Friday, December 25, 2009

eșecuri la coada cratiței

Anul acesta nu l-am mai ascultat îndeajuns pe Hrușcă- nu mi s-a mai părut a suna ca în alți ani, nu știu de ce. L-am pus să cînte, nu-i vorbă, ne-plătit și impersonal (din întortocheatele mățăraie ale noii tehnologii numită computer) în vreo două-trei rînduri. Fără succes. Poate și pentru că am început a asculta- cu voie sau fără de voie- colinde autohtone încă de la sfîrșitul lui Noiembrie, cîntări care se repetă la posturile de radio americane cu o frecvență care te sperie la un moment dat și chiar te pune serios pe gînduri :"oare nu s-a mai inventat nimic în domeniul ăsta în ultimii 10-20 de ani..??"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

...Mi-am făcut, așadar, plinul de cîntări înainte de vreme.
Mai dihai ca în ceilalți ani însă m-am aventurat în bucătărie: am început prin a sufoca în maioneză de casă legume, cărnuri de pui, cărnuri de vită, albușuri și gălbenușuri, miresme și mirodenii, cu o sete de a le dirija pe toate într-o compoziție culinară demnă de-o insignă și de panoul fruntașilor.
Mi-am lăsat imaginația să o ia razna în ce privește aperitivele, m-am conformat la sarmale (cu care nu prea e de glumit), am fentat cărnurile rămase cu o ciorbă de perișoare și am lăsat de capul lor fripturile și cîrnații, într-o debandadă care mi-a umplut ciuveta de vase murdare și capul- de nervi.
La final m-am gîndit eu că merită încercată o cremă de zahăr ars, pe urmă mi-am adus aminte cît de frumos este să tai dintr-un tort de mere (numai că lipsea tortul așa că a trebuit să mă execut) iar astăzi, cînd tot creștinul își îndeasă cu o conștiinciozitate irațională intestinele cu mîncare și beutură, mie mi-a mai sărit un pitic de la mansardă, strigînd cît îl țin bojocii :"clătiteeeeee!!!"...
....Și clătite s-au făcut la mine-n casă, cu sau fără colindele lui Hrușcă anul acesta.
Toate aceste întîmplări de sezon mi-au adus aminte de anii cei trecuți- vreo 10 la număr- cînd, într-o bucătărie de cartier, într-o seară de sfîrșit de săptămînă, a avut loc o explozie de entuziasm- la început- și o fîsîială culinară- la final. Noi eram mai tineri, dragostea era aceeași, priceperea mea într-ale gătitului se afla în faza de minus 10 iar răbdarea lui bărbate-meu- pe undeva pe la plus 20...
Mi-am propus eu atunci să amețesc într-o tigaie tot niște clătite- așa că am urmat ceva sfaturi culese Dumnezeu știe de pe unde, am cumpărat un kil de făină, lapte, ouă- cele trebuitoare într-un cuvînt- și m-am pus pe amestecat. Prima etapă a trecut ușor și m-am încurajat în bărbie că bucătăria nu are cum să fie ea prea complicată...
Cînd a venit însă vremea încinsului de tigaie mi-am dat seama că m-am grăbit grozav în aprecieri- pleașca s-a lipit vîrtos de unealtă și n-a mai fost chip s-o fac să se dea la o parte. Am acceptat primul eșec dar cînd și următoarele au avut aceeași soartă- am cerut ajutor de la bărbat.
Care bărbat s-a uitat cînd cu un ochi, cînd cu un altul la catastrofa în curs de desfășurare, după care a ridicat neputincios din umeri. Tot eu, ambițioasă, am venit cu ideea că n-are cum, monșer, să nu iasă ceva dacă mai modific compoziția pe ici, pe colo...și-anume în părțile esențiale.
Așa că mi-am trimis romînul la non-stopu' din fața blocului după încă un kil de făină, pentru că mi se năzărise mie ideea unor gogoși cum numa' pe la nana Mia mîncasem și cărora le cam duceam dorul...ce putea să fie atît de complicat în a le face??
Făina cea nouă și-a pierdut urma destul de rapid în restul de cocă, o altă tigaie și-a încins încheieturile pe aragaz, noi ne-am privit în ochi cu optimism și am dat drumul în uleiul încins primei tentative de gogoașă- care a și rămas în faza definitivă și irevocabilă de tentativă.
...Nu-i nimic- ne-am zis. Dragostea să fie mare!
Prin cotloanele a două minți destul de debusolate am mai găsit resurse pentru încă o idee: pizza. Aia N-ARE CUM să fie greu de făcut! Aveam un lighean de cocă, puteam hrăni jumătate din vecini. Sau, mă rog: măcar p-ăia pe care aveam ciudă. Ne-am mai socotit noi însă că trebuie să mai învîrtoșăm puțin materia primă- așa că bărbate-meu a mai făcut un drum la non-stop, în căutarea unui alt kil de făină.
Băiatul care vindea la momentul respectiv a rămas ca la dentist: "iarăși, dom'ne? acum ce mai trebuie, tot făină?" -și pentru că răspunsul a venit prompt, afirmativ și detaliat, și-a umplut zîmbetul de un respect incomensurabil: "Dom'ne...jos pălăria! harnică nevastă mai ai: face ea și clătite, și pizza, și gogoși..."
Probabil că barbate-meu a avut, în acele momente, tendința de a fugi- cu tot cu kilu' nevinovat de făină- încotro vede cu ochii...dar s-a îndurat să vină înapoi acasă, poate mînat mai mult de curiozitatea de a afla care sunt limitele idioțeniei mele decît de speranța că îmi voi reveni...
Ligheanul de cocă și-a îmbogățit, așadar, repertoriul- nu-mi amintesc, sincer, ce s-a întîmplat cu exactitate însă știu sigur că nici pizza nu a vrut să ne iasă...sau poate nici n-am mai încercat să o facem.
Cert este că la un moment dat ne-am aflat în fața unui morman amenințător de cocă: 5 kilograme de pulbere albă per total, Dumnezeu știe cît lapte, cîte ouă și cîte idei bune de înțepat cu boldul și de pus în cutiuța cu "bufeuri intelectualiste sau menopauza gîndirii".
Ultimul strop de prostie a venit, desigur, tot din partea mea (cum altfel??): m-am socotit că pot coace niște grisine. Zis și făcut: am umplut cuptorul de bețe răsucite cu podul palmei, m-a ținut entuziasmul cît un cîntec și-un refren, după care m-am plictisit și m-am grăbit să închei ostilitățile din bucătărie, făcînd pace cu un cuptor încins, cu un mixer care mirosea a ars și cu un vînzător terorizat de ideea că-mi mai trebuie făină (ca noaptea-i lunga) iar el a epuizat stocul! Am păstrat cele cîteva grisine- tari precum țambrele- ca pe un trofeu și am aruncat, fără remușcări, restul de cocă.
...Dimineață am avut senzația că bucătăria mă privește urît și că aragazul rînjește la mine- iar găleata de gunoi părea a fi cea mai sătulă, la propriu, de toată povestea: gura ei, larg deschisă, regurgita într-o bogăție inutilă și oarecum înțepătoare la nas ditamai frumusețea de aluat, triplat în dimensiuni!

Tuesday, December 22, 2009

Domnul Alex

Pe domnul Alex l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani de zile- a venit să repare ceva aparatură complicată la firma la care lucrez. Îi spusese șăfu' că sunt romîncă, asemenea lui, și prima grijă a fost să se înființeze lîngă masa mea cu o engleză perfectă și cu un zîmbet jucăuș în colțul ochiului.
Ne-am tachinat pentru cîteva minute bune în limba americănească: el a vrut să afle cîte ifose îmi scutură mintea, eu- cam același lucru, dar la cu totul alt nivel. Deh! Aveam în față un exemplar de urs carpatin adaptat-de mai bine de 40 de ani- condițiilor americane...motiv de studiu, nu jucărie!.... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o vreme s-a scuzat că, iată, după atîta vreme nu mai stăpînește limba romînă cum s-ar cuveni. I-am răspuns că înțeleg perfect- doar am întîlnit conaționali care după 2-3-5 ani de zile de stat în America (sau în altă parte) au limba făcută nod...
M-a privit adînc, a tras aer în piept și s-a pornit în cel mai dulce grai bănățean ce-l aud urechile:
"Fata mea, cum să uit a vorbi romînește..? Asta n-am cum s-o fac pînă mor. Ascultă aici la mine: niciodată să nu dai crezare ălora care zic că și-au uitat limba. Ăia's niște nimicuri."
Și așa, a început a-mi spune cîteva povești adunate de el în ultimii 40 de ani de ședere aici. Printre rînduri a avut grijă să mă testeze cu ceva întrebări de cultură generală și cu o grămadă de proverbe romînești- pe care le începea și mă lăsa, zîmbind, să le termin. Vorbește molcom domnul Alex, vorbește frumos și ai ce învăța din ceea ce spune.
De atunci, ori de cîte ori a mai venit pe la firma noastră primul lucru pe care l-a făcut a fost să se oprească în dreptul meu, să dea mîna cu mine și să mă întrebe de ce mai stau, încă, să lucrez pentru altul..?? De fiecare dată i-am răspuns ceva ce nu l-a mulțumit.
"Ia-ți bărbatul de mînă și veniți pînă la mine într-o zi. Vă arăt tot ce am și vă ajut cu tot ce pot."
Într-una din zilele trecute- mai mult mînată de la spate de omul meu- i-am făcut o vizită domnului Alex. Am ajuns într-o suburbie care miroase a liniște, a discreție și a bani. Mînați de vocea lui, prin telefon, am intrat pe o alee lungă, străjuită de copaci înalți (de-ăia de-ți cade clopul cînd vrei să te uiți la ei). Ningea frumos la vremea aia, totul părea alb și misterios. L-am zărit, printre fulgii de nea, ghidîndu-ne cu mîna și ne-am executat într-o parcare în fața unei cabane care de la prima vedere mi-a înmuiat sufletul. Coarnele de cerb agățate deasupra ușii, forma dată lemnului, totul mi-a adus aminte de zona montană a Romaniei.
Domnul Alex ne aștepta și spijinea pe umeri zăpada pe care o cernea cerul. Cu capul gol, doar într-o cămașă, masiv, ne-a scuturat mîinile și ne-a poftit să ne arate cîte ceva din ce are. Ne-a plimbat încolo, ne-a plimbat încoace, ne-a vorbit, ne-a sfătuit, ne-a dojenit chiar în unele treburi după care ne-a mînat în casă- pentru că noi, îmbrăcați, tremuram de frig. El era în continuare alb și liniștit, precum omătul.
Am intrat în casă prin garaj- am trecut cu un zîmbet tîmp pe lîngă o mașină de colecție, un Fiat a cărui poveste ne-a spus-o fără urmă de laudă- ca dealtfel tot ce ne spusese și pînă atunci. Ne-a umplut o sacoșă cu mere și-ar mai fi umplut una, dacă nu-l opream.
Ne-a arătat o mulțime de lucruri care ne interesau și ne-a lăsat să iscodim cu privirea alte treburi- care n-ar fi trebuit să ne intereseze. Așa am ajuns în pragul unei băi cît sufrageria mea de mare- de fapt, semăna mai mult a sală de terapie dintr-o stațiune balneo-climaterică. N-am putut să nu observ că era, de ceva vreme, părăsită. Am urcat la primul etaj- unde expresia de mirare ni s-a lungit și mai mult pe față. Acolo mi s-a întărit bănuiala că în casa domnului Alex nu există, de multă vreme, mînă de femeie- poate n-a existat niciodată. N-am îndrăznit a întreba, am scormonit doar cu privirea după ceva fotografii de familie,pe șemineu sau pe pereți. N-am găsit nimic.
Ne-am învîrtit prin mai multe camere, saloane, băi, lemn și marmură pe alocuri. Pe omul casei nu l-a interesat prea mult ce ne arată- am avut senzația că e trist chiar. Doar într-una din odăi a intrat cu ceva nerăbdare- s-a îndreptat către un dulap, a tras o ușă într-o parte și ne-a întrebat: "oare știți voi ce este ăsta..?"
Pe un raft, dominînd mulțimea de dosare, acte și sertare doldora, dormita un geamantan vechi și ponosit. Geamantanul care-l însoțise pe domnul Alex în călătoria lui sprîncenată, de acum mai bine de 40 de ani.
"Îl păstrați încă...?" l-am întrebat bănuind răspunsul.
"Ăsta va fi aici pînă îs"- mi-a răspuns, mîngîindu-l cu privirea ca pe un copil suferind de o boală ciudată, a bătrîneții.



...
După cîteva ore bune ne-am luat la revedere de la domnul Alex și de la universul lui. Ne-a îndesat portbagajul cu o masă din lemn pe care a simțit că o plac mai mult decît ar trebui. Ne-a întrebat ce ne mai poate da și ne-am grăbit, jenați oarecum, să-l asigurăm că avem tot ce ne trebuie. Ne-a făcut cu mîna și ne-a însoțit cu privirea pînă ne-am pierdut în umbra nopții care se așezase, peste toți și toate, afară.

Blogroll

counter