Wednesday, September 30, 2009

Punguţă cu un ban

Zilele trecute am găsit- dintr-o pură şi inocentă întîmplare- un bănuţ de argint. Nu ar fi el primul găsit de noi aici, în America: avem o cutiuţă (şi ea antică şi de demult, vorba lu' tata) plină de asemenea mărunţiş...
Bănuţul ăsta are, însă, o vîrstă care m-a făcut să mă aplec cu grijă asupra lui: 118 ani...... (citeste mai mult- click pe titlu)
 Cu greu se pot distinge însemnele lui şi cu şi mai mare greutate ne-am dat seama că e vorba de un sfert de dolar- un quarter, mai pe limba americană. L-am căutat, cu grijă, prin arhivele internetului şi am aflat, cu oarecare sutpoare, că nu există mai pe nicăieri- că pe undeva prin anul 1891 s-ar fi aflat în circulaţie vreo 68 de mii de astfel de bănuţi dar că pînă în zilele noastre nu s-ar fi păstrat nici unul (ar mai fi ei cîţiva, însă nu asemănători acestuia)...
...L-am pus, aşadar, cu mare grijă deoparte şi, în aşteptarea unui răspuns de la un cabinet de numismatică local, am purces la a depăna amintiri legate de copilăria noastră şi de cantitatea de vechituri de care am fost pînă acum înconjuraţi. Personal, mi-am amintit de discurile de vinil cu poveşti- cu care tatăl meu mi-a alimentat întreaga copilărie. Cred că am deţinut, la un moment dat, tot ceea ce fostul Electrecord a scos pe piaţă pentru copii; vocile atîtor mari actori- de la Ernest Maftei pînă la Florin Piersic (aflat, în vremea crudităţii mele, în floarea vîrstei...).

Cîntecele Angelei Similea şi ale guturalei Dalida...chiar şi cîteva populare clasice semnate Maria Ciobanu, Benone Sinulescu...plus un Florin Bogardo şi cîteva discuri care au dezlănţuit, rebel, discotecile găzduite de fosta Casă a Armatei Buzău...
...Toate au ajuns la gunoi. Mamei nu-i plac vechiturile.
Mi-am amintit, mai apoi, de întreaga colecţie de Magazine Istorice- pe care tatăl meu le-a adunat, de-a lungul anilor, cu o pasiune pe care- la momentul respectiv- n-am înţeles-o. De la prima ediţie si pînă la căţiva ani de după Revoluţie.Vrafuri întregi de înscrisuri care, prin naturaleţea cu care au colectat praful, au înfuriat setea de curăţenie a mamei. Care, la rîndul ei...le-a aruncat.
Mi-am mai amintit de banul acela vechi, de argint, din care am tăiat ca să-mi fac- prin anii '90- o brăţară "la modă". Şi de ceilalţi bani vechi pe care îi tot găseau bunicii prin pod- şi pe care îi priveam cu oarecare îngăduinţă dar cu o totală nepăsare- mai ales dacă nu erau de argint.
Mă uit acum la bănuţul ăsta bătrîn de 118 ani şi mă gîndesc- dincolo de posibila lui valoare materială- prin cîte mîini i-a fost dat să treacă? ce fel de oameni l-au pipăit, febril, prin buzunare?






Monday, September 21, 2009

Amintirile copilăriei mele-1

Cantitatea şi calitatea melancoliei cresc direct proporţional cu numărul anilor. Cred cu tărie asta.



De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins- de parcă,peste ei,timpul a uitat să mai cearnă........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele- în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică- dar nu atît de mică cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură...
Din locul acela ferit de udătură priveam- cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş- cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici- şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei...
Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu- copil de la oraş- nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă...Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir...).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte- orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei- cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată.
N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în nici un colţ de lume.



În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala...şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple- ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Romane şi am înţeles- ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat...

Tuesday, September 15, 2009

----------------------------------------------------------

„N-ai mai scris de multă vreme în blogul ăsta...”
„N-am mai scris...”
„S-a întâmplat ceva...?”
„Nu s-a întâmplat nimic...Nimic nu este o întâmplare.”(zâmbesc)
„Ți-e bine?”
„Mi-e bine. Călduros de bine.”
„N-ai mai scris nimic despre casă...poate că vrem să știm mai multe...”
„Poate că e momentul să nu mai știe nimeni nimic.”
„Noi, cititorii, suntem nimeni?”
„Doar familia nu e nimeni”
„Iar restul...?”
„Restul e rest. Ca pe oricare rest, îl poți pune deoparte sau îl poți folosi.”
„Când vei mai scrie?”
„Despre..?”
„Despre tine.”
„Despre mine scriu chiar și atunci când nu scriu...”
„Despre căldura binelui tău...?”
„Căldura o împart doar cu cei care NU sunt Nimeni...”
„Și cu restul ce faci?”
„Restul...? îl folosesc.”
-------------------------------------------------------------------

Tuesday, September 1, 2009

Medisin no gud....

Pe doctorul Cho l-am cunoscut de curînd şi din pură întimplare.

[ataşez cu umilinţă scuzele de rigoare pentru lipsa "î"-ului din "a"]
Într-o bună dimineaţă a unei zile de luni, nu mai departe de săptămîna trecută, m-am învîrtoşat să demarez în trombă către actualul- şi, cu puţin noroc, fostul- loc de muncă (se zice că speranţa moare ultima, lasaţi-o, aşadar, să mai agonizeze un pic...)..... (citeste mai mult- click pe titlu)


M-am învîrtoşat pînă la uşă, pînă dincolo de uşă, pînă la portieră, pînă dincolo de portieră, pînă la geamul DD-ului (după care mi-am zis că nu e de glumă, cafeaua pare un moft prea mare pentru aşa o dimineaţă- aşa că am renunţat), pînă la locul de muncă şi chiar pînă dincolo de el. Mă rog, în limitele bunului simţ şi ale unei dimineţi în care nimeni n-avede, n-aude...
Durerea din spate mi-a amintit de un banc vechi şi stupid în care unul zace în mijlocul străzii, cu un cuţit de neam prost înfipt în spinare iar un altul, trecător, îl întreabă dacă-l doare...? la care primul idiot răspunde, senin: "numai cînd rîd".
Mi-a venit şi mie să rîd, numai că nu m-a lăsat iataganul dintre umeri. După care mi-a venit să plîng- de ciudă că am mişcările limitate, de comicul situaţiei şi de toată această asemănare a mea cu Robowoman. De bine, de rău şi cu ajutorul colegilor am trecut peste tragi-comedia zilei de luni.
A urmat un marţi căcăcios în care pumnalul din spate nu numai că m-a anunţat că tot acolo este- dar a simţit nevoia să se şi răsucească vîrtos, din cînd în cînd...
Drept urmare, am ajuns la concluzia că tre' musai să-mi verific calitatea oaselor la un doctor- şi nu oricare, ci unul nemaiîncercat pînă acum: un chiropractor.
Primul pe listă s-a dovedit pe cît de renumit- pe atît de inutil: Dr. S. nu funcţionează în zilele de marţi. Nici în cele de miercuri şi, după cum mi-a fost ulterior adus la cunştinţă, nici vinerea.
Prin alunecare am ajuns la următorul candidat: Dr. Cho. Nu o foarte bună alegere, dar inevitabilă.
Dr. Cho este din producţia tinichelelor gen Ţuţuchi şi Misobitci: multe felinare lucicioase, puţină frişcă pe la musteţi şi nelipsita etichetă "Made în China". Sau "Made pe lîngă China". Sau "Made cum întri în China- prima stradă pe dreapta".
Nu contează.
Asistenta (o tanti cu aceleaşi origini) mi-a întins sub nas nişte hîrtii şi-un pix. La nici două minute le-a avut înapoi, completate jumate' ("mă doare-n spate de hîrtiile matale, tanti, ce vrei??"). Nume, data naşterii, de la cîte pastile în sus fac urît şi la cîte alergii mă înscriu pe listă.
La aproape un sfert de oră distanţă şi după un catalog întreg de blesteme şi înjurături s-a deschis poarta către Dr. Cho.
M-a aşezat pe un scaun, între un schelet despre ale cărui origini nu bag mîna-n foc şi o hartă cu nişte spinări coşcovite.
Mi-a luat pulsul, m-a ciocănit meticulos pe la încheieturi, mi-a mutat capul stînga- dreapta...apoi dreapta- stînga...după care, în cea mai din topor engleză pe care mi-a fost dat să o aud pînă acum, m-a luat la întrebări. De fapt, am dedus că asta face.

Am început a descrie unde, ce, şi mai ales cum am făcut; de ce am făcut; plus ce am de gînd să mai fac, numai să mă repare mai iute.
A-ha! A-ha...-şi mi-a aruncat o privire din care am dedus că nu a înţeles nimic.
Am luat-o de la coadă la cap şi încă o dată viceversa: nimic. A-ha! A-ha-ul era tot acolo, la fel şi privirea tîmpă.
Am bătut palma la nişte raze- după care am zîmbit cu toate măselele din stînga, din dreapta şi din spate. După minute întregi de studiu la lumina albastră a lămpii (în care am realizat, o dată în plus, ce animal de om sunt şi ce inginerie ciudat de simplă mă alcătuieşte...) Dr. Cho a scos perla pe gură: "iu hav ă pinced nerve. Pinched nerve, a-ha. Pinched nerve no gud. A-ha"
L-am privit, cu tot nervul meu ciupit, cu uimire şi neîncredere.
"Pinched nerve? what's that??"- şi cum, şi în ce fel şi, mai ales, cînd mă voi face bine, monşer...???
"A-ha...-îşi lungi Dr. Cho tigaia de faţă într-un zîmbet tîmp....Pinced nerve...doctors giv iu medicin...medicin no gud...iu nid terapi"
"Amice...eşti idiot! Bagă în mine neşte Advile şi neşte anti-dureristice, că mă lasă nervii, fie ei pinced sau nu!"
"Medicin no gud"- zîmbeşte tîmp Dr. Cho.
"Medicine! Strong medicine!!!"
"A-ha! A-ha!...No! Terapi! iu nid terapi!"- şi cazul a fost clasat.
Drept care am trecut la netezirea oaselor, la ceva electro-chestii, un aparat de masaj pe care l-am sabotat cît am putut şi- ca bomboană pe colivă- un Dr. Cho pîrîindu-mi cu drag şi spor toată şira spinării.
"A-ha!....iu fil betăr, a-ha?"
"Mda"- am rumegat neîncrezătoare.
"Iu cam tumorou. A-ha."
Fie ca tine!- am şuierat în barbă- şi l-am blagoslovit, la final, de toţi banii pe care a trebuit să-i scutur de prin portofel. Nu puţini...
În dimineaţa următoare nervul m-a anunţat că este tot acolo şi tot "pinced". Am urmat acelaşi traseu şi aceleaşi obiceiuri: uşă, portieră, geamul DD-ului, locul de muncă şi dincolo-ul lui...Şi, undeva pe finalul zilei: Dr-ul Cho.
Asistenta m-a întîmpinat cu o urmă de suspiciune în virgulele ochilor: "iu filing betăr? ha?"
"Nu prea!"- am scîncit- mai mult după bani decît după timpul ucis în cabinetul doctorului Cho.
"Aaaa-ha...aim sori...aim sori..."- a încercat ea să se scuze, probabil mai mult pentru faptul că doftorul a dat-o din noi în bară, decît pentru durerea mea.
La cîteva minute distanţă- şi după o conversaţie cu un alt pacient, la care am tras cu urechea ("conversaţie" este un cuvînt pretenţios, în fapt pacientul turuia, cu amabilitate şi disperare, încontinuu iar doctorul răspundea cu veşnicul "A-ha") şi-a făcut apariţia în cadrul uşii şi reparatorul de oase şi clavicule: Dr. Cho.
M-am executat într-un salut strîmb- el m-a evaluat, din priviri, cu o nerăbdare mai bolnăvicioasă decît toţi nervii mei la un loc:
"Iu filing betăr, rait? A-ha...filing betăr..."
"Not really"- încercai o evadare politicoasă, cu mîna agăţată de coaste.
"A-ha...Iţ ă miricăl! a-ha...iţ ă miricăl !"
Da- mă gîndii în momentul ăla...Este un miracol că ţi-ai luat licenţa şi că poţi să îndoi oase legal prin ţara asta...În rest- nu e miracol, e prostie.
I-am făcut totuși, pe plac pentru ultima oară: am suportat cu stoicism electo-chestiile, masajul mecanic pe ceafa înțepenită plus, la finalul torturii, pîrîiala cel puțin ciudată a scheletului din dotare.
După care am alergat într-un suflet la doctorul meu cel american, iubitor de blues & jazz și cu chinezării doar achiziţionate- nu și implementate.

Blogroll


counter