Monday, September 21, 2009

Amintirile copilăriei mele-1

Cantitatea şi calitatea melancoliei cresc direct proporţional cu numărul anilor. Cred cu tărie asta.



De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins- de parcă,peste ei,timpul a uitat să mai cearnă........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele- în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică- dar nu atît de mică cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură...
Din locul acela ferit de udătură priveam- cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş- cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici- şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei...
Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu- copil de la oraş- nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă...Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir...).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte- orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei- cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată.
N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în nici un colţ de lume.



În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala...şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple- ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Romane şi am înţeles- ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat...

2 comments:

  1. Aoleo, tu vrei sa ma destablizezi complet, chiar in zilele in care m-am autoproclamat curajoasa si cu privirea atintita numai spre viitor? Ai scris frumos si te pup si trebuie sa complotam ca sa ne vedem curand :)

    ReplyDelete
  2. :) multumesc, Amalia

    ReplyDelete

Blogroll


counter