Tuesday, December 22, 2009

Domnul Alex

Pe domnul Alex l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani de zile- a venit să repare ceva aparatură complicată la firma la care lucrez. Îi spusese șăfu' că sunt romîncă, asemenea lui, și prima grijă a fost să se înființeze lîngă masa mea cu o engleză perfectă și cu un zîmbet jucăuș în colțul ochiului.
Ne-am tachinat pentru cîteva minute bune în limba americănească: el a vrut să afle cîte ifose îmi scutură mintea, eu- cam același lucru, dar la cu totul alt nivel. Deh! Aveam în față un exemplar de urs carpatin adaptat-de mai bine de 40 de ani- condițiilor americane...motiv de studiu, nu jucărie!.... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o vreme s-a scuzat că, iată, după atîta vreme nu mai stăpînește limba romînă cum s-ar cuveni. I-am răspuns că înțeleg perfect- doar am întîlnit conaționali care după 2-3-5 ani de zile de stat în America (sau în altă parte) au limba făcută nod...
M-a privit adînc, a tras aer în piept și s-a pornit în cel mai dulce grai bănățean ce-l aud urechile:
"Fata mea, cum să uit a vorbi romînește..? Asta n-am cum s-o fac pînă mor. Ascultă aici la mine: niciodată să nu dai crezare ălora care zic că și-au uitat limba. Ăia's niște nimicuri."
Și așa, a început a-mi spune cîteva povești adunate de el în ultimii 40 de ani de ședere aici. Printre rînduri a avut grijă să mă testeze cu ceva întrebări de cultură generală și cu o grămadă de proverbe romînești- pe care le începea și mă lăsa, zîmbind, să le termin. Vorbește molcom domnul Alex, vorbește frumos și ai ce învăța din ceea ce spune.
De atunci, ori de cîte ori a mai venit pe la firma noastră primul lucru pe care l-a făcut a fost să se oprească în dreptul meu, să dea mîna cu mine și să mă întrebe de ce mai stau, încă, să lucrez pentru altul..?? De fiecare dată i-am răspuns ceva ce nu l-a mulțumit.
"Ia-ți bărbatul de mînă și veniți pînă la mine într-o zi. Vă arăt tot ce am și vă ajut cu tot ce pot."
Într-una din zilele trecute- mai mult mînată de la spate de omul meu- i-am făcut o vizită domnului Alex. Am ajuns într-o suburbie care miroase a liniște, a discreție și a bani. Mînați de vocea lui, prin telefon, am intrat pe o alee lungă, străjuită de copaci înalți (de-ăia de-ți cade clopul cînd vrei să te uiți la ei). Ningea frumos la vremea aia, totul părea alb și misterios. L-am zărit, printre fulgii de nea, ghidîndu-ne cu mîna și ne-am executat într-o parcare în fața unei cabane care de la prima vedere mi-a înmuiat sufletul. Coarnele de cerb agățate deasupra ușii, forma dată lemnului, totul mi-a adus aminte de zona montană a Romaniei.
Domnul Alex ne aștepta și spijinea pe umeri zăpada pe care o cernea cerul. Cu capul gol, doar într-o cămașă, masiv, ne-a scuturat mîinile și ne-a poftit să ne arate cîte ceva din ce are. Ne-a plimbat încolo, ne-a plimbat încoace, ne-a vorbit, ne-a sfătuit, ne-a dojenit chiar în unele treburi după care ne-a mînat în casă- pentru că noi, îmbrăcați, tremuram de frig. El era în continuare alb și liniștit, precum omătul.
Am intrat în casă prin garaj- am trecut cu un zîmbet tîmp pe lîngă o mașină de colecție, un Fiat a cărui poveste ne-a spus-o fără urmă de laudă- ca dealtfel tot ce ne spusese și pînă atunci. Ne-a umplut o sacoșă cu mere și-ar mai fi umplut una, dacă nu-l opream.
Ne-a arătat o mulțime de lucruri care ne interesau și ne-a lăsat să iscodim cu privirea alte treburi- care n-ar fi trebuit să ne intereseze. Așa am ajuns în pragul unei băi cît sufrageria mea de mare- de fapt, semăna mai mult a sală de terapie dintr-o stațiune balneo-climaterică. N-am putut să nu observ că era, de ceva vreme, părăsită. Am urcat la primul etaj- unde expresia de mirare ni s-a lungit și mai mult pe față. Acolo mi s-a întărit bănuiala că în casa domnului Alex nu există, de multă vreme, mînă de femeie- poate n-a existat niciodată. N-am îndrăznit a întreba, am scormonit doar cu privirea după ceva fotografii de familie,pe șemineu sau pe pereți. N-am găsit nimic.
Ne-am învîrtit prin mai multe camere, saloane, băi, lemn și marmură pe alocuri. Pe omul casei nu l-a interesat prea mult ce ne arată- am avut senzația că e trist chiar. Doar într-una din odăi a intrat cu ceva nerăbdare- s-a îndreptat către un dulap, a tras o ușă într-o parte și ne-a întrebat: "oare știți voi ce este ăsta..?"
Pe un raft, dominînd mulțimea de dosare, acte și sertare doldora, dormita un geamantan vechi și ponosit. Geamantanul care-l însoțise pe domnul Alex în călătoria lui sprîncenată, de acum mai bine de 40 de ani.
"Îl păstrați încă...?" l-am întrebat bănuind răspunsul.
"Ăsta va fi aici pînă îs"- mi-a răspuns, mîngîindu-l cu privirea ca pe un copil suferind de o boală ciudată, a bătrîneții.



...
După cîteva ore bune ne-am luat la revedere de la domnul Alex și de la universul lui. Ne-a îndesat portbagajul cu o masă din lemn pe care a simțit că o plac mai mult decît ar trebui. Ne-a întrebat ce ne mai poate da și ne-am grăbit, jenați oarecum, să-l asigurăm că avem tot ce ne trebuie. Ne-a făcut cu mîna și ne-a însoțit cu privirea pînă ne-am pierdut în umbra nopții care se așezase, peste toți și toate, afară.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter