Sunday, June 21, 2009

Niagara Falls- Ontario, Canada

=============================================================================
1.100 de mile (1770 de km) în 3 zile și amintiri pentru o viață întreagă...
=============================================================================
Drumul către Canada: luându-ne după sfaturile acelora care au făcut inaintea noastră acest traseu, am ales partea mai nordică, cu intrare mai rapidă în Canada. ..... (citeste mai mult- click pe titlu)
Am înțeles că unora peisajul li se pare de-a dreptul spectaculos- mie personal mi-a provocat o oarecare dezamăgire, amintindu-mi de ținutul curat dar plictisitor până la extrem din Iowa. Canada ne-a întâmpinat cuminte, cu șosele jos- pălăria, curățenie absolut exemplară și o amabilitate nedisimulată, aproape naivă a oamenilor. N-am văzut o mașină de poliție cu radar pe drum- probabil pentru ca șoferii conduc acolo după alte reguli impuse strict de bunul si. N-am mai întălnit depăşiri ignorante, moace frustrate sau pumni agitaţi în trafic.
Ne-am repezit să aruncăm bagajele în camera de hotel şi mai apoi să alergăm către cascadă.




Cascada, mai impunătoare decât în imaginaţia noastră, ne-a lăsat fără suflare. Este cât se poate de adevărat, partea canadiană este mult mai generoasă în ceea ce priveşte peisajul- asta nu ne-a împiedicat însă să ne facem cu mâna unii altora, de pe un mal pe altul, într-o "frăţie" ad-hoc, impusă de perfecţiunea şi miracolul naturii
N-a putut lipsi din programul nostru Muzeul Figurilor de Ceară- Louis Tussaud's, un loc în care nu te poți opri din a face fotografii alături de figuri celebre, chiar dacă pozițiile adoptate arată clar că ți-ai permis asta doar pentru că respectivele VIP-uri sunt incapabile să riposteze....
Am ajuns apoi în Împărăția Păsărilor, un loc plin de tot felul de zburătăcitoare- după cum îl anunță și numele. Momentul cel mai savurat a fost acela în care ne-am transformat in stative pentru papagalii amatori de senzații tari- cum ar ronțăitul bijuteriilor sau al curelelor de geantă.N-am ratat nici ocazia de a "alinta" și alte lighioane...
Se spune că nu poți simți complet grandoarea Niagarei dacă nu ajungi- cu vaporașul- până aproape de punctul de cădere al apei. Ne-am făcut curaj și ne-am îmbarcat la bordul "Maid of the Mist"- iar senzațiile trăite acolo, declar cu mâna pe inimă, rămân pentru toată viața!
Restul timpului l-am petrecut cutreierând orașul, umplând traista cu suveniruri sau încercând bucătăria locală.
La întoarcere am abordat varianta mai lungă, 100% americănească a drumului.
Una peste alta, Canada are un plus- in urma acestei călătorii- iar America un minus. Lumea pare mult mai relaxată acolo, nu țiuie mașinile de poliție, nu te pierzi în trafic, nu-ți rupi șasiul în 4 în gropile de pe autostrăzi iar când spui "Mulțumesc" nu ți se răspunde în silă cu toată inima "îîîhî..!" ci "Cu multă plăcere, sunt bucuros că te-am putut ajuta!". Plus de asta, nu curge obezitatea pe străzi în valuri, ca aici.
La ora 4 dimineaţa am hotărât să trecem podul de legătură dintre Canada si United States. În dreapta cele două cascade ne-au salutat dintr-un întuneric absolut- doar două pătrăţele de lumină ne-au amintit, din spatele perdelei de apă, că poţi admira toată această minunăţie şi de-acolo, din umbra ei.
De la mijlocul podului am zărit "discoteca" dată, preventiv, de maşina poliţiei americane- semn că toată distracţia a luat sfârşit. Doi ofiţeri tineri şi flegmatici s-au chinuit să afişeze un dram de amabilitate imparţială şi ne-au luat la puricat: acte şi întrebări.
"Când aţi intrat în Canada? cu ce scop? ce meserie aveţi? transportaţi mâncare de orice fel, băutură, fructe, legume, ţigări?"
La ultima lor curiozitate am susurat un "Nu" deloc convingător, cu gândul la paporniţa de picnic din rafie împletită- aflată la vedere, în portbagajul Caprei- plină de bunătăţi (bunătăţi aduse de-acasă, desigur, şi pentru care am minţit mai cu spor la intrarea în Canada).
"Sunteţi siguri...?"
...N-am fost sigură- şi singurul element disturbator care mi-a venit în minte la ora aceea a fost un amărât de castravete de doi dolari jumate', probabil ultimul împachetat înainte de plecarea în cursă (altfel nu-mi explic impregnarea lui pe retină...).
Numai că limbarniţa nu mi-a sărit în ajutor de data asta şi, ca în "Pantera Roz-3", am început să bângui o amestecătură de cuvinte, toate cu un înţeles mult îndepărtat de adevăr: "I have a cucumbăr....cuchiumbăr...chiucumber...chiuchiucumbărrr..."
Individul cu epoleţi şi-a schimbat expresia facială în funcţie de incercările mele disperate de a numi "elementul", trecând de la nelămurire la ceaţă totală, asociată cu o comă a gândirii...
"ce-i ăla..? ce-i ăla..?"- mă tot pistona...
...Iar eu chiuchiumberiam pe rând toată colecţia de înjurături româneşti....Într-un final şi cu ajutorul copilei mele ne-am lămurit atât eu, cât şi el, că putem trece graniţa odată, cu castravetele nostru cu tot!!!
Ne-a mai întrebat de vreun cuţit, un şpriţ paralizant sau alte arme, am zis un NU hotărât- că doar nu era să-mi dau de gol bunătate de cuţit de tăiat brânza la iarbă verde!!!- şi-am tăiat-o la galop prin toată vama lor luminată de curcubeul poliţienesc.
Curios, ne-a copleşit pe loc un sentiment călduros, de...acasă.

Saturday, June 13, 2009

Băile Sărata Monteoru

Mă înghionti, dintr-o dată, o stranie aducere aminte a vremurilor de odinioară și a locurilor cândva știute, acum schimbate- unele în bine, altele- în rău.
"E iz de bătrânețe"-ar zice unii....
"Sau poate doar un dulce dor de casă..?"-le-aș răspunde eu, întrebându-mă și întrebându-i...
Printre acele locuri de care m-am simțit legată, în această după-amiază lâncedă de început de vară, s-au ivit băile de la Sărata Monteoru. Nu știu de ce m-a dus gândul tocmai acolo- poate pentru că n-am pierdut încă din nări mirosul tare al sării care se usca pe piele, după ce ma scăldam...?..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Am întrebat internetul ce s-a întâmplat cu vechile băi, cu praful drumului de țară, cu pădurea, cu apa în care pluteam precum broaștele umflate cu paiul (și-n care fiecare se dădea, cu emfază, drept mare înotător)..?
Și mi-a răspuns el, internetul, cu câteva fotografii care mi-au răcorit un pic dorul de împrejurimile Buzăului.
Bazinele cu saramură naturală care- conform zicerilor din buni străbuni- vindecau de reume şi dureri cumplite de oase. Senzaţia de scufundare incompletă şi usturimile de ochi pricinuite de stropşelile celor din jur...Femeile care făceau înconjurul bălţii ţinându-se zdravăn de bara de metal scorojit de pe margine (câteodată îi dădeau drumul şi se trezeau cu roţile-n sus, chiuind), culoarea bolnăvicioasă, bleu- murdar, în care era văcsuită staţiunea pe timpul copilăriei mele...toate îmi vin astăzi în minte.
Am revăzut Monteoru în întoarcerile mele acasă. N-a rămas la fel- după cum la fel nici eu nu mai sunt.

Pentru nostalgici si curiosi- poze cu Bucurestiul de acum 40-50 de ani (mi-as dori sa gasesc si cu orasul meu natal, din aceeasi vreme): apasa aici

Blogroll


counter