în carne şi oase o temerară, o supravieţuitoare, o eroină....sau cel puţin aşa vroia mintea mea cea proastă să şi-o închipuie).
Ea- o foarte hotărâtă şi atoateştiutoare. Absolut toate. Privire bine controlată, de sus, de la volanul tractorului- privirea aceea care m-a mirat atunci şi mă dezgustă acum. Nas pe sus precum pupăza, măndrie de capră cu căcărezele atârnate de coadă, mers legănat metodic cu burta înainte (etichetă clară a ignoranţei şi stupizeniei pentru mine, ca şi ţâţâitul dinţilor la femeile care fac casă bună cu beuturica).
Respectiva m-a prelucrat într-o jumătate de oră cât toate cărţile despre emigrarea în America în 5 ani. Mi-a expus pe galantarul deşănţat al unui suflet mic toate realizările ei de femeie de carieră (logic, cu adausul că pentru ea s-a putut, pentru mine- ioc!), numărul camerelor din casa-i proprie şi personală, greutatea tinichelelor zornăitoare, numărul ratelor la tractor şi valoarea bacşişului pe care-l lasă celei care îi pileşte copitele săptămânal. Totul cu adaosul subînţeles că la ea-da!, la mine-ba!.
Undeva, la final, obosită să-şi zdrăngăne atâta căcărezele, a scăpat un oftat de o maximă importanţă- şi şi-a adus aminte că are şi ceva copii. Doi la număr, cum ştiam deja, dar cu o poveste cumplită- cum de-abia atunci am aflat.
Copii pe care, mi-a susurat, a fost nevoită să-i încuie singuri în casă, cu jaluzelele trase la geamuri şi cu o strachină de mâncare sleită pe masă...lăsaţi să se descurce cum o da Domnul mai bine de 8-9 ore pe zi- că deh! "trebuia să mergem la job, cum era să ne facem un rost??". Copii care aveau, pe-atunci, unul 4 ani şi celălalt- 2.
....Şi-au făcut un rost, desigur. Un rost numai de ei ştiut şi înţeles. Rost cum îşi face şi păianjenul, când îşi scuipă pânza...
Am lăsat-o să îşi termine povestea şi am privit-o cum se duce. La nici un an distanţă am dat nas în nas cu ea, în aceeaşi vecinătate; m-a oprit şi m-a făcut, fără să cer asta, părtaşa dezastrului ei sufletesc. Era în divorţ. Case, tractoare, tinichele şi bibilouri- toate aveau semnul de "jumate'- jumate'". Logic că suferinţa era dublă.
Am întrebat-o ce se va întâmpla cu copiii..?
Şi-a amintit şi de ei.
Mi-a răspuns, senină şi stupidă, că fata rămâne la ea, băiatul îl ia fostul tovarăş. I-au împărţit ca pe doi saci de cartofi. La fel cum i-au şi crescut.
==================================
Există, desigur, şi-o scuză ipocrită pentru toate acestea: "am venit aici pentru copii, am făcut toate aceste sacrificii pentru ei".
Copii care, de cele mai multe ori, îşi consumă biata copilărie printre creşe şi grădiniţe multi- culturale şi multi- colorate. Plimbaţi de mână, instruiţi, ascultaţi şi oblojiţi de oameni străini- până când ei devin nişte străini pentru cei care le-au dat viaţă.




===============================================



Pe cumătra de acum 4 ani şi ceva n-am mai întâlnit-o- sau, poate că am mai dat nas în nas cu ea vreodată, dar am prostul obicei de a-mi şterge din minte chipuri şi date care nu prezintă importanţă pentru mine. Am întâlnit însă alte şi alţi ca ea- tind să declar că peste 80 la sută din emigranţii de Chicago sunt aidoma respectivei creaturi. Desigur, sunt şi oameni decenţi, şi oameni care au realizat în timp util că trebuie să trăiască pentru copiii lor şi pentru ei- nicidecum pentru alţii.
Există şi oameni care se scoală dimineaţa din vise româneşti- în realităţi americane. Care, dezrădăcinaţi fiind, păstrează golul acela în suflet respectându-l şi ne-încercând să-l umple cu nimicuri, cu efemerisme, cu non- valori. Oameni care nu şi-au sacrificat omenia din ei pentru "a-şi face un rost" fără de rost.
Dar sunt puţini oamenii aceia.

Şi apoi, există, revenind la ea, majoritatea acelora care se scoală dimineaţa din vise americane în realităţi româneşti- realităţile de la care au plecat şi care, cred ei, funcţionează şi aici. Pentru ei vitrina propriei despuieri sufleteşti exhibiţionează zilnic valori aproape nule. La fel au fost înainte de dezrădăcinare- la fel sunt şi acum şi, mai mult ca sigur, se vor deprecia la maxim pe viitor. Sau, poate, va veni sfânta vreme când vor realiza că nimănui nu-i pasă de ei, că viaţa trece oricum, că unde se sfârşeşte un lucru- începe un altul...într-o scurgere ciclică, haină şi nepăsătoare a timpului.





=====================

Friday, February 13, 2009

Leapşa, preluată de la Amalia

Ce îti place sa faci atât de mult încât ai plati pentru asta?
Să colind lumea. Toată lumea şi toată viaţa.


Daca ai afla azi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
M-aş strădui să las ceva de calitate în urma mea: sentimente, gânduri, fapte, idei.


Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Da, dar aş munci pentru mine, nu pentru altul.


Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara?
Că sunt mama fetei mele. Ca un adaos la ceea ce se scrie (frumos) despre ea.


Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
"Mare zăpăcită, ne-a făcut să venim până aici, sa vedem cum o ia vântul...!".


Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Nu vreau să dorm somnul veşnic cu o piatră pe ţeastă- vreau să fiu făcută cenuşă şi să fiu dusă de vânt în restul călătoriilor pe care nu le-am putut face în lumea asta cât am fost în viaţă.


Când erai mica ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
Cred că una din variante a fost "ofiţer".


Ce ai face, daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Mi-aş deschide propriul restaurant-combinaţie bar-combinaţie locaş de artă.


Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Recte: copila mea. Una şi unica. Să le spună că i-am fost o mamă extraordinară, model de mamă- prietenă. De fapt, aş vrea să fiu şi eu de faţă când le spune asta...


Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, în ultima zi a vietii tale si sa îti iei un interviu, care sunt alea 3 întrebari pe care ti le-ai adresa?


În ultima zi a vieţii mele, să-mi iau singură un interviu..? Trag speranţe că voi fi atât de bătrână încât singurele întrebări la care ar trebui să-mi răspund să fie:
- ţi-ai luat medicamentele?
- ţi-ai pus pamperşii?
- l-ai trezit pe Tibi, să facă acelaşi lucru..??




========================================

Thursday, February 5, 2009

Ştirile de la ora zero

Un criminal deosebit de periculos- deja, un termen prea blând pentru aşa jivină- este trimis acasă, fără insoţitor, pe motiv că a chiorât şi trebuie să se caute la pupile. Cu circa 30 de ani de condamnare în spate, animalul cu chip de om este învoit de oamenii legii. Iese din puşcărie şi, conform alcătuirii sale strâmbe, simte nevoia de a jefui şi de a ucide din nou- ceea ce şi face, fără a clipi...... (citeste mai mult- click pe titlu)


O bătrână grav bolnavă- a nu ştiu câta victimă dintr-un şir pe care numai Dumnezeu îl mai ţine minte- moare cu zile pe holurile din spitalele româneşti. Aceleaşi holuri pe care se plimbă nestingherite si neafectate cadre medicale de care generaţii întregi sunt sătule, indignate, dezgustate- dar pe care încă, în România secolului 21, trebuie să le pupi în dos pentru a avea o şansă la viaţă...Sau, mai bine zis, pentru a avea senzaţia că mai ai o şansă la viaţă...

Un ministru de Interne îşi dă demisia la nici două săptămâni de la încoronare, dând de înţeles că nu poate răzbate prin hăţişul corupţiei şi al emblematicei deja birocraţii româneşti...Prima ştire dintr-un jurnal tv cu pretenţii este legată de subiectul unui trântor manelist caftit de alte puşlamale din turma sa...În altă ştire urmărim în direct un moment care ar trebui să fie de o sensibilitate extremă- dar care, fiind susţinut de un poliţai la prima lui apariţie televizată, are miros de brânză de oaie cu damf de 4 clase primare: rudele mortului sunt anunţate de tragedie, cu mobilul (cum altfel??) în direct: "mda, doamnă, e mort!". Doamna crapă şi ea de inimă, probabil, miliţianu' dă repede telefon la neamuri să-l vadă la ştirile de la ora 5...

Mai sublim decât nimicul însă: după ce aflăm că în România zilelor noastre o biată, amărâtă, bolnavă şi batrână femeie a murit din neglijenţa unor...fantome îmbrăcate în halate albe (că medici sau asistente s-ar numi degeaba) crainicul cu voce gravă precum fapta în sine ne linişteşte: se întâmplă şi la americani. Avem imagini care dovedesc că şi la ei, mama lor de occidentali, a murit o tanti tot din neglijenţa unor cadre. Tot medicale. Aşa că puteţi dormi liniştiţi de-acuma. Chiar şi pe holuri de spital- n-o să vă deranjeze nimeni.

Monday, February 2, 2009

din mahalaua vieţii- 18

Iarna inca in urbea noastra. Daca tin cont de "gluma" conform careia Chicago are doua anotimpuri: 3 luni de vara si restul- iarna...atunci mai avem de tras.
Aproape ca nici nu-mi mai pasa: m-am adaptat, la zero grade Celsius as iesi afara doar in tricou...
Iarna in peisaj dar cald, bine si adapost in "microcosmosul" nostru- cum bine l-a numit to-morrow. Safu' a ales o zona si mai torida- si-a ambalat nevasta, copilul si pe nelipsitul si necastratul Oddie si si-a adjudecat o saptamana cu burta la soare in Florida. Razbunare idem si la fel i-am promis si eu- da' mai la vara........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Deocamdata ma delectez cu intoarcerea precipitata a fostului- viitor office manager. Care a plecat de buna voie si nesilit de nimeni si s-a intors, cred, de mare nevoie si cu o sila incomensurabila vis-a-vis de procesul muncii.
"Il primim inapoi?" m-a intrebat şăfu' aratandu-mi e-mail-ul nefericitului in urma cu vreo cateva zile.
"Logic!"- am raspuns si m-am chinuit sa ma conving singura ca exista o logica a evenimentului in sine. Adicatelea omu' vine, este ales din ditamai turma de candidati la postul respectiv, este instruit, lustruit, ferchezuit si, la nici o saptamana de la instalare...ii pocneste o lampa din instalatia de la mansarda, isi pierde si bruma de barbatie conform careia trebuia sa anunte pe cineva de intentiile sale si...dispare. Nici macar nu era ceata la ora la care s-a facut nevazut...
Colac peste prepelita, ma trezesc ca trebuie sa-i iau locul aburitului si sa ma lipsesc de tot antrenul vietii de culise...
In ziua in care si-a anuntat intoarcerea cu coada intre picioare l-am asteptat chiar in parcare. Nu ca n-as fi putut sa-l strang de gat inauntru- dar am vrut sa o insotesc pe Vero in lupta ei cu o tigara. Paranteza: lupta era NUMAI a ei, ca si tigara...
L-am luat la intrebari din primele secunde de amabilitate matinala: "tu realizezi ce ai facut..?"
A zambit ca tontul.
A zambit, in fapt, ca el insusi.
Motivul pentru care a dezertat inainte sa se incinga lupta..? Ca nu-i place sa-l vada pe şăfu' prin preajma (chipurile, ar fi prea experimentat pentru a a fi controlat de cineva). N-am auzit in viata mea o mai mare ineptie. Ma intreb cum vor decurge lucrurile de saptamana viitoare- de fapt, nici nu vreau sa ma gandesc, daca aterizez din nou fortat in birou promit sa-l aflu pe nefericit oriunde s-ar piti si sa-l fac sa-i para rau...
...zic si eu, ca sa ma racoresc, deh!
Deocamdata insa, asa cum spuneam, e cald, liniste si adapost in gubernia noastra.
Achizitia cea noua se pare ca s-a potcovit deja cu porecla de Broscoi (avand in dotare o voce neobisnuit de groasa si o aparitie oarecum...verde, prea verde pentru noi). E baiat ingrijit si cu unghiile taiate, nimic de zis- dar cam ciudatel la glume. Veronica il agreeaza din varful coatelor- pentru ca a scapat o expresie de dezgust profund si-adanc vis-a-vis de viciul ei de fumator...
Capra isi simte inteligenta de tip Merinos amenintata si face marunt din buze ori de cate ori il vede...
Mexicanul nu da doi bani gauriti pe toata povestea noastra...
Şăfu' il alearga pe Oddie cu drag si spor pe o plaja care n-a vazut niciodata zapada...
...Iar eu m-am trezit pusa la ingrasat de Vero- care produce precum o mica uzina tot felul de bunatati de casa. Daca nu ma duc eu dupa ele- e in stare sa-si care toata bucataria aici...
Cat il priveste pe aburit: sa-i dea Dumnezeu minte, ca voce are...Şi uite-aşa, mi s-a făcut un dor cumplit de radio...

Blogroll


counter