Tuesday, September 1, 2009

Medisin no gud....

Pe doctorul Cho l-am cunoscut de curînd şi din pură întimplare.

[ataşez cu umilinţă scuzele de rigoare pentru lipsa "î"-ului din "a"]
Într-o bună dimineaţă a unei zile de luni, nu mai departe de săptămîna trecută, m-am învîrtoşat să demarez în trombă către actualul- şi, cu puţin noroc, fostul- loc de muncă (se zice că speranţa moare ultima, lasaţi-o, aşadar, să mai agonizeze un pic...)..... (citeste mai mult- click pe titlu)


M-am învîrtoşat pînă la uşă, pînă dincolo de uşă, pînă la portieră, pînă dincolo de portieră, pînă la geamul DD-ului (după care mi-am zis că nu e de glumă, cafeaua pare un moft prea mare pentru aşa o dimineaţă- aşa că am renunţat), pînă la locul de muncă şi chiar pînă dincolo de el. Mă rog, în limitele bunului simţ şi ale unei dimineţi în care nimeni n-avede, n-aude...
Durerea din spate mi-a amintit de un banc vechi şi stupid în care unul zace în mijlocul străzii, cu un cuţit de neam prost înfipt în spinare iar un altul, trecător, îl întreabă dacă-l doare...? la care primul idiot răspunde, senin: "numai cînd rîd".
Mi-a venit şi mie să rîd, numai că nu m-a lăsat iataganul dintre umeri. După care mi-a venit să plîng- de ciudă că am mişcările limitate, de comicul situaţiei şi de toată această asemănare a mea cu Robowoman. De bine, de rău şi cu ajutorul colegilor am trecut peste tragi-comedia zilei de luni.
A urmat un marţi căcăcios în care pumnalul din spate nu numai că m-a anunţat că tot acolo este- dar a simţit nevoia să se şi răsucească vîrtos, din cînd în cînd...
Drept urmare, am ajuns la concluzia că tre' musai să-mi verific calitatea oaselor la un doctor- şi nu oricare, ci unul nemaiîncercat pînă acum: un chiropractor.
Primul pe listă s-a dovedit pe cît de renumit- pe atît de inutil: Dr. S. nu funcţionează în zilele de marţi. Nici în cele de miercuri şi, după cum mi-a fost ulterior adus la cunştinţă, nici vinerea.
Prin alunecare am ajuns la următorul candidat: Dr. Cho. Nu o foarte bună alegere, dar inevitabilă.
Dr. Cho este din producţia tinichelelor gen Ţuţuchi şi Misobitci: multe felinare lucicioase, puţină frişcă pe la musteţi şi nelipsita etichetă "Made în China". Sau "Made pe lîngă China". Sau "Made cum întri în China- prima stradă pe dreapta".
Nu contează.
Asistenta (o tanti cu aceleaşi origini) mi-a întins sub nas nişte hîrtii şi-un pix. La nici două minute le-a avut înapoi, completate jumate' ("mă doare-n spate de hîrtiile matale, tanti, ce vrei??"). Nume, data naşterii, de la cîte pastile în sus fac urît şi la cîte alergii mă înscriu pe listă.
La aproape un sfert de oră distanţă şi după un catalog întreg de blesteme şi înjurături s-a deschis poarta către Dr. Cho.
M-a aşezat pe un scaun, între un schelet despre ale cărui origini nu bag mîna-n foc şi o hartă cu nişte spinări coşcovite.
Mi-a luat pulsul, m-a ciocănit meticulos pe la încheieturi, mi-a mutat capul stînga- dreapta...apoi dreapta- stînga...după care, în cea mai din topor engleză pe care mi-a fost dat să o aud pînă acum, m-a luat la întrebări. De fapt, am dedus că asta face.

Am început a descrie unde, ce, şi mai ales cum am făcut; de ce am făcut; plus ce am de gînd să mai fac, numai să mă repare mai iute.
A-ha! A-ha...-şi mi-a aruncat o privire din care am dedus că nu a înţeles nimic.
Am luat-o de la coadă la cap şi încă o dată viceversa: nimic. A-ha! A-ha-ul era tot acolo, la fel şi privirea tîmpă.
Am bătut palma la nişte raze- după care am zîmbit cu toate măselele din stînga, din dreapta şi din spate. După minute întregi de studiu la lumina albastră a lămpii (în care am realizat, o dată în plus, ce animal de om sunt şi ce inginerie ciudat de simplă mă alcătuieşte...) Dr. Cho a scos perla pe gură: "iu hav ă pinced nerve. Pinched nerve, a-ha. Pinched nerve no gud. A-ha"
L-am privit, cu tot nervul meu ciupit, cu uimire şi neîncredere.
"Pinched nerve? what's that??"- şi cum, şi în ce fel şi, mai ales, cînd mă voi face bine, monşer...???
"A-ha...-îşi lungi Dr. Cho tigaia de faţă într-un zîmbet tîmp....Pinced nerve...doctors giv iu medicin...medicin no gud...iu nid terapi"
"Amice...eşti idiot! Bagă în mine neşte Advile şi neşte anti-dureristice, că mă lasă nervii, fie ei pinced sau nu!"
"Medicin no gud"- zîmbeşte tîmp Dr. Cho.
"Medicine! Strong medicine!!!"
"A-ha! A-ha!...No! Terapi! iu nid terapi!"- şi cazul a fost clasat.
Drept care am trecut la netezirea oaselor, la ceva electro-chestii, un aparat de masaj pe care l-am sabotat cît am putut şi- ca bomboană pe colivă- un Dr. Cho pîrîindu-mi cu drag şi spor toată şira spinării.
"A-ha!....iu fil betăr, a-ha?"
"Mda"- am rumegat neîncrezătoare.
"Iu cam tumorou. A-ha."
Fie ca tine!- am şuierat în barbă- şi l-am blagoslovit, la final, de toţi banii pe care a trebuit să-i scutur de prin portofel. Nu puţini...
În dimineaţa următoare nervul m-a anunţat că este tot acolo şi tot "pinced". Am urmat acelaşi traseu şi aceleaşi obiceiuri: uşă, portieră, geamul DD-ului, locul de muncă şi dincolo-ul lui...Şi, undeva pe finalul zilei: Dr-ul Cho.
Asistenta m-a întîmpinat cu o urmă de suspiciune în virgulele ochilor: "iu filing betăr? ha?"
"Nu prea!"- am scîncit- mai mult după bani decît după timpul ucis în cabinetul doctorului Cho.
"Aaaa-ha...aim sori...aim sori..."- a încercat ea să se scuze, probabil mai mult pentru faptul că doftorul a dat-o din noi în bară, decît pentru durerea mea.
La cîteva minute distanţă- şi după o conversaţie cu un alt pacient, la care am tras cu urechea ("conversaţie" este un cuvînt pretenţios, în fapt pacientul turuia, cu amabilitate şi disperare, încontinuu iar doctorul răspundea cu veşnicul "A-ha") şi-a făcut apariţia în cadrul uşii şi reparatorul de oase şi clavicule: Dr. Cho.
M-am executat într-un salut strîmb- el m-a evaluat, din priviri, cu o nerăbdare mai bolnăvicioasă decît toţi nervii mei la un loc:
"Iu filing betăr, rait? A-ha...filing betăr..."
"Not really"- încercai o evadare politicoasă, cu mîna agăţată de coaste.
"A-ha...Iţ ă miricăl! a-ha...iţ ă miricăl !"
Da- mă gîndii în momentul ăla...Este un miracol că ţi-ai luat licenţa şi că poţi să îndoi oase legal prin ţara asta...În rest- nu e miracol, e prostie.
I-am făcut totuși, pe plac pentru ultima oară: am suportat cu stoicism electo-chestiile, masajul mecanic pe ceafa înțepenită plus, la finalul torturii, pîrîiala cel puțin ciudată a scheletului din dotare.
După care am alergat într-un suflet la doctorul meu cel american, iubitor de blues & jazz și cu chinezării doar achiziţionate- nu și implementate.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter