Sunday, February 15, 2009

trăind în cercul nostru strâmt...

Am crezut în drama emigrantului român- nu întotdeauna şi nu în totalitate.
Înainte de 1989 aveam respect, admiraţie şi invidie vis-a-vis de dezrădăcinaţi.
După 1989 şi înainte de zburătăceala mea în State (primăvara lui 2004)- mai aveam un pic din respect, câteva grame de invidie şi un asorteu de întrebări îndreptate către emigrant. Desigur- emigrantul român. Desigur- întrebări cărora visam să le pot da, într-o bună zi, răspunsul singură...
După 2004...ei bine, după aceea am cules cu mătura sufletului, de la an la an, din ce în ce mai puţin respect şi aproape inexistentă admiraţie. În plus, n-am mai căutat să-mi pun întrebări pentru că, pe măsură ce timpul s-a scurs, am primit mai multe răspunsuri decât mi-aş fi dorit. Poate de aceea n-a mai fost loc nici de invidie- ar fi fost chiar absurd........ (citeste mai mult- click pe titlu)



La câteva luni de America am cunoscut- absolut din întâmplare- o pereche de români care erau în preajma depunerii actelor de cetăţenie. Vechime, aşadar, în câmpul suferinţei: mai bine de 5 anişori. Din aceeaşi întâmplare ar fi trebuit să-mi înscriu fata la şcoala la care învăţau şi cei doi copii ai cuplului respectiv- o fetiţă de 8 ani şi un băieţel ceva mai mic. Viitoare învăţătoare mi-a propus să o întâlnesc pe cea de o naţie cu mine şi să aflu câte una, câte alta- aşa că a sunat-o pe rumâncă şi a pus de o întâlnire dintre mine şi respectiva aşa, ca la botul mânzului. Zis şi făcut- individa a apărut în pragul şcolii în câteva minuţele- şi, odată cu ea, tractorul aferent. Mare, colorat şi degeaba- întocmai ca stăpâna.
A fost, cum s-ar zice, "botezul" meu de începător într-ale emigrării- şi nu cred că am să pot uita acest eveniment câte zile mi-o da Dumnezeu. A fost, în acelaşi timp, şi o re-confirmare a misoginismului meu aprig şi selectiv.
Eu- modestă, fără maşină şi fără permis american, speriată şi umilă (pentru că urma să întâlnesc în carne şi oase o temerară, o supravieţuitoare, o eroină....sau cel puţin aşa vroia mintea mea cea proastă să şi-o închipuie).
Ea- o foarte hotărâtă şi atoateştiutoare. Absolut toate. Privire bine controlată, de sus, de la volanul tractorului- privirea aceea care m-a mirat atunci şi mă dezgustă acum. Nas pe sus precum pupăza, măndrie de capră cu căcărezele atârnate de coadă, mers legănat metodic cu burta înainte (etichetă clară a ignoranţei şi stupizeniei pentru mine, ca şi ţâţâitul dinţilor la femeile care fac casă bună cu beuturica).
Respectiva m-a prelucrat într-o jumătate de oră cât toate cărţile despre emigrarea în America în 5 ani. Mi-a expus pe galantarul deşănţat al unui suflet mic toate realizările ei de femeie de carieră (logic, cu adausul că pentru ea s-a putut, pentru mine- ioc!), numărul camerelor din casa-i proprie şi personală, greutatea tinichelelor zornăitoare, numărul ratelor la tractor şi valoarea bacşişului pe care-l lasă celei care îi pileşte copitele săptămânal. Totul cu adaosul subînţeles că la ea-da!, la mine-ba!.
Undeva, la final, obosită să-şi zdrăngăne atâta căcărezele, a scăpat un oftat de o maximă importanţă- şi şi-a adus aminte că are şi ceva copii. Doi la număr, cum ştiam deja, dar cu o poveste cumplită- cum de-abia atunci am aflat.
Copii pe care, mi-a susurat, a fost nevoită să-i încuie singuri în casă, cu jaluzelele trase la geamuri şi cu o strachină de mâncare sleită pe masă...lăsaţi să se descurce cum o da Domnul mai bine de 8-9 ore pe zi- că deh! "trebuia să mergem la job, cum era să ne facem un rost??". Copii care aveau, pe-atunci, unul 4 ani şi celălalt- 2.
....Şi-au făcut un rost, desigur. Un rost numai de ei ştiut şi înţeles. Rost cum îşi face şi păianjenul, când îşi scuipă pânza...
Am lăsat-o să îşi termine povestea şi am privit-o cum se duce. La nici un an distanţă am dat nas în nas cu ea, în aceeaşi vecinătate; m-a oprit şi m-a făcut, fără să cer asta, părtaşa dezastrului ei sufletesc. Era în divorţ. Case, tractoare, tinichele şi bibilouri- toate aveau semnul de "jumate'- jumate'". Logic că suferinţa era dublă.
Am întrebat-o ce se va întâmpla cu copiii..?
Şi-a amintit şi de ei.
Mi-a răspuns, senină şi stupidă, că fata rămâne la ea, băiatul îl ia fostul tovarăş. I-au împărţit ca pe doi saci de cartofi. La fel cum i-au şi crescut.
==================================
Există, desigur, şi-o scuză ipocrită pentru toate acestea: "am venit aici pentru copii, am făcut toate aceste sacrificii pentru ei".
Copii care, de cele mai multe ori, îşi consumă biata copilărie printre creşe şi grădiniţe multi- culturale şi multi- colorate. Plimbaţi de mână, instruiţi, ascultaţi şi oblojiţi de oameni străini- până când ei devin nişte străini pentru cei care le-au dat viaţă.




===============================================



Pe cumătra de acum 4 ani şi ceva n-am mai întâlnit-o- sau, poate că am mai dat nas în nas cu ea vreodată, dar am prostul obicei de a-mi şterge din minte chipuri şi date care nu prezintă importanţă pentru mine. Am întâlnit însă alte şi alţi ca ea- tind să declar că peste 80 la sută din emigranţii de Chicago sunt aidoma respectivei creaturi. Desigur, sunt şi oameni decenţi, şi oameni care au realizat în timp util că trebuie să trăiască pentru copiii lor şi pentru ei- nicidecum pentru alţii.
Există şi oameni care se scoală dimineaţa din vise româneşti- în realităţi americane. Care, dezrădăcinaţi fiind, păstrează golul acela în suflet respectându-l şi ne-încercând să-l umple cu nimicuri, cu efemerisme, cu non- valori. Oameni care nu şi-au sacrificat omenia din ei pentru "a-şi face un rost" fără de rost.
Dar sunt puţini oamenii aceia.

Şi apoi, există, revenind la ea, majoritatea acelora care se scoală dimineaţa din vise americane în realităţi româneşti- realităţile de la care au plecat şi care, cred ei, funcţionează şi aici. Pentru ei vitrina propriei despuieri sufleteşti exhibiţionează zilnic valori aproape nule. La fel au fost înainte de dezrădăcinare- la fel sunt şi acum şi, mai mult ca sigur, se vor deprecia la maxim pe viitor. Sau, poate, va veni sfânta vreme când vor realiza că nimănui nu-i pasă de ei, că viaţa trece oricum, că unde se sfârşeşte un lucru- începe un altul...într-o scurgere ciclică, haină şi nepăsătoare a timpului.





=====================

5 comments:

  1. De astia hotarati si atoatestiutori sa te feresti ca de asezatul pe cactusi :) Asta am spus-o asa, ca sa fac haz de necaz si sa nu marturisesc direct ca m-ai emotionat, si cu cercul, si cu ceasul.

    ReplyDelete
  2. Ma feresc (acum) crede-ma!Din pacate mai dau, cateodata, cu nasul de cate unul, fara sa vreau...
    Multumesc pentru comentariu, Amalia!

    ReplyDelete
  3. Poate ca si din intalnirile de genul asta avem ceva de invatat. Fie ca e un simplu "asa nu vreau sa fiu".

    ReplyDelete
  4. Mai mult ca sigur! Si din acelasi motiv cred ca ajungem, cateodata, sa ne intoarcem cu spatele cand auzim vorbindu-se romaneste pe langa noi...Am, vis-a-vis de asta, alte cateva povesti- sper sa-mi fac timp sa le astern pe aici...

    ReplyDelete
  5. Cateodata asa e, mai bine te faci ca nu pricepi, nu merita efortul.

    ReplyDelete

Blogroll


counter