Friday, April 24, 2009

din mahalaua vieţii- 23

Mă uit, cu coada ochiului, la lista de cititori zeloşi adunaţi zilnic pe blogul meu. Printre ei, feţe nu atât de necunoscute, cât de nedorite pe aici. Se-ntâmplă ca minunea asta a internetului să aducă (cel puţin pentru mine) mirosul cald de acasă- de aceea încerc să scriu aproape zilnic, pentru a-mi alimenta bateriile...
Se mai întâmplă ca același internet să îmi arunce însă, cu o ritmicitate zilnică greu de înțeles pentru un om cu viață personală satisfăcătoare, miros de picioare nespălate. De ciubote cu care înțeleg câte unii să pășească în ograda mea. Neinvitați, după cum se pot trage lesne concluziile...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Logic și neîndoielnic la mijloc este dorința mojică de a afla cât mai multe despre viața mea: se găsesc, aici, adunate fapte, întâmplări și instantanee care satisfac foamea de bârfă a castraților întelectual. A dobitocilor. A zațului uman.

Apelând la ajutorul unui meșter iscusit (cum ar zice vorba aia, "unul mai deștept decât mine") am urmărit, vreme de câteva luni, adrese de IP-uri, frecvențe și încăpățânări alimentate de puterea internetului. E dezgustător. In același timp, mă simt măgulită.


Mulțumesc chiar!
[nota autorului: este vorba de O SINGURĂ adresă, de un singur IP de care am crezut că am scăpat, ca atunci când scuturi găinațul de pe talpa pantofului]





Revenind la mahalaua vieții (dacă tot trebuie să alimentez foamea de nou): regele a murit, trăiască regele! Astăzi trebuia să petrec a doua zi de teorie urmată de teste la St. Francis Hospital, Evanston. La doi pași de casă. Un loc în care- pentru a obține o slujbă- europenii dau atenții și bani grei altor europeni. Câte unii chiar sărută dosuri. Nu e cazul meu.
Ieri am avut prima înfățișare, primul contact cu cele 33 de teorii legate de lumea spitalicească. Ar fi trebuit să mi le îndes pe toate-n cap in maxim 30 de zile. Le-am terminat în 3 ore. În tot acest interval n-am avut în fața ochilor minții decât boală și microbi, miros de spital și dorință de evadare. Plus strânsoarea chingii de 3 ore de dresaj pe care a trebuit să-l suport- altă lume, alte obiceiuri.
La ieșire m-a întâmpinat înserarea. Iar eu sunt o pasăre a dimineților pline de rouă...
Apoi am realizat că, de când mă știu, am avut parte de locuri de muncă pline de libertate...De oameni cu care să râd până la lacrimi, de multă lumină, de independență totală în idei și exprimare. La Galle-uri am zburdat pe sticlă, la radio am bătut câmpii în ritmul meu iar aici, la actualul loc de muncă, sunt efectiv lăsată de capul meu și chiar încurajată în tot acest proces. Trăiesc cu convingerea că trebuie să-ți placă ceea ce faci și să te duci cu inima deschisă la muncă.
La St. Francis Hospital am simțit că mi s-a pus lacătul pe cușcă. Mi s-a dat o uniformă (pijamale din acelea impersonale), un manual al angajatului, mi s-a spus "nu" la bijuterii plus încălțăminte fină și mi s-a atârnat o zgardă cu ID la gât...Mi s-a dat un program și mi s-a delimitat jumătatea de oră de masă. Au fost mulțumiți că nu-mi iese tatuajul din mâneca apretată...
Mai lipsea ca, la plecare, să ne decontamineze pe toți în camerele de la Auschwitz...




Să fie sănătoși și, mai mult, să-i facă și pe alții să fie sănătoși!
Detest uniformizarea maselor și anonimatul. Nu-mi place să mi se citească numele pe zgardă și programul rigid de 8 ore cu idiotica pauză de masă mă strânge de gât, fraților! Mulțumesc, nu pot să zic că n-am încercat și asta, mă simt mândră că am intrat acolo (deși n-am nici în clin, nici în mânecă cu lumea asta și nici, Doamne-Feri! nu voi avea vreodată) dar mă simt și mai mândră că am avut puterea să ies la timp...
Așadar, povestea scurtă dintr-o altă mahala a vieții a murit nu la naștere, ci în fașă.
Iar eu pot să zâmbesc...

...În concluzie, astăzi am aterizat- cu cea mai mare poftă de muncă din ultimii "n" ani- între gărgărițe, albine și flori de sezon, între colegii cu care împart și bune, și rele (fără a avea vreun manual de comportament zâmbăreț și tălâmb de studiat), între pauze împrăștiate și muzică aleasă pe sprânceană. Și mi-a fost bine, din nou...


----------------------

(şi-acum spor la citit, căci am desfiinţat contorul, ce-am avut de aflat- din păcate- am aflat...! mulţumesc, încă o dată, pentru admiraţie şi invidie!
ta-taaaa!)

Wednesday, April 22, 2009

din mahalaua vieţii- 22

După ce mi-au ciuruit când mâna stângă- când pe cea dreaptă- cu teste TBC, după ce m-au văduvit de două flacoane de sânge şi, nu în ultimul rând, după ce am trecut şi de testul anti-drog (spre marea hlizeală a vechilor colegi care s-au întrecut în a face glume pe tema asta) astăzi am petrecut, se pare, ultima zi de monogamie lucrativă. De mâine mă prezint, în concubinaj, la cea de-a doua slujbă- care, pe cât de mult mă încântă, pe atât de tare mă şi sperie...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Este o senzaţie pe care o încerc ori de câte ori aplic pentru a expune într-o galerie: totul este supe-incitant până în momentul în care mi se spune "DA" şi trebuie să mă prezint cu tablourile. Mai rău chiar, trebuie să particip şi la vernisaj- chestiune la care, întotodeauna, îl împing pe bărbate-meu în faţă. El are mai mult curaj şi mult mai mult apetit vis-a-vis de gustările şi băuturile aferente situaţiei.
La fel şi aici: gluma a fost oarecum glumă până azi...
În mod neaşteptat pentru mine colegii actuali mă sprijină şi mă încurajează. O întrebam pe Veronica ce mă voi face dacă voi întâlni acolo mutre sau atitudini neprietenoase...Mi-a răspuns cu gura până la urechi: "daaa...eşti şi genul care se sperie uşor sau care nu face faţă concurenţei!"


...Nu ştiu!
Cert este că noua locaţie este un mastodont cu sute- poate chiar mii de angajaţi- şi cu reguli bine stabilite. Probabil ca menajeria de sticlă de la jobul actual va rămâne (pentru o bună bucată de timp) locul de refugiu şi de relaxare plătită- poate până voi reuşi să mă acomodez. SPER să mă acomodez (hai, că deja devin paranoică).
Şi mai sper să pot aduce noi poveşti cu noi personaje aici, în mahalaua vieţii.

Friday, April 10, 2009

letăr din america

Dragă mamă,
îţi scriu, iată, cum am promis când am vândut apartamentu' luat cu darul de la nuntă (să ne zici şi nouă dacă mai stau ăia acolo sau l-au vândut şi ei, că mare ţeapă am luat noi....da' şi mai mare au luat ei, când ne-au luat locul!) şi cu banii ne-am luat tălpăşiţa către America........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Despre noi ce să-ţi zicem mai întâi? suntem bine, mâncăm bine (iată şi-o poză cu frigideru' plin, să o arăţi şi la neamuri când v-oţi aduna la pomana lu' bunicu', să crape toţi verişorii de ciudă că noi ne-am ajuns şi ei- ioc!), ne-am făcut şi ceva prieteni (eh! fraieri de-ăia de-i poţi păcăli să nu te lase să mori ca să ai de ce să nu-i laşi să trăiască, cum ne place nouă...), am reuşit să ne găsim şi nişte slujbe de Doamne-Ajută (ia de coalea şi ceva poze, vezi să nu le uiţi nici p-astea la pomană, în unele din ele Gicu poartă uniforma şi-un ecuson de la un coleg, da' tu să zici că sunt ale lui, mai ales lu' vară-mea aia din Sulina cu bărbatu' ofiţer, ofticata aia...).
Fata e bine, n-ai mai văzut-o de când era clasa întâi, acuma e la liceu, nu mai vorbeşte decât americana şi stă în oglindă mai mult decât stă la şcoală, da' să ştii că e OK (asta-i o vorbă de-a noastră, de pe aici, înseamnă ca e bine- bine) şi suntem bine şi noi că, slavă Cerului, am scăpat de grija ei (nu că i-am fi dus-o prea mult înainte, am avut alte treburi mai importante de făcut, că doar de-aia am venit aici!). Am strâns bani şi suntem şi noi acu' în rând cu lumea- de fapt, ne-am făcut oameni de mare respect, ne-am tras două maşini de-alea scumpe-ia de coalea mai multe poze cu ele, vezi că într-una se vede capu' lu' nepoată-ta, să-ţi dai seama ce mare s-a făcut...De fapt, nu prea poţi să-ţi dai seama din poza aia, da-ţi zicem noi că s-a făcut mare. Ha, ha! uite, acuma m-a întrebat cui îi scriu şi i-am zis că lu' bunică-sa şi ea se strâmbă că ce e aia bunică??? De fapt, nu asta e important, ce contează îs maşinile alea, arată pozele mai ales lu' unchiu' Vali şi vecinilor de la 4, că atâta amar de vreme ne-au ofticat ăia cu duba lor pe gazolină adusă din Germania...
Ne-am lua şi-o casă, numai ca să-şi muşte degetele toţi şi să vadă cât de tari suntem(când v-oţi aduna să zici la toată lumea că avem bani, da' nu vrem noi!) da' ne este teamă că nu ne mai văd cunoscuţii acolo unde ne-om duce şi atunci ce folos mai au maşinile astea şi ecusonu' lu' Gicu..?
Tu ce mai faci? Am vrut să te sun sâmbăta trecută da' era nevastă-mea acasă şi ştii că ei încă nu i-a trecut supărarea, n-a uitat că n-ai vrut-o noră, aşa e ea, mai delicată- dacă ai ştii ce mult e apreciată mai ales de şefu' ei acolo, la muncă...a ajuns prima dintre toate colegele ei, câteodată o solicită şefu' şi serile până târziu să meargă la servici. Ia şi-o poză cu ea şi cu şefu' de când au fost împreună în Miami în interes de serviciu, dă-i-o pe sub nas lu' frate-meu, că mereu a vorbit-o de rău şi a zis aiureli despre ea...uite ce femeie s-a făcut, să vadă şi el şi să crape de ciudă...
Eu sunt bine, am făcut o operaţie de hemoroizi acum o lună- de la prea mult stat pe scaunul tirului mi s-a tras, da' a meritat, ai văzut din poze. Doctorul îmi tot zice că trebuie să vedem ce e cu prostata asta, da' nu am timp de prostii, se apropie ziua nevesti-mii şi vrea un inel cu diamant mai mare decât a văzut ea la o vecină- nu îi place, da' ştii cum e ea, trebuie să aibă mai mult decât toate...
Cam atât de pe aici, poate venim şi noi la anu' prin România, vrem să ajungem tot aşa, când v-oţi aduna cu toţii la vreo nuntă sau la vreo pomană- că altfel ce folos, dacă nu ne vede lumea..?!
Închei aici dorindu-ţi multă sănătate,
Cu drag al tău fiu



PS: am uitat să-ţi pun o poză şi cu mine, da' e mai bine că am cam chelit şi nu vreau să mă vadă neamurile aşa.


PPS: mă tot întreabă nevastă-mea dacă ai trecut cumva casa pe numele lu' frate-meu, că aşa a ajuns vorba pe-aici..? ştiu că stă cu matale şi că eşti în grija lui, da' am şi eu partea mea şi nu vreau să avem discuţii...Doar ţi-am trimis şi eu acum doi ani pachet, mai ţii minte cât orez şi câte conserve cu creveţi..? ce? ăia nu's bani?

Saturday, April 4, 2009

răzbunarea- arma oii

Ştire de senzaţie şi transpiraţie mondiala pe unul dintre- şi, de fapt, cred că toate, că n-am avut timp, nervi şi dolari de aruncat pe geam ca să le pot urmări de la A la Z...- posturile naţionale româneşti de televiziune: Jică Becali a fost arestat. Luat pe sus, în toiul pijamalelor, de mascaţi, încâtuşat după regulile jocului, băgat la mititica pentru (zice-se, dar creadă cine-o vrea) următoarele 29 de zile........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Acuma, motivul respectivei arestări nu face obiectul de studiu al vieţii mele, după cum multe alte anomalii, existenţe şi aberaţii care se întâmplă chiar în jurul meu nu o fac...iar Jică a fost, este şi va rămâne un anonim cu nume, ca să zic aşa, pentru universul în care mă învârt.
Problema se pune la modul următor: privesc, cum fac din obişnuinţă, ştirile româneşti- cu tot amănuntul lor grotesc, cu toate imaginile alea care-mi provoacă scârbă (gen luat interviu medicului la locul accidentului), cu toată foamea lor de telespectatori şi, în egală proporţie, lipsa de bun simţ. Privesc la pupezele care prezintă, împleticit şi fără dram de profesionalism şi nu mă pot opri să nu fac comparaţie cu dinozaurii din mass-media americană (care, chiar dacă nu au "faţa comercială" de dragul căreia va crăpa, în final, românul, măcar ştiu să redacteze şi să prezinte fără poticneli o adevărată ŞTIRE).
Ştirea de astăzi, fără doar şi poate, este unică, dramatică şi exclusiv dedicată lu' Jică. Care Jică fu arestat mai deunăzi- cum spuneam, de mascaţi.
Asta nu-i nimic, nu e nici primul şi, Doamne-Ajută să-şi facă justiţia treaba, nu va fi nici ultimul în ţărişoara aia...
DAR: reportera ajunge la muma lui Jică cel Mare şi ţine morţiş să-i ia acesteia un interviu- cum se simte? cât a avut tensiunea azi-noapte? ce sfaturi i-a dat lu' Jică în momentul arestării?...şi tot aşa.
Muma lu' Jică cel Mare (o mumă ca toate mumele, bocitoare şi îndurerată de faptul că a avut tensiunea 20 şi totuşi nu i-a ieşit infractul, că i-a zis lu' Jică să nu mai pipe şi ăla nu a ascultat-o şi, mai ales, că Jică e băiat de băiat- cam spurcat la gură, e drept, da' curat la intenţii) zice, într-un final de interviu la botu' moscheii cu nume de casă, ceva ce mă întoarce pe dos definitiv şi irevocabil...
Ceva ce- îmi dau seama- ridică multe semne de întrebare la adresa creştinismului multora dintre noi. La adresa credinţei sub care ne adăpostim ca sub o umbrelă spartă.
"Dar să ştiţi că cei ce i-a făcut băiatului meu rău...de acolo, de sus...se va plăti. Că Dumnezeu nu lasă neplătit. Nimic nu este neplătit, să ştiţi"- zice bătrâna, aducând pe latul "tiviului" meu un zâmbet nu tocmai ortodox.
...Acum stau şi mă întreb: este răzbunarea o unealtă creştinească sau nu..?

Am auzit de foarte multe ori că "Dumnezeu nu lasă nimic neplătit". Într-o oarecare măsură chiar înţeleg chestia asta- adică: dacă încalci vreuna din cele 10 porunci te poţi aştepta să plăteşti de-a lungul amărâtei tale vieţii această greşeală, într-un fel sau altul.
Mă apucai să caut pe internet aceste porunci- pentru că, sincer, niciodată până acum nu le-am ştiut cap-coadă. Am găsit:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemănare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

...N-am găsit însă nicăieri porunca adaptată arestării lui Jică Becali. N-am găsit poruncile după care Dumnezeu ar trebui să-şi conducă dreapta judecată vis-a-vis de cei care îşi necinstesc şi chiar batjocoresc copiii sau cei care ar putea să salveze vieţi- dar n-o fac.
Revin la bătrânica înviermănată şi mă scutură valul de ipocrizie în care cu toţii ne scăldăm. Răutate pe care o lustruim, o dăm cu cacaşvaiţ şi o purtăm cu noi sub voalul creştinătăţii.
"Mi-a făcut rău da' lasă, că-l pedepseşte pe el Dumnezeu!...a ajuns cine a ajuns, da' ai să vezi că Dumnezeu nu doarme, are grijă şi de el..."- ca şi cum Cel-De-Sus nu are în program decât răzbunările şi refulările noastre mărunte, porcăiala sufletelor noastre veşnic nemulţumite. Grozav de bine şi la adăpost ne simţim atunci când aşteptăm judecata aproapelui- n-avem voie să poftim nimic din ce are, n-avem voie să depunem mărturie mincinoasă împotriva lui, n-avem voie să-l furăm sau să-i dăm una-n ţeastă; avem însă voie să-i dorim răul din toţi ficaţii, să-i aşteptăm judecata şi, mai mult decât atât, să ne luăm bilete ca să stăm cât mai în faţă atunci când spectacolul execuţiei lui va avea loc. Măcar atâta satisfacţie să avem, nu..?

Blogroll

counter