Friday, August 21, 2009

din mahalaua vieții- 26

Cu două săptămâni în urmă s-a dat alarma: niște ronțăituri mici și aleatorii ne stricaseră, vreme de un weekend, o tavă cu tematică sportivă și o alta cu desene retro. Mă rog: gusturi şi gusturi!
Ne-am prezentat la apel cu câte o cafea în mână și am purces la analiza stricăciunilor. Șoarece- am zis eu. Doar nu m-a făcut mama româncă degeaba, știu a deosebi orătăniile de prin preajma și din interiorul casei...
Șobolan- vine replica office-manager-ului. Îl întreb de ce? nu știe, probabil că sună mai frumos și-apoi el e office-manager, tre' să zică ceva mai mare decât mine. OK, votăm și cu șobolanu', să fie, să se găsească pe listele electorale...... (citeste mai mult- click pe titlu)

Veveriță!- ne umilește intelectual, pe toți, șăfu'. Ca răspuns la stupefacția bolândă de pe fețele noastre continuă: a găsit acum vreo 3-4 ani ceva firimituri pe nu'ș ce țeavă de sus și numai o veveriță lasă urme la o așa înălțime alpinistică.
Aaaaa....- ne prefacem că am înțeles noi și, pentru că este încă de față, trecem și veverița pe lista suspecților.
După îndelungi dezbateri, opinii prețioase și scheme de rezolvare a problemei (plus 8 saci de prăjituri duși pe Apa Sâmbetei) se trece la coborârea armatei din pod: cursa de șobolani. Sau de veverițe, căci de șoareci, după umila mea părere- ioc! Mai apoi, pentru a spânzura cu spor alte vreo 45 de minute, se dau sfaturi şi se bat cap în cap păreri legate de cantitatea şi calitatea momelii. Care, în final, este procurată (pe banii firmei, desigur!) de office-manager de la un magazin de produse alimentare ataşat cartierului: măr uns cu unt de arahide. Şoarece/ şobolan/ veveriţă de sorginte americană- momeală de acelaşi calibru.
Încerc- precum arbitrul de pe margine- să explic adunării înfierbântate că atelajul respectiv are găurile prea mari pentru o inteligenţă atât de mică. Nu merge, în final veveriţa şi şobolanul trag mai mult la cântar.
Ca un rezumat al unei prostii colective: vreme de aproape două săptămâni am hrănit pe îndestulate și pe îndesate o creatură care, în semn de veşnică recunoştinţă- ne-a lăsat de fiecare dată cursa închisă perfect etanş, dar perfect goală. Personaj discret, nu ne-a otrăvit privirile nici măcar cu o umbră de câcâță, nimic- nimic.
Ieri mă pune naiba să explic din nou mulţimii cum stă treaba din punctul meu de vedere: şoricel mic, cursă prea mare. În concluzie, evadare uşoară. Şi aceeaşi naibă mă pune să vin şi cu ideea: cursele clasice, cu lipici.
Mulţimea dă semne de înduplecare şi în cele din urmă ne îmbogăţim palmaresul cu diabolicele inginerii.


Astăzi- ca în fiecare zi de vineri- m-am trezit ceva mai devreme şi mai cu spor. Mi-am umflat cilindrii în Cateră, am întins mâna după cafeaua de la DD (black, no sugar no cream, right?- mă întreabă înşirându-şi mărgelele dinţilor indianca....Right, răspund cu un căscat pe post de zâmbet).
Am salutat din mers clădirile adormite, am înjurat (tot din mers) pe frustratul care şi-a rupt japonezăria în două ca să-mi arate că el are cantitatea de testicule mai mare decât cea de creier, am stors de amigdale o Madonnă la maxim ca să mă trezesc şi, până am făcut-o de-a binelea, am și ajuns deja la locuşorul de muncă. La firma de peste drum era deja lumină. Există, deci, lunatici mai mari decât mine...
Am învârtit cheia-n broască, am aprins luminile și, după primii pași am rămas ca într-un instantaneu fotografic. Cred că și cafeaua de la DD a scos un țipăt- mai slab însă decât al meu.
Pe o palmă de lipici negru, cu mustățile apropiate de movilița de unt de arahide și întins pe burtă ca pe plajele din Panama City zăcea EL. Dușmanul de clasă, spaima colectivului: un șoricel nu mai vânos decât degetul mare de la picior, o mogâldeață în agonie care- spre nenororul meu- m-a fixat cu ochișorii ăia rotunzi și negri de când am intrat. Atât de bine m-a fixat încât prima intenţie a fost să expatriez din stomac porţia de cafea şi restul de apă înghiţit la spălatul pe dinţi de mai devreme.
M-am întors uşurel pe călcâie, ca şi cum n-aş fi vrut să-l deranjez în inutila-i trudă de a se dezţepeni de-acolo. M-au lovit, instant, regrete şi remuşcări- totul asortat cu imaginea viitorului decedat servit la tavă cu garnitură de prăjiturele retro, pe lumea cealaltă...
Mi-am sunat bărbatul, am dat alarma colegilor şi i-aş fi telefonat şi Papei ca să-mi caut iertarea, până la urmă. Norocul lui (al Papei) că nu i-am știut numărul...
Cine m-a pus să le dau idei criminalilor..? Nu puteam să rămân şi eu, alături de ceilalţi, fericită cu imaginea de şobolan sau veveriţă..? Şi-apoi, dacă ştiam, îi lăsam prăpăditului un colţ de pâine pe un șervețel, într-un colț, în fiecare seară- numai să nu ajung să-l văd cum îmi opăreşte conştiinţa cu ochişorii ăia mici şi nevinovaţi..!
Of, mamă!

2 comments:

  1. I-ai copt-o bietului soricel. Eu am o spaima ilogica de soareci, cred ca ma duceau direct la ER, Doamne apara si pazeste.

    ReplyDelete
  2. Amalia, ce ma uimeste si-n momentul de fata este ca pe mine m-a doborat MILA, nu frica...

    ReplyDelete

Blogroll


counter