Sunday, December 19, 2010

povesti de microbuz

Am iesit de la munca si am simtit, mai mult ca niciodata, cum frigul mi-a plesnit obrajii. Minus 20 de grade afara, iarna care se respecta, deh! Pe trotuarul de vis-a-vis niste turisti scapati de sub control si extaziati, probabil, de existenta unei zapezi cu care nu dau nasul prea des, se fotografiau reciproc doar in tricouri si-n toale de primavara- in ciuda pielii invinetite, evident, de frig.
Microbuzul si-a facut aparitia, intr-un final, cu vreo doua minute intarziere (si, desi nu platesc nimic, am strambat oarecum din buze, a dezaprobare...da bine la imagine). M-am instalat pe primul rand de scaune, incercand sa aflu cine stapaneste ceafa groasa si fesul de neam prost, bleumarin jegos. Ne-reusind sa ma dumiresc, am intrat in vorba- cu atat mai mult cu cat, fiind singurul client de la ora respectiva, trebuia sa ajut la destinderea atmosferei.
"Cum a fost ziua ta?-am intrebat
"Buna, buna....a ta?"- mi-a raspuns ceafa
"Eh...e loc si de mai bine!"-am zambit eu, cu acreala politetii fortate
"...Stii cum e: sa te trezesti la 3 dimineata..."-continuai, asteptand o reactie.
Ceafa s-a indreptat, intr-un raspuns vag si deloc apropiat de rezonantele limbii engleze invatata de mine.
"Tu la cat incepi?"- am continuat.
Mormaiala a scapat, printre litere si onomatopee, cu greu, un "6". M-a zguduit invidia, deja dosul fesului imi provoca urticarie la gandul ca se umfla de somn mai mult decat o fac eu...
"Si cum merge treaba..? sunt clienti?"- am lansat eu torpila cu efect garantat (pe oricine vrei sa atragi intr-o conversatie, in tara asta, trebuie sa "momesti" cu subiectul muncii, implicit al economiei in declin).
Ceafa s-a clatinat stanga-dreapta, semn de nemultumire universal valabil. Aproape instantaneu am remarcat  ca, dintr-o oglinda stramba si nu tocmai limpede, ma scrutau doi ochi de viezure obosit. Omul era batran, straturile de "talpa gastii" coborau catre obraji, privirea ii era satula de tot si de toate, parca. Continua, insa, sa-mi povesteasca intr-o engleza sparta de cuvinte si de accent mexican CEVA. Ceva care il macina, cate un "oioioiiii" ii scapa printre buze si asta ma facea sa cred ca era vorba despre ceva care doare si care nu se poate repara usor. In cele 10 minute de conversatie intr-un singur sens m-am straduit sa prind, din "oioioiii"-uri, tenta povestirii, garnisind cu cate un "aha" sau "wow" ceea ce mi s-a parut a fi "de bine"-respectiv, "de rau"- in toata aceasta treaba. N-am inteles, desigur, mai nimic. Doar el a inteles, cred, ca sunt un client de treaba si cu chef de vorba. Sper sa nu ma tina minte, insa....

Monday, November 29, 2010

oile albe din vinerea neagra

Din perioada copilăriei mele-petrecută sută la sută sub ”aripa” bleagă a comunismului- îmi amintesc că cel mai și cel mai mult m-am temut de statul la cozi. Cozile alea nenorocite care luau naștere și se dezvoltau precum un vierme mare și hidos în spatele murdar al alimentarelor de cartier (în față se păstra cu sfințenie iluzia de ordine și disciplină, pentru a intreține fermentația mulțumirii sufletești a "tovarășilor"). Cozile alea, spuneam, la care noi, idioții minori și totodată minoritari, eram trimiși de acasă cu scăunelul cu 3 picioare (de parcă urmam o sentință la o moarte lentă în șezut), eram înghesuiți între babe clevetitoare și moșnegi pîrțîiți și siliți să le ascultăm poveștile și văicărelile și bancurile cu Bulă...în timp ce nouă ne ardea de bătut birboanca printre blocurile mizere- dar nuuuu....noi, vitejii pionieri și șoimi ai Patriei, trebuia să ne pregătim temeinic pentru viața masochistă de comuniști aplaudaci iar dacă asta însemna să facem penumonie stînd două zile, cu rîndul, la o coadă pentru un kil de portocale capitaliste sau pentru un amărît de pui congelat- ei bine, da! o făceam cu lumînările nasului atîrnate pînă la brîu și cu gîndul, secret, la o măreață evadare dincolo de granițele cotețului comunist, atunci cînd ”vom fi mari”.
De cozile astea, spuneam, tare mi-a fost urît- și, cu toate astea, m-am înscris docilă la toate la care am fost trimisă și mi-am tocat sistematic și bruma de răbdare cu care, la vremea nașterii mele, m-a echipat Dumnezeu.  De aceea, în momentul de față, fug mîncînd pămîntul cînd este vorba...de cozi. Mă panichez chiar cînd la casă am în față mai mult de 5-6 persoane- iar America m-a ajutat destul cu această terapie a cumpărăturilor, ferindu-mă cît mai mult de electroșocul așteptărilor în linie. 
Acuma, într-un contrast izbitor, bărbate-meu nu pare a fi deloc deranjat de ideea unei cozi- poate și pentru că în minunata-i copilărie a dezvoltat pînă la perfecțiune arta adăstatului, naiba știe cum! Nu numai că nu este incomodat de perspectiva unei așteptări prelungite- dar poate întoarce, chiar, întreaga situație în favoarea sa, socializînd și legînd prietenii cel puțin dubioase ochiului și caracterului meu. Eu fug ca Aghiuță de aghiazmă de mulțime- el se așează precum oaia blajină printre necunoscuți făcîndu-i să behăie toți într-un glas, indiferent de cît de ascuțiți le sunt colții. La final, invariabil, se împart promisiuni de revedere grabnică și numere de telefon.
De Black Friday- temuta noapte de joi către vineri în care vînătorii de chilipiruri (aflați încă în plin proces de regurgitare a înaripatelor sacrificate pentru cina de Thanksgiving) se hotărăsc să salveze niște parale și să se așeze la coadă pentru ieftinăciuni dar, în fapt, cheltuie mai mult decît au făcut-o întregul an...eu mă abțin chiar și de la a studia de la distanță respectivele oferte de preț. Știu și fără să-mi deseneze cineva că nu se va întîmpla minunea de a mă înscrie eu la vreo coadă, indiferent de ce, cum sau cît îmi doresc. Cu atît mai mult cu cît am auzit povești de natură să mă scoată din circuit de tot, legate de numărul de ore sau de condițiile de așteptare de la diverse magazine...
Bărbate-meu, însă, a simțit nevoia ieșitului din anonimatul consumatorului, anul acesta- așa că a ajuns la o concluzie defintivă și usturătoare: că, deși am un computer care doarme somnul de veci (din vina unei uzuri mai mult morale) într-o debara, un altul care mi-a ținut o bună și solidă companie în ultimii doi ani (și încă o mai face cu succes), plus un notebook pe care i-l confisc fiică-mii ori de cîte ori găsesc prilejul...ei bine, da, domnule! îmi trebuie musai și un laptop! Argumentul suprem aruncat în luptă: jumătatea de preț care rînjește, diabolic pentru spiritul meu de zgîrăie-brănză, într-o reclamă.
Așadar, pe la orele 8 ale înserării (de Black Friday, amintesc cititorului) omul meu a găsit pretextul ieșirii din casă- acela că merge să ”verifice locul”, să adulmece, cum ar veni, posibila concurență. La nici o jumătate de oră de la această întîmplare sunt înștiințată că situația este îngrijorătoare, deja sunt doi inamici prezenți în linie- așa că trecem la codul portocaliu și se ia decizia (printr-un singur vot, și anume al lui) că se rămîne pe poziție, la locul măcelului. La miezul nopții urmează a se împărți bonuri de ordine (așa cum se împărțeau, pe vremea ciuruitului, la cozile la smîntînă și brînză dulce). La auzul acestei vești am decis că e momentul să nu mă mai gîndesc, ca să nu-mi fac sînge rău din prea multe griji- așa că am abdicat prin somn. 
La orele 5 ale dimineții următoare așteptarea omului meu și a celorlalți 80 de bravi cumpărători a fost încununată de succes. Nu că atîția ar fi fost doar, 80- ci atîția ”au mai apucat” din chilipirul cu numele de laptop. Restul de cîteva sute s-au concentrat pe ce s-a mai găsit prin ogradă, după buget și posibilități...
Acum, toată lumea este fericită: eu am un laptop cumpărat din dragoste și cu deloc neglijabil sacrificiu, fiică-mea și-a recuperat notebook-ul, computerul vechi a luat o binemeritată pauză iar bărbate-meu...ei bine, da! bărbate-meu și-a amintit de vremurile demult apuse, a retrăit sentimentul victoriei de la cozile ”tovărășești” și, mai presus de orice (dar cum, dealtfel, era de așteptat), și-a făcut noi prieteni, noi camarazi. Semn ca lupul își mai pune, uneori, și zulufi de oaie- dar tot lup ramăne.





Saturday, November 6, 2010

schita

Între mine şi fata care mi-a fost colegă "de stânga" în ultimele două săptămâni este o diferență de cel puțin 15 ani (în defavoarea mea). O cheamă Leticia și este foarte probabil ca de mâine să nu o mai întâlnesc niciodată (mie îmi plac schimburile de-cu-noaptea-n-cap, ea nu se poate desprinde de pat mai devreme de 9-10 dimineața).
Leticia este pe cât de înaltă- pe atât de lată. Poate de aceea gesturile, mișcările și vorbele ei sunt de cel puțin 3 ori mai lente decât ale majorității. Felul molatec în care s-a așezat lângă mine, în bancă, în aceste două săptămâni m-a făcut de fiecare dată să-mi doresc să mă cuibăresc lângă ea ca lângă o sobă mare și primitoare. De-abia acum, când drumurile noastre s-au despărțit, realizez că înaintea fiecărui test din cele nenumărate pe care le-am avut ea m-a încurajat iar eu n-am știut să-i spun nici o vorbă bună. Am fost ca un copil mofturos lângă o persoană cu adevărat copilă pe lângă mine...Prin rotunjimile ei însă, Leticia și-a asumat fără să vrea rolul de "cel mai mare", de protector.
În dreapta, la distanță egală, am avut-o pe Cindy- o tipă cu cel puțin 15 ani mai în vârstă. Din mine ai putea modela cu ușurință cel puțin două ca ea. Timidă, cu prea mult bun simț și foarte nesigură de ea, Cindy și-a asumat, în imediata mea vecinătate, rolul de "cel mai mic"- într-o scară a măgarului pe care de-abia acum, la finalul celor două săptămâni, o văd și o înțeleg. Pe Cindy am găsit resurse să o sprijin eu, înaintea fiecărui "hop", în timp ce pe mine m-a ținut să nu cad marea și buna Leticia. Pe aceasta din urmă cred că singurul mai mare și mai bun, Dumnezeu, a mai ajutat-o.

Thursday, October 28, 2010

tineretea nu are dreptul la liniste

Urăsc dimineţile în trafic- ele îmi zăngăne în stomac teama că nu voi ajunge acolo unde trebuie atunci când trebuie, iar pentru mine punctualitatea este o chestiune vitală. 
Şi mai mult urăsc serile (mai ales pe cele din anotimpurile reci, cele care sfidează cu  întunericul lor grăbit) în trafic- ele îmi bubuie în măruntaie nervozitatea amestecată cu durerea că nu ajung lângă cei dragi mie atunci când încă mai am destul timp să mă bucur de ei. Iar pentru mine aceşti "ei" înseamnă totul.
Îmi sprijin tâmpla dreaptă de geamul usturător de rece, cu o mână agăţată cârlig de volan şi cu privirea rătăcind. În semi-întunericul drumului cârdurile de maşini s-au înşirat precum mărgelele pe o aţă imaginară, lungă, lungă...Din loc în loc, din depărtare ne rânjesc nemiloase semafoare pe care ştim că nu le vom prinde curând. Şi ele par a şti asta, viteza cu care taie şirul de mărgelelor descreşte, invers proporţional cu nivelul iritării noastre.
Mi-e dor de linişte şi mi-e frică de ea. 
Liniştea aici se dobândeşte în timp şi cu greu. Câteodată ea are pretenţii de lux.
Tinereţea nu 
are dreptul la linişte.

Thursday, September 30, 2010

mult e dulce şi frumoasă...

Ştiu, am să mi-i sui pe mulţi în cap cu post-ul ăsta. Şi mai ştiu că deja am o căciulă de reproşuri care, de mare ce e, stă să-mi alunece de pe coafura conştiinţei- dar mai ştiu şi altceva: că am ajuns să nu-mi pese. 
Înainte de sosirea mea aici (Doamne, am să fac din asta un clişeu verbal, poate ar trebui să notez perioada, prescurtat, ÎDSMA ) mă gândeam şi eu aşa, ca nea' Mărin cu prazu'ntre măsele, că e normal să te schimbe depărtările. Bre, cum ar veni: pleci de-acasă doi-trei ani, vorbeşti altă limbă pe stradă, în casă, în metrou, la cumpărături, poate şi pe budă dezlegi cuvinte încrucişate după reguli străineze- atunci (credeam eu) e firesc să ţi se facă nod pieliţa de sub limbă, să nu-ţi mai iasă "r"-ul printre dinţi cum trebuie sau, mai grav, să ţi se şteargă o parte din fişiere, ca la calculatoarele alea vechi şi năroade, deh! Aşa mă gândeam eu, cu mintea mea cea de opincar neumblat prin lume, la vremea aceea- şi mă trezeam că privesc cu mucul până la ombilic şi ascult cu admiraţie de găină de Gostat pe câte un repatriat care-şi făcea milă de mine şi-mi povestea cum se suie el în "elevator" şi cum "evriting iţ fain" pe-acolo, prin străinătăţuri...
DSMA (după sosirea mea aici) au mai trecut câţiva ani buni până să scap de mirosul de praz dintre măsele. Poate şi acum îl mai am, dracu' ştie! Nici opincile nu le-am lăsat de tot- undeva, într-una din odăile casei mele, există un colţişor unde am adunat tot ce-mi aduce aminte de "acasă", lucruri simple şi neaoşe. Plus un munte de fotografii ale oamenilor dragi şi apropiaţi mie. Ca să nu mai spun că şi integramele din baie sunt tot în româneşte.
Au mai trecut, cum spuneam, câţiva ani în care am dat crezare conaţionalilor cu limba chinuită de accente americăneşti şi acelora care "a uitat să vorbeşte româneşte, sori". Că- mi-am zis- o să treacă timpul şi peste mine şi o să mă trezesc într-o bună şi sfântă dimineaţă că mi se îmbârligă limba independent de voinţa mea şi că vorbesc şi eu ca ăia pe care-i sorbeam din ochi, cu mucul atârnând, cu ani în urmă...
E, uite că acum, la aproape 7 ani de şedere aici, am ajuns să mă şterg la nas şi să nu mai dau crezare tuturor prostiilor. M-am săturat de venetici care se pretind a fi ceea ce nu sunt, am învăţat să scutur celofanul "lucicios" de pe grămăjoarele de cacaşvaiţ european, detectez precum sonarul accentele de opincar (inclusiv pe al meu, de care n-am să scap, mai mult ca sigur, niciodată), recunosc, din maxim 4 propoziţii scrise, pe cel care se screme şi pe cel care-nu. Mai mult, încă mai dau cartonaşe galbene fiică-mii ori de câte ori faultează limba română. Pentru că este limba noastră şi a bunicilor ei şi pentru că, respectând-o, ne respectă pe noi. Iar respectându-ne pe noi, se respectă pe ea însăşi.


Nu uitaţi de unde aţi plecat, oameni buni- că n-aţi plecat de mult. O viaţă de om nu este MULT- darămite câţiva amărâţi de ani..?



Tuesday, September 28, 2010

din sistemul periodic al nostalgiilor

La sfâşitul săptămânii trecute am stat oarecum în cumpănă- să merg sau să nu merg la festivalul anual al românilor din "judeţul" nostru..? Experienţele anilor trecuţi mi-au lăsat un gust amar. Mie, în general, nu-mi place improvizaţia- iar adunarea tovărăşească respectivă este o spoială de moment de cel mai îndoielnic gust. E bine însă că ESTE, că te mai poţi întâlni cu cei de-o naţie cu tine, că mai poţi schimba câteva vorbe, poţi bea un must ori îţi poţi alege să-ţi zgâlţâi colesterolul cu o porţie de mici asortată cu o grămăjoară de sarmale.
Anul acesta organizatorul- un nene cu rădăcini îndoielnic româneşti dar cu un spirit de negustor care stoarce bani şi dintr-o piatră ponce- a anunţat aducerea pe scenă a trupei Iris. Deşi au fost puţini care l-au crezut (experienţa tristă a unor ani trecuţi şi-a spus cuvântul) la ora la care fericitul eveniment avea să se întâmple se adunaseră destui...
N-am fost niciodată fan Iris. Poate nu i-am înţeles, poate că e vorba numai de gusturi, poate că ciocănelele urechiuşelor mele nu vibrează cum trebuie pe muzica lor- nu ştiu. Din câte piese au scos nu cred că pot ţine pasul la mai mult de două- maxim trei (şi mă refer la cuvinte, linia melodică o cunosc, din fericire). Dacă aş fi fost încă în România cu siguranţă nu m-aş fi înghesuit, aşadar, la un concert de-al lor.
De când m-am înstrăinat însă de meleagurile natale cred că s-au petrecut anumite schimbări, alchimia sufletului meu nu se mai conduce după aceleaşi legi. Orice vine de "acasă" capătă altă valoare, se sfinţeşte cu un dor inexprimabil, se unge cu mirul nostalgiilor cred...
Sâmbăta trecută i-am aşteptat cu emoţie şi cu o bucurie de copil pe cei de la Iris. Faptul că îi ştiu de când mă ştiu, că sunt "de-acasă", că înfruntă frigul şi improvizaţia unei scene (adunată, parcă, din surcele) pentru a ne cânta, pentru A-MI cânta...m-a făcut să mă înşurubez cu mare frenezie în primele rânduri, cât mai aproape de ei. Instant mi-au venit pe buze cuvintele neştiute, mi-am amintit versuri pe care nu le-am învăţat niciodată, am cântat până am răguşit şi i-am aplaudat până au început să mă usture palmele...Şi-am citit pe (aproape toate) feţele românilor prezenţi acolo aceeaşi bucurie împletită cu aceeaşi emoţie.
.................................
....Excepţie făcând beţivul exhibiţionist şi ţopăitor din faţa scenei căruia cu dragă inimă i-aş fi montat ochii în ceafă, celălalt alcoolic sleit de boxe care ţinea morţiş să-l adape pe Cristi Minculescu dintr-o carafă jegoasă pe care o tot zgâlţâia într-un echilibru ameninţător (atât pentru el, cât şi pentru cei din imediata lui apropiere), cei câţiva dependenţi de nicotină care ne-au afumat non-stop într-o încercare disperată de a nu-şi trimite cancerul la plimbare nici măcar în timpul unui concert...şi ar mai fi. Dar....de ce să fiu rea?! Poţi să faci ceva în "taste"-ul omului..? Da, poti!- da' nu-i frumos....



Monday, September 13, 2010

materie umana-5.

La mexicani- şi, din câte am înţeles, nu numai la ei- atunci când o fată împlineşte 15 ani familia organizează o mare sindrofie şi toată suflarea se prezinta la apel (de la cel în scaun cu rotile si masca de oxigen la purtator până la ala aflat încă în starea de ovul sau numai de vis erotic) să cânte, să mănânce şi să danseze până se rup opincile, cu această fericită ocazie. Minunata vârstă de 15 ani promite, în cultura lor, ieşirea oficială a fetei în lume, acceptul părinţilor de a-şi vedea odrasla curtată, schimbarea ciuboţelelor cu talpă joasă cu pantofii cu toc, etc-uri care ridică părul pe ceafă mamelor şi taţilor ortodocşi.... 

Petrecerea este organizată de la ac până la candelabru cu minuţiozitatea şi atenţia acordate unei nunţi: există o tematică a culorilor, există "domnişori de onoare", lumânări, dansuri, lacrimi  pentru cei mai slabi de inimă (multi la numar) şi bucurii nedisimulate ale tinerei care, iată, scapa oficial de sub aripa părinţilor, desi tot in cuibul lor isi scutura fulgii.
Ideea că fiică-mea mai are doar un an până la împlinirea celor 15 m-a umplut de bucuria că nu m-a făcut mama mexicancă. La sindrofia cu pricina am primit în plex de câteva ori întrebarea " la voi, la români, când devine fata o tânără femeie, când adică celebraţi aşa ceva?"- la care am răspuns, sincer şi părinteşte: NICIODATĂ! Pentru noi rămâne un copil tembel şi la 40 de ani...Cred că la acest răspuns au subscris şi au votat cu ambele mâini şi cei doi polonezi care au asigurat prinderea pe peliculă a evenimentului, contra cost.
Subiectul principal al problemei, tânăra de (tocmai) 15 ani, m-a lăsat oarecum dezarmată prin dimensiunile mult prea generoase şi prin lipsa de emoţii (care, în schimb, m-au copleşit pe mine, oaia bearcă). Fata a primit cu pieptul înainte valul anilor şi nu s-a sfiit să cârnăţească într-un dans lipsit de graţie pe bieţii cavaleri care, la un moment dat, au trebuit să o ridice în braţe sau să o ţină chiar într-un echilibru şi-o arhitectură ce s-ar fi încadrat perfect în manualele de tortură. Am privit cu inima cât un purice toată această evoluţie şi m-am temut sincer pentru domnisorul în straie albe aflat într-un mare pericol de a-i crăpa inima sau de a-i exploda prostata. Din fericire totul s-a terminat cu bine, fata a scăpat de grija copilăriei, părinţii de grija ei, naşii (vreo 20 la număr) care au organizat şi plătit toată această adunare tovărăşească- de grija banilor iar noi...am mâncat, am băut, am făcut aşadar ceva pagubă şi, spre final, ne-am gândit să dăm şi ceva lecţii de dans. Numai că dansul nostru era în limba română iar muzica mexicană nu prea avea traduceri şi pentru el...





N-am cum să nu devin cârcotaşă şi să nu mă plâng însă de ritmurile total aleatorii cu care ne-a fost dat să ne luptăm. Cea mai drăcească sârbă românească nu face, fraţilor, faţă la aşa ceva! Au sărit opincile pe pereţi, s-au dezmembrat coafurile, s-au rupt elastice de sutien...şi tot degeaba! După vreo 3 ore de ţopăială dezorganizată au început să ne urle pantofii în picioare. Ritmul nu s-a schimbat nici măcar pentru 5 minute de time-out, victimele erau împinse de val spre marginea ringului pentru a nu deranja, unde mai pui că între timp au apărut şi mariachi, culmea masochismului muzical !
...Cam asta a fost prima noastră experienţă legată de distracţiile oficiale mexicane. Probabil că undeva spre sfârşitul acestei săptămâni ne vor ierta şi picioarele şi ne va ceda şi febra musculară. Că flecurile sigur nu le mai putem recupera.

Saturday, August 21, 2010

orele toamnei

Orele toamnei au curgeri rotunde, de miere,
Şi-s cumpănite prin paloarea gutuilor;
Orele toamnei leagă prin inimi
ţipătul păsării de orizont

Şi au întreruperi din ce în ce mai scurte
pentru trenurile din gările de nord
ale dragostei;
Orele toamnei visează metalic
prin frunzele sparte pe caldarâm,
Orele toamnei trec greu-
au osiile unse cu lacrimi
Şi poartă cu ele tăcerea unui anotimp
în curgeri rotunde, de miere...


(scrisă cândva, înainte de anul 1990)

materie umana-4.

Cu o ceaşcă aburind de cafea proaspătă m-am instalat in fata televizorului. E unul din puţinele momente în care eu si el suntem prieteni. Nu, prieteni este prea mult spus: ne întelegem.
Caut cu atentie un canal în fata căruia întotdeauna stiu că rămân minute în sir cu o expresie tâmpă si, eventual, cu gura căscată: Food Network.


Într-o bucătărie mare cât jumătate din întreaga mea casă (atât ca întindere cât şi pe verticală) o cucoană la vreo 60 şi mai bine de ani găteşte. Îi citesc pe faţă orice- mai puţin grija zilei de mâine. Sau de poimâine, sau a tuturor care vor urma. Îi citesc pe față Indiferența.
Este una din cucoanele a căror poveste de ameţitor şi destul de întârziat succes o poţi găsi în aproape toate revistele: cum că a fost ea săracă şi amărâtă, cum că i-a venit într-o bună zi o idee, cum că a început de la una, de la alta şi, iată, cum că dintr-un om de rând ca mine, ca tine...a ajuns să se obişnuiască atât de mult cu opulenţa încât să i se pară ceva natural, obligatoriu chiar.
Bucătăria o "îmbracă" într-un mod cald şi primitor: cabineţi din lemn scump, oale dintr-un inox impecabil, granit, uite şi un cuptor pentru pâine ascuns într-o nişă discretă, condimente aşezate la linie, Morgana fiecărei gospodine înrăite este acolo, în spațiul acela cât jumătate din întreaga mea casă...
Femeia este plinuță, genul gurmand care salivează chiar și când citește rețeta; părul argintiu i se așează elegant într-o coafură perfectă, la gât îi disting un bob strălucitor care numai diamant se poate numi, se mișcă cu grație și nu uită a-și etala zâmbetul la fiecare două vorbe. Îmi sar în ochi mânecile bluzonului scump care- după cum m-a învățat pe mine mama- ar trebui să se găsească suflecate. La ea stau blazate, întinse, indiferente.
Apar într-o tigaie ingrediente care mă duc cu gândul la rântașurile ardelenești, ceapa sfârâie sub hota scumpă și inoxidabilă și eu nu văd altceva decât...mânecile bluzonului. Le urmăresc la început cu teama de a le vedea prinse-n bulbucii uleiului încins. Mai apoi, când femeia cuprinde în ambele palme un cocoloș de brânzeturi rase și-l aruncă-n tigaie, teama mea se transformă în întrebări chinuitoare: "oare și-o fi spălat mâinile înainte?".
Privesc cum mânecile apucă hulpave un alt cocoloș, tot de albă rosătură, cum îl aruncă și pe acela în tigaie, apoi trec la a toca ceva verdețuri, apoi trag de mânerul cuptorului...și toate aceste mișcări îmi chinuie cu întrebări mintea mea de gospodină amatoare și modestă.
Dincolo de ecran, lipsită de griji și întrebări, răsfățată și obișnuită cu opulența din jurul ei, femeia mă privește indiferentă.

Friday, July 2, 2010

ochii care nu se văd se uită..? aiurea!

Când am plecat din România- în urmă cu 6 ani şi 6 luni- am lăsat în urmă (pe lângă două perechi de părinţi cu inimile sfâşiate) un număr impresionant de prieteni şi de neamuri care ne promiteau că nu ne vom înstrăina şi că vom ţine aproape, în ciuda imensei distanţe sau a perfidei diferenţe de fus orar. Am crezut cu o naivitate de oaie atunci toate aceste promisiuni- şi-mi amintesc că pentru multe dintre aceste frumoase legături am plâns şi am promis chiar că ni se vor toci degetele formând numere de telefon sau împletind e-mail-uri...

Dureros de greu a fost- pentru noi- începutul şi nici astăzi, chiar intraţi oficial în rândul populaţiei americane, nu putem spune că ştim a le face pe toate fără dureri de cap. Într-o lume despre care nu am ştiut- când am pornit către ea- decât ce ne învăţasem singuri din "Dallas", cu o traistă de vise atârnată pe umăr şi ţinând strâns de mână un copil care ne-a urmat precum un miel, am dat piept cu alte realităţi şi a trebuit să stăm drepţi în faţa valurilor care ne-au izbit din toate părţile. Înainte de a avea carduri bancare am învăţat cum să cumpărăm şi să folosim cartelele telefonice- şi îmi vine în minte staţia de benzină de unde, într-un ger năpraznic, ne amestecam lacrimile emoţiei cu fulgii de zăpadă...vorbind cu ai noştri, ACASĂ. Pentru că primul telefon mobil l-am avut abia după un an de zile de la sosirea aici.

Primul calculator l-am cumpărat, la un preţ triplul celui pe care-l merita, la nici două săptămâni de la sosire. Am strâns la piept luni de zile agenda mică, înţesată cu numere de telefon, adrese şi e-mail-uri. Toţi cei care erau trecuţi acolo ne plantaseră în inimi sămânţa speranţei că, oricât de greu ne-ar fi...nu vom fi singuri! Şi n-au fost puţini.
În urmă cu mai bine de 6 ani lista noastră de messenger cuprindea zeci de nume şi tot la fel de multe speranţe că avem cui îi spune ce ne doare sau ce ne bucură. Pe măsură ce timpul s-a scurs au început să dispară, unul câte unul. Astăzi pe aceeaşi listă nu se regăsesc mai mult de 15-20 de oameni- şi odată cu ei socotim şi părinţii plus fiica noastră, aflată la vârsta buletinului.
Cei mai buni şi mai de nădejde prieteni ne-au rămas nişte oameni pe care nu-i scoteam prea mult în faţă la vremea plecării; cei mai de încredere amici pe care i-am strâns în braţe atunci ne-au uitat.
Singura verişoară cu care mai ţin legătura este, poate, mai plină de probleme şi mai lipsită de timp decât toate celelalte la un loc. Cu toate astea este şi mi-a fost aproape ori de câte ori am simţit nevoia şi aş vrea să cred că voi găsi vreodată toate cuvintele necesare pentru a-mi exprima îndeajuns recunoştinţa faţă de ea. Restul- ne-au uitat.
Prietenul care sare pentru noi la orice oră din zi şi din noapte este, în fapt, verişorul fostului nostru "cel mai bun prieten"- un om cu care n-am mai schimbat, de la plecare, mai mult de două vorbe. Pentru că ne-a uitat.
La fel de bine, mătuşa cea mai apropiată de tot ceea ce însemnăm noi, ca familie, nu este vreuna din surorile de sânge ale mamei- ci una din verişoarele ei. Maşina ei cunoaşte orbeşte drumul aeroportului iar bucuriile ei legate de realizările noastre (mai mici sau mai mari) au fost cele mai sincere şi mai curate (şi aici excludem părinţii, desigur). Restul...ne-au uitat.
Ne-au şters cu buretele- suntem trecut şi, poate, vreun viitor curios şi numai bun de studiat, în cazul vreunei călătorii de rutină.

S-ar găsi circumstanţe atenunate pentru fiecare în parte, desigur. Un el ar spune că nu are timp nici să mai respire, o ea s-ar scuza că nu "le are cu internetul"...Justificări se găsesc destule şi timp pentru ele- întotdeauna.
Numai că noi nu mai credem de multă vreme în ele.
Nu ochii care nu se văd se uită- ci doar cei care se întorc către alte zări.
Nici ochii lui Dumnezeu nu-i vedem. Dar în ei ne uităm în fiecare zi a vieţii noastre...







Thursday, June 24, 2010

fericirea are forma de "U"

Britanicii şi americanii au făcut de curând un studiu ale cărui rezultate m-au uimit (de ce să nu recunosc?):
Fericirea are formă de "U" (precum potcoavele ce le atârnăm deasupra uşilor, în semn de noroc), momentele maxime de satisfacţie fiind atinse în jurul vârstelor de 20, respectiv 70 de ani- în timp ce căderile puternice ar avea loc în intervalul 40-50. Perioada asta "neagră" este binecunoscuta "criză de la mijlocul vieţii" iar apariţia ei nu are nicio legătură cu sexul, statutul social sau marital al persoanei "crizate"....

Cu alte cuvinte: fie că eşti bogat sau sărac lipit, fie că atârni încă singur pe creanga vieţii sau ai o căsnicie ca la carte, fie că eşti muiere sau bărbat...nu prea ai scăpare, te izbeşti la un moment dat cu străchinuţa dosului de partea cea mai de jos a "potcoavei".
La 40-50 de ani omul se trezeşte ca după un duş rece şi incepe a conştientiza că a ajuns pe undeva pe la jumătatea traseului- şi asta e prima spaimă pe care o are de trecut. Dispariţia unor persoane importante- cum ar fi părinţii sau rudele- conturează şi mai mult iminenţa morţii.
La această jumătate de drum pe care o pomeneam mai sus unii se panichează- la gândul că mai au atâtea şi atâtea de făcut şi că, iată, se strânge aţa- iar alţii pică în depresie tocmai pentru că nu mai întâmpină nicio provocare.
Mai adăugăm şi cireşele de pe tort: părul care încărunţeşte, burdihanul care se blazează, câteva scâţâturi de oase şi aplatizarea relaţiei conjugale...şi gata criza!
Acuma, singurul aspect care încă îmi este neclar e tocmai această revenire, relansare pe orbită, din jurul vârstei de 70 de ani. Care-i sunt mecanismele, ce o declanşează...?
Ieri, de exemplu, am redescoperit-o pe Joan Rivers- care a împlinit cu câteva zile în urmă 77 de ani. Recunoaşte că e un muzeu viu al operaţiilor estetice (marea lor majoritate foarte reuşite, din punctul meu de vedere) şi mai spune că niciodată nu a făcut exerciţii de întreţinere ("sunt evreică, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca eu să mă aplec ar fi pus pe jos diamante!"). Cu toate astea se mişcă atât de natural, susţine spectacole unul după altul, este de o vitalitate absolut debordantă. Un perete întreg din casa ei este plin cu cutii...pline, la rândul lor cu cartonaşe pe care sunt scrise glumele spuse de Joan în ultimii 30 de ani. Un perete întreg, acoperit cu zâmbete şi poftă de viaţă...



Privind-o pe Joan Rivers, aşadar, nu mă mai miră chiar atât de mult rezultatele studiului pe care-l pomeneam la început. Se poate, aşadar, să atingi o culme a fericirii şi la 70 de ani. Poate este sub o altă formă, un soi de mulţumirea adâncă, de impăcare cu tine şi cu cei din jur...nu ştiu. Rămâne să descopăr singură toată treaba asta :)

Monday, June 14, 2010

materie umana-3.

Ada este o femeie în jurul a treizeci şi ceva de ani. Născută în Mexic, ajunsă în State Dumnezeu ştie prin ce împrejurări şi cu cât timp în urmă şi pironită- datorită unei ironii a sorţii pe care nu poate să mi-o explice prea bine şi prea pe înţelesul meu- într-un nemilos cărucior cu rotile. Engleza ei nu seamănă cu a mea şi orice încercare de prelungire a unui dialog amical este epuizată în primele 5-10 minute.....

"Mi laic dis" ori "mi laic dat"- sunt în general schiţele autobiografiei Adei iar "Iu go to parti?"- este forma prin care ea apreciază modul în care mă îmbrac. Sau poate că nu-l apreciază, vrea doar să-mi dea de înţeles că dau prea multă atenţie detaliilor nesemnificative (pentru ea).
Ada are 3 sau 4 copii. Sau poate că mai mulţi, în jurul căruciorului ei cu rotile este o veşnică vânzoleală de trupuri mici şi neastâmpărate. Unii pot fi ai ei, alţii adunaţi de prin vecini- nu contează, zarvă să fie! În fapt, toate familiile de mexicani pe care le cunosc îşi numără urmaşii de la 2-3 în sus. Am avut la un moment dat un coleg care, la 25 de ani, avea deja 4 copii (lucru care începuse să-l înspăimânte chiar şi pe el).
În mod firesc, una din întrebările de început pe care Ada mi le-a pus a fost câţi plozi am fost în stare să scot din mine până la matusalemica vârstă la care am ajuns..? Am trăit sau nu degeaba, aşadar..?
Dacă răspundeam "10" aş fi stârnit respect- aşa, cu un simplu "1" n-am smuls decât milă din partea ei.
"Îţi place să te uiţi la televizor?"- m-a întrebat mai departe, sticlind un canin.
"Da"- am behăit ca o oaie nevinovată.
"...De-aia!"- a concluzionat ea retrăgându-se în universul în care nu există decât două variante clare: ori fabrici copii, ori pierzi vremea cu ochii holbaţi în ecranul tv-ului.
------------------------------------------------------------------------

Saturday, June 12, 2010

materie umana-2.

La ceremonia de depunere a jurământului de credinţă către patria adoptivă, in urma cu cateva zile, nu am facut parte dintre cei invitati- am jucat doar rolul de însoţitor şi de pozar amator. Ştiam deja, din propria-mi experienta, ce aveau să spună ofiţeresele de serviciu, câte filmuleţe ne vor vedea ochii şi m-am trezit chiar că lălăi câteva strofe din "I'm proud to be an american"...

Mă aşteptam să dau acolo peste cel puţin unul cu aceleaşi origini ca ale mele- la o cantitate de 100-150 de oameni de toate naţionalităţile este practic imposibil să nu găseşti şi un român. Şi dacă chiar se întâmplă să nu fie- atunci poţi pune ochii pe orice naţie asemănătoare, cel puţin din punct de vedere fizic: bosniac, sârb, polac, etc, etc, şi-ţi poţi potoli instant setea de conaţionali.
Mă aşteptam, deci- şi la nici 5 minute după ce mi-am ocupat locul în sala de aşteptare am auzit prin preajmă primele cuvinte în limba maternă :"hai să căutăm un loc mai în faţă, poate intrăm mai repede".
"Drum bun!"- le-am zis în gând şi mi-am văzut liniştită de treabă. M-am gândit că e prea mică posibilitatea de a mă înşuruba cu respectivii lângă mine în sala de ceremonii...
..Proastă socoteală! M-am trezit că-mi strâng genunchii ca să-i fac loc unui individ micuţ de statură, ferchezuit şi cu o umbră de cioc intelectualist pe bărbie.
" Haide, tăticule, intră aici!"- îşi îmbrânci el fiul către scaunele rămase libere chiar lângă mine. "Schiuzmi"- zise din grabă.
"Da' poftiţi, intraţi!"- i-am răspuns.
"Aaaa..! români..?"- zâmbi într-un colţ şi nu avui timp destul să-mi dau seama dacă a fost o manifestare de bucurie spontană sau de surpriză neplăcută.
("nu, ruşi sub acoperire"- mi-a trecut să încerc o glumă, însă neştiind cât ţine respectivul la tăvăleală m-am abţinut).
"Da, români"
"De unde sunteţi?"- începu.
"Din Buzău"
"Noi suntem din Bârlad"
"Aha"
"...La jumătatea distanţei"
("care distanţă?"- mă furnică o întrebare internă)
"Cum a fost procesul? a durat mult?"- continuă tipul.
"Care proces?"
"De obţinere a cetăţeniei"
"Scurt şi firesc"
"Aha. Nici la noi nu a durat, ne-a încetinit însă la dovezile adresei"
("Neinteresant")
"V-aţi scos paşaport?"
"Da"
"Cât a durat?"
"O săptămână"
"Şi la mine la fel"
...
"Mergeţi în România în fiecare an?"
"Fata pleacă mâine"
"Cu cât aţi găsit bilet?"
"1100"
"Ieftin! de unde?"
"De la agenţia X"
"Scumpi! eu nu iau de la ei"
"Păi n-aţi zis că l-am luat ieftin?"
"Eu iau de la Y"- continuă emfatic şi plin de bucurie că e cu un cot desupra mea.
"Eu iau de pe internet, numai că pentru un minor neacompaniat e dificil să fac asta"
"Şi eu iau de pe internet!"- se repezi cu ciocul înainte.
...
"Dv. nu plecaţi?"
"Anul ăsta nu pot"
"Eu am fost în fiecare an. Până acum am lucrat pentru alţii, acum lucrez pentru mine"
("Cui îi pasă??"- ţipară în mine ultimele rămăşiţe de răbdare)
"I-aţi făcut paşaport fetiţei?"
"Nu încă"
"Păi de ce? Eu i-am făcut la al meu"
"Foarte bine. Eu nu mă grăbesc"
...
"Aici aţi depus şi dv. jurământul?"
"Da"
"Eu am depus în altă parte. A fost mai bine organizat acolo"
("Evident!")
"Acum îi ridică în picioare?"
"Da, sunt strigate numele ţărilor de origine"
"La mine a fost simplu, ne-a aşezat doar pe un rând. Şi n-a durat atât"

..........
În cele câteva ore petrecute acolo am aflat- după cum m-am aşteptat şi am fost obişnuită- că totul în viaţa asta a fost mai simplu, mai bine organizat şi mai cu moţ de partea lui decât de a mea. Că ştie mai multe, că face mai nefăcute decât toţi la un loc şi că în jurul lui se află înfăşurat ombilicul Pamântului. Probabil că şi cel al întregului Univers. Şi ce-o mai fi dincolo de el.

Monday, May 17, 2010

materie umana-1.

Zilele trecute am regăsit- prin meandrele internetului- pe C, o bună şi veche prietenă din oraşul natal. La mine ziuă, la ea- noapte (la propriu). La mine un fel de ignoranţă groasă precum plapuma primită zestre- la ea o nelinişte cauzată de toată această întoarcere a lumii cu dosul izmenelor către soare...

C nu obişnuia a fi o exuberantă nici în urmă cu 10 ani- îmi amintesc cum păream, pe lângă ea, un fel de oaie capie care visează la americi care cresc pe garduri, cum îmi zburdau mie prin tartacuta  ideile despre una şi despre alta...şi cum mă tempera ea cu o voce calmă, încercând să-mi explice că iarba pe care o pasc, câteodată, este doar o închipuire de ceva natural, este in fapt de plastic.
C nu credea- în urmă cu 8-10 ani- că va afla ce înseamnă dragostea. I se părea ei că există un timp specific pentru orice- şi că, în cazul pasiunii, ceasul biologic care trebuia să-i sune la cap rămăsese demult şi iremediabil fără baterie. Eu continuam să-i spun că se înşeală, că nuanţele de gri cu care-şi zugrăveşte viaţa nu prind bine nici pe şoareci- dar C ştia una şi bună: că eu sunt prea zăpăcită de tot norocul care mi se întâmplă şi că de-aia nu prea mai am idee despre ce înseamnă să fii cu adevărat realist.
În urmă cu cele câteva zile am regăsit pe C, asa cum am mai spus, în măruntaiele lumii virtuale. Ne-am bucurat amândouă (logic, eu am sărit ceva mai multe garduri decât ea), am depănat într-un ritm alert ultimele noutăţi ale vieţilor noastre încercând să cuprindem în câteva amărâte de minute ceea ce s-a consumat in anii de zile de la plecarea mea din ţară. Contrar predictiilor pesimiste din vremurile prieteniei noastre, C nu numai că şi-a aflat marea dragoste- a devenit chiar mămică. M-am bucurat o dată în plus pentru faptul că am avut dreptate atunci când îi spuneam că este doar o chestiune de timp până îţi găseşti împlinirea sufletească (şi ea mă contrazicea cu o voce calmă şi cu spusele că unora le dă Dumnezeu noroc, altora...)
S-au întâmplat multe de la plecarea mea, cum era şi firesc.
C totuşi a păstrat ceva din gri-ul nuanţelor de odinioară. Desigur, nici eu nu mai pictez prezentul sau viitorul cu rasuflatul roz-bombon. Discuţia noastră însă a ajuns mai repede decât mi-aş fi dorit într-o zonă în care reporterii de război s-ar simţi în largul lor: am vorbit despre vulcani, cutremure, genocidul botezat "măsuri de ieşire din criză", despre cum NU va fi deloc aşa cum ne-am fi dorit să fie şi, in general, despre cât de crunt pare a fi viitorul. În tot acest timp Eyjafjallajökull şi-a fâsâit măruntaiele şi a scuipat mai mult cenuşiu peste culorile Pământului, un avion a zdrobit trupurile câtorva zeci de oameni într-un alt colţ de lume, iranienii au decis că e momentul potrivit să joace ţurca cu uraniu, Golful Mexic a continuat să fie distrus bucată cu bucată...şi Dumnezeu le mai ţine minte câte altele s-au mai întâmplat!
N-am vorbit despre copii, despre dragoste sau despre împliniri aşa şi atât cât am vorbit despre ceea ce ne răneşte sau ce ne îngrijorează.
Oricât am încercat eu să amestec culorile pe paleta conversaţiei noastre la final tonul a fost unul trist. De partea amândorura.
....
De mic copil mi-a plăcut să pictez. Şi din aceeaşi vreme am încercat să înţeleg de ce atunci când pui un strop de alb în negru nu se întâmplă mare lucru- dar când scapi un strop de negru în alb nu mai poţi îndrepta nimic..?
De ce bobul de fericire din viaţa unui om se pierde atât de uşor şi se uită atât de repede- şi de ce fiecare picătură de pesimism, de durere, de deznădejde ne închide nuanţa sufletului atât de iremediabil..?

Monday, May 10, 2010

doi câte doi câte unu'....

Cam pe oriunde mi-am înfipt gheruţele pe internetul ăsta de-a lungul ultimilor 10 ani am stârnit polemici. Am câştigat pe mulţi de partea mea dar am şi stârnit (şi nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta) foarte multe antipatii. Cu atât mai bine! N-am intrat niciodată într-o discuţie doar pentru a fi pe placul cuiva sau pentru a pupa dorsale...


La fel s-a întâmplat şi în viaţa de zi cu zi- cu cât numărul celor implicaţi în discuţie a fost mai mare, cu atât şansele de a intra într-o confruntare verbală au crescut de partea mea. Nu pot fi de acord cu toată lumea- şi, ce e mai rău, nu pot să-mi ţin gura închisă sau degetele departe de tastatură în momentul în care simt că cineva trebuie contrazis, că ceva trebuie contracarat. Mai interesant: nici nu vreau să fiu pe placul întregii turme implicată în discuţie. Dar măcar să zgândăr ceva orgolii, să scot la iveală praful aşternut pe neuronii unora...merită!

Cel mai tare mă enervează ipocriziile mascate de ideea de "normalitate"- Doamne, cât de mult urăsc acest cuvânt! Sfaturile celor "normali" către cei ieşiţi din tiparele croite de ei.

Ce e NORMALITATEA?
definiţie: NORMALITÁTE s.f. Stare normală. ♦ (Chim.) Concentrație a unei soluții în comparație cu aceea a unei soluții normale. [Cf. fr. normalité].

Ce este, atunci, NORMALUL?
NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des.– Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.

Pe blogul unei fiinţe care-mi este extrem de dragă deşi nu am cunoscut-o personal până acum (şi căreia n-am uitat că îi datorez încă un tablou la care ţin foarte mult) am fost martora şi părtaşa unei discuţii despre părinţii "normali"- ăia doi la număr- versus părinţii singuri. Unul, sau una la număr- după caz.
Care-i mai "normal"? care situaţie trage mai mult în cântarul "normalităţii"?

Desigur, concluzia pare a fi că unde-s doi- puterea creşte.
"Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural."

Pe mine m-a mâncat în dosul izmenelor să-mi dau cu părerea şi să zic că, uneori, un singur părinte poate creşte mai frumos şi mai sănătos un prunc decât doi care, să zicem, nu se mai iubesc. Sau nu s-au iubit niciodată. Sau care au făcut copii doar pentru a fi "normali". Sau care- după câţiva ani de bună convieţuire- ajung să se bălăcărească şi să-şi facă viaţa infern unul altuia.

M-au usturat buricele degetelor să scriu că firescul, obişnuitul şi naturalul pot avea, câteodată (şi din ce în ce mai des în ultimii ani) înfăţişări hâde. Că am cunoscut părinţi care- amândoi la un loc- nu valorau nici cât o ceapă degerată (ar fi trebuit poate să pomenesc de muierea aia care, atunci când o întrebam de ce îşi lasă băieţelul de numai 5 ani să mănânce numai dulciuri şi ciocolată, îmi răspundea cu aburii băuturii în nări :"eh! ce să-i fac, dacă el aşa vrea? unul am, să-l omor acuma?!"...femeie cu facultate şi un bărbat pe măsură...)
Am cunoscut "normalul" ăsta, Slavă Domnului! L-am cunoscut şi cu faţă de beţivan, şi cu apucături de curvă, şi cu tot tacâmul lui acoperit călduţ de legea firescului, a obişnuitului şi a naturalului.

Am cunoscut în schimb şi "anormalul" stârnit de părinţi care au suplinit lipsa celuilalt- din motive mai mult sau mai puţin independente de ei. Am descoperit că nefirescul, neobişnuitul şi nenaturalul pot ciopli prunci frumoşi, bine crescuţi, prunci pe care orice părinte sănătos la cap şi i-ar dori. Uite-aşa, în ciuda tuturor gargarismelor de la colţuri de blocuri!
Nu cred în "NORMALITATE". Mă sugrumă conceptul ăsta. Potrivit lui suntem nişte animale ieftine, nişte dobitoace.

Friday, March 26, 2010

în vremurile pe care le trăim

Ieri m-am uitat- așa cum obișnuiesc de o bună bucată de vreme- la o emisiune înregistrată a unui canal de televiziune romanesc. N-am să spun nici numele emisiunii, nici pe cel al postului respectiv pentru că- una la mînă- nu vreau să le fac publicitate gratuită și- a doua la mînă- sunt irelevante oricum..... (citeste mai mult- click pe titlu)

În respectivă emisiune am descoperit- cu o uimire vecină cu teama- că în Romania zilelor noastre nebune, nebune, nebune....se trăiește încă, în anumite colțuri de țară, după standardele străbunilor mei. Am descoperit o familie: el, ea (40, respectiv 35 de ani) și 4 copii: unul la liceu, o fată în clasa a 6-a și alte două copilițe pe undeva prin jurul primilor ani de școală. Familie amărîtă, ogîrjită de muncă și sufocată de neștiința tuturor lucrurilor știute de noi. Palme bătătorite, frunți netulburate de socotelile ratelor la bancă sau de caiete de contabilități familiale. Un cal, o vacă, două odăi și un veceu de paie în fundul curții mozolite. O copaie cu apă încălzită pe sobă și-un pumn de detergent, afară...Și doi oameni care atît de săraci pe dinafară și atît de avuți pe dinăuntru mi s-au părut..!
Muierea a trebuit să-și facă bagajele și să se lipsească de cei dragi ei pentru o săptămînă- astea au fost condițiile emisiunii. M-a durut cît de tare s-au străduit să aranjeze "pentru filmare" puținul amărît pe care-l agonisiseră.
M-a durut și tigaia în care a prăjit doi pumni de cîrnați pe post de cină- căci au țipat în mine socotelile de trigliceride via colesterol via alte obezități, după cum sunt învățată de vremurile pe care le trăim. Le trăim doar noi- pe ei nu îi atinge timpul. Copilelor le-au pus, peste ouăle prăjite în aceeași tigaie, cîte o lingură plină de ulei...."să fie mîncarea grasă, căci așa le place". Și-au tăiat mămăliga cu o ață, și-au făcut din ea cocoloașe rotunjite în mînă...și au mîncat așa, fără de furculițe sau de alte învenții de-astea, fără să le pese nici de noi, nici de vremurile pe care le trăim...
O uliță plină de noroi și de miros de bălegar vechi, un puț sărman lipsit de cumpăna fîntînii și o sărăcie mai sclipitoare decît însuși diamantul. Toate astea m-au făcut să ma uit cu un ochi plin de milă și cu un altul plin de criticisme direct proporționale cu...vremurile pe care le trăim.
M-a durut însă, mai mult ca orice, clipa despărțirii lor: el, amărîtul cu cîteva clase primare și ea, sărmănuța măritată din primii ani ai pubertății cu el...au plîns. Sincer, cum numai niște oameni atît de simpli o pot face. Din toată inima lor- în care, pe lîngă cei 4 copii, mai găsiseră loc și pentru dragoste. Dragostea pură, adîncă precum brazdele frunților lor, dragostea deznădăjduită a doi oameni care nu s-au mai despărțit, pînă atunci, niciodată. Dragostea aceea care, privind-o, te face să te întrebi ce se va întîmpla, oare, cu celălalt cînd primul dintre ei se va stinge...nu va mai fi...?
M-a cutremurat lecția asta de viață: simplă, dureros de simplă. Mi-am adus aminte de mine...de noi...de dragul meu drag și de cît de modești am fost și cît de simpli...și cît de mulți prieteni am mai avut, și cîți oameni cu care rîdeam sincer ne treceau pragul...
Mi-e dor de anii ăia și mi-e dor de simplitatea vieții- chiar dacă știu sigur că nu mi-ar fi bine dacă m-aș întoarce la ea. E tributul evoluției și al vremurilor pe care le trăim- îmi veți spune.
Eu tot mai cred că e doar o vînare de vînt...



Asculta mai multe audio Muzica

Wednesday, March 24, 2010

Noapte bună, Pîș-Pîș..!

Nanu (Nașul)Pîș-Pîș s-a stins- cuminte, înalt și alb, ca o lumînare. S-a dus fără prea multe vorbe și știu bine că acum își croiește drumul cu bastonul lui, într-o lume argintie...Se va așeza, într-un final, pe o margine de nor și ne va privi, curios, pentru o vreme: "ce face Dișteptu'?...dar Dișteapta, ce mai zice ea?...". Ne va analiza, ne va da nume, ne va trimite povești de-acolo, de sus. Din cînd în cînd va opri cîte un suflet să-i țină companie la o tablă și la o aducere aminteNanu a oprit ceasul și a hotărît că e momentul să se odihnească.
Noapte Bună, Nanule Pîș-Pîș

Tuesday, March 16, 2010

sa-ti faci cruce...(din 5/28/2008)

De la venirea mea in America am facut cunostinta cu 2 biserici straine mie. N-am sa le dau numele- nu are rost si nu am nici un interes sa o fac. Povestea-i alta.
La o saptamana de la aterizare, cand ni se parea ca si aerul miroase pe-aici a parfum (si chiar mirosea, prin unele locuri, a servetele folosite in masinile de uscat rufe care-si pufaiau caldura pe gurile de aerisire...dar, de unde era sa stim noi, atunci, toate acestea??) am fost invitati de un vecin de bloc- descrierea lustruita este afro-american- baiat valabil si foarte guraliv, la slujba duminicala de la biserica de cartier in ograda careia se inchina el. .... (citeste mai mult- click pe titlu)
M-a dus mintea, instant, la filmele americane vazute pe-acasa, prin Romania, in care un grup foarte bine organizat si plin de ritm topaie in spatele pastorului, cu vitraliile in spate, lansand intr-o armonie deplina osanale Domnului.
Am acceptat invitatia si ne-am grabit sa tinem pasul cu respectivul Mike, imbracati la 4 ace, costum, cravata si pantofi cu scartz (made in Romania).
Biserica respectiva s-a dovedit a fi o odaie inchiriata pe o strada de rand, undeva intre un magazin de vechituri si un oficiu postal. O intrare sordida intr-o adunatura pestrita. Eram singurii albi intr-un grup de vreo 30- 40 de indivizi- toti la 4 ace, costume, cravate, rochii si pantofi cu scartz (ai lor made in China). Adunatura s-a comportat dupa regulile umane stiute de noi pana in momentul in care primul individ a insfacat microfonul- dupa care, intr-un delir general, rochiile cu pretentii, costumele si pantofii cu scartz au inceput sa trepideze intr-o isterie generala din care noi, nefericitii cu o saptamana de America la activ, n-am prins decat ideea :"in the name of Jesus we pray!". De ce se "pray" ei atat de zgomotos si de ridicol, ca o descarcare nervoasa...n-am inteles. Cert e ca m-am rugat cuminte si-n gand, tot timpul, la Dumnezeul meu ca sa nu mi se sperie copila si sa ramana cu vise si amintiri urate.
La final ne-au scos fortat in fata adunarii generale asudate de atata "pray" si ne-au aplaudat isprava de a veni in America- basca de a le calca pragul acelei faimoase biserici! Drept multumire pentru tot circul a trebuit sa si aruncam in palaria purtata din mana-n mana o "contributie" de vreo 10 dolari- pe care am pomenit-o luni de zile la rand, facand marunt din buze.

La doua saptamani de la aterizare am primit invitatia administratorului de bloc- roman cu vechime de 40 de ani in America- de a merge la biserica la care se inchina el. Ne-am aratat foarte incantati- doar era vorba de ceva ce stiam, nu mai aveam nevoie de noi experiente religioase...S-a oferit sa ne duca el cu masina, distanta fiind apreciabila iar noi pietoni la acel moment. Ne-am imbracat la 4 ace, cravata si pantofi cu scart (made in Romania). Copila ne era racita- dar am zis ca merita, pentru numele lui Dumnezeu, sa facem acest efort.
Dupa circa o jumatate de ora de condus...am ajuns la biserica. Numai ca slujba incepea, pentru gusturile noastre, ceva cam tarziu. Si nici locasul in sine nu era ce stiam noi ca trebuie sa fie. Semana mai mult cu o cladire cu pretentii artistice, un amfiteatru...Am cautat cu ochii icoanele- nu le-am gasit. Doar o cruce imensa, de marmura alba, care rupea aerul salii exact in mijloc. Si un ecran imens. Scaune pentru fiecare. Cate o Biblie pentru fiecare si vreo doua carti cu rugaciuni. Un cor de adolescenti cu un aer resemnat si oarecum auster...Copila m-a tras de mana sa ma intrebe de ce nu se inchina oamenii astia...? Eu l-am tras de maneca pe administrator sa-l intreb cat tine slujba...Barbate-meu m-a tras de cot sa-mi arate ce aparatura ultra-pretentioasa detin enoriasii- sunet si lumina. Zeci de voci care se rugau in cor si intre care ale noastre nu se potriveau sub nici o forma. Am trecut, pe rand si intr-o viteza destul de mare, de la curiozitate, la uimire, cercetare, neintelegere, iritare, enervare...pana la manie. Administratorul imi zambea tamp ori de cate ori incercam sa-i suier ca fata e racita si ca trebuie sa ajung acasa, sa-i dau antibioticul. Inutil. A trebuit sa stam si sa ascultam un intreg program cultural- artistic. Logic ca, la final, ne-au ridicat in picioare, ne-au aplaudat isprava de a veni in America si, cu o donatie de 100 de dolari, ne-au dat de inteles ca ajutorul va fi mai consistent, pe masura ce si prezenta noastra acolo va deveni permanenta.

La 4 ani si mai bine de la prima aterizare pe pamant american m-am facut cu o vecina de neam romanesc- la vreo 50 de ani, femeia, dar cu odrasla cea mai mica (din cei 7 ) de varsta fetei mele. Are vechime pe plaiurile astea mult mai mare decat a mea, oricum. Distanta dintre noi- de cateva case. Prietenia insa nu s-a legat decat atat cat legi, impreuna, doua fire de leustean si 4 de loboda. Ea are casa si curte- proprii si personale. Eu- in chirie. Mai exista o diferenta- de religie- pe care am dezbatut-o, in mare graba, cand ne-am ciocnit la cumparaturi. Eram fara slujba si am intrebat-o daca ma poate ajuta cu un sfat, o indrumare (fiind mai veche pe-aici). Mi-a raspuns, supusa, ca ma invita la slujba (la biserica de care apartine, desigur) pentru a afla mai multe si, eventual, pentru a fi ajutata. Am refuzat-o la inceput politicos- mai apoi, pentru ca insista, i-am raspuns taios ca nu ma intereseaza alta coloratura religioasa. Politicos, mi-a trimis la nici o saptamana, prin copila, doua fire de leustean si 4 de loboda- din gradina proprie si personala, desigur. Si o revista viu colorata, cu tematica religioasa. Am inapoiat, indaratnica, revista- zarzavatul, neam prost ce sunt, l-am aruncat pe loc intr-o ciorba. Au urmat, mai apoi, cateva telefoane mieroase si vizita extrem de surprinzatoare a unor "surori" - pe care le-am tinut insa pe scarile blocului, in incercarea de a le bloca orice tentativa de a se apropia de mine. Si au mai fost cateva fire de leustean si vreo 4 de loboda. Pana cand, intr-un final, am reusit sa imi exprim indaratnicia in gura mare si, mai mult decat atat, sa cer sa fiu lasata in pace.

...Mi-am adus semintele de leustean buzoiene, anul asta. Le-am pus in ghiveci, la soare, si le-am servit ingrasaminte americane, sa creasca intr-o saptamana cat altele-n 7. Loboda- n-am, da' nici ciorbele nu-mi sunt in mare suferinta dupa asa ceva. Mi-am mai pus, ca sa fiu sigura, si vreo doua ghivece de patrunjel. Si, daca ma simt amenintata, promit sa ma extind si cu alte zarzavaturi- cu toate ca n-am de gand sa trimit nimanui simbolicele doua fire de leustean si 4 de loboda...Mi-e mai bine asa!

Friday, March 12, 2010

orizonturi de hartie

Eu nu inteleg cum rationalistii au ajuns, netam-nesam, oameni "rai".
S-o luam ca atare: dau un ban, fac vanzare unui ziar care se intituleaza "Adevarul". Ma astept- ca orice om de buna credinta, sa mi se serveasca in paginile acestei publicatii numai si numai...adevar ( de fapt nu ma astept, e doar teorie). Il devorez cu o sete mai mare decat cea pe care mi-o stimuleaza oricare alt ziar: trec de paginile cu morti, raniti, sinucigasi, trec si de cele cu legi care parca sunt date in ciuda statutului meu de cetatean cuminte...ajung la bancuri si viata mondena, ma minunez cum banii pot polei cele mai imputite haznale ale lumii si, intr-un final...ajung la o poveste trimisa dintr-un balon roz..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Balon roz...? -ma intreb. Intr-o lume din ce in ce mai cacanie...? Ia sa bag un ochi.
Aflu, eu- amaratul infundat in lumea gri a cotidianului- ca se poate trai bine si fara griji pe lumea asta. Ca un hamac atarnat la malu' oceanului si un bananier spanzurat deasupra colibei sunt realitati palpabile, nu pastile de noapte buna servite de filme gen "Laguna Albastra"...
Ridic o spranceana, trag jaluzeaua (ca sa nu mai intre lumina zilei peste mine si sa pot visa cu ochii deschisi), sun un prieten si ii zic ca exista speranta si pentru muritorul de rand ca noi, ca raiul este aici, la doi pasi si ca prosti si orbi am fost de nu l-am vazut pana acuma..!
Balonul roz se umfla in gatlejul meu povestindu-i prietenului ce am descoperit...prietenul, la randul lui, umfla caimacul sunand alti prieteni...si, uite-asa, incepem sa ne impachetam virtual ce ne trebuie pentru a lasa in urma lumea dezlantuita si a ne alatura "adevarului" prezentat, in paginile lui, de respectiva publicatie.
Ca veni vorba de impachetat- cred ca aici ne-am impiedicat cu totii, aici ne-a adormit pasarica ciripitoare din mansarda invadata de rozmarin...Sa impachetam- zice fiecare- dar ce? In balonul roz nu ne trebuie mai nimic de imbracat, gasim ceva verdeata sa ne acopere goliciunea. Putem renunta si la incaltari, nu ne-am asorta cu jungla in adidasi sau pantofi cu toc. Apoi, am vazut noi prin pozele de-acolo ca nici asternuturi nu trebuie, ca doar poti sa-ti atarni lenea intr-un hamac pana se plictisesc mustele sa-ti dea tarcoale. Am citit chiar ca bebeii cresc fara scutece, usurandu-se pe tine- si tuturor li se pare ceva normal asta. Chiar si noua- la naiba, pana mai acum 20 de ani cresteau copiii fara pampersi si nici hartie igienica nu prea se gasea...
E OK, ne zicem, ce-a mai ramas...? Aparat foto, ceva tehnica?-nicidecum, in rai nu se intra cu priza in buzunar. Un ceas, ca sa nu ne iesim din mana cu trezitul de dimineata..? la ce bun, in balonul roz nu exista job-uri, nu exista economie de piata, nu exista sefi sau subordonati.

Ne stergem sudoarea framantarilor intelectualiste si ne bucuram ca, de fapt, pentru a pleca spre balonul roz ne trebuie doar o traista de rafie, si aia jumate' umpluta cu vant.
Incep insa sa apara si ceva intrebari- unul din prieteni vrea sa stie ce se intampla in cazul in care da vreo boala tropicala peste el..? altul cerceteaza unde isi va inscrie copilul la scoala (plodul e dotat cu inteligenta si n-ar vrea sa-l vada pe drumuri, oricat de "roze" ar fi ele)...Nu-i nimic, gasim raspuns!- ne imburicam si cumparam in draci editiile viitoare ale adevarului cotidian, cautand febril un pai de care sa ne agatam in valtoarea care ne-a cuprins.

Castelul de carti de joc se ridica cu repeziciune, ne visam deja pe plaja, scaldandu-ne plozii in apa curgatoare de la ora 4...uitam de sefi idioti, de politai corupti si de vecini sinucigasi. Uitam de droguri, de cutremure si de razboaie. Ne visam alergand desculti si fara grija zilei de maine sau a celei de poimaine, aidoma personajelor promovate de respectivul cotidian.
Unul din prieteni insa ramane insistent in rationamentele sale: bai, din ce o sa traim acolo? din frunze? din leganat in hamace? (l-o fi facut muma-sa contabil, prea vrea sa le calculeze pe toate!)
Ii raspund ca din munca campului si-mi dau seama, in exact acelasi moment, de ce gogorita mi-a iesit din gura: nici bunica-mea, Dumnezeu s-o Ierte, n-a putut sa traiasca numai din asa ceva. Tot a avut, acolo, o pensie mica de CAP-ista...plus ca pe perioada de foamete numai in pielea ei n-as fi vrut sa fiu, mai ales cu un plod atarnat de fuste!
In incercarea de a gasi un raspuns incingem spiritele din spuma cea roz. Noi nu vrem decat sa stim decat cat costa intrarea in Paradis: stim, din experienta noastra si a amaratilor de dinaintea noastra, ca oriunde te-ar duce soarta in lumea asta iti trebuie niste bani- de bilet, de cazare, de mancare, de etc...Sa fie Paradisul gratuit si sa aiba el portile deschise pentru tot narodul...?
Intrebam pe cei deja intrati acolo si aflam-dupa multiple insistente si dupa ce toata lumea aplaudaca termina de aruncat cu pietre- ca, in fapt, ei sunt sustinuti financiar tocmai de ziarul pe care-l cumparam ca orbetii...acela care ne spune adevarul, nu...? Care adevar? Daca eu sau prietenul meu cel carcotas alegem acelasi Paradis se vor gasi sponsori si pentru noi? Este asta un adevar?
....Cine a vazut filmul "The Truman Show" stie despre ce vorbesc. Jim Carrey palpeaza, la un moment dat, un orizont de hartie. Cam asa si cu noi.
Imi pare sincer rau ca adevarul nu este altul. Ca e tot unul din hartie. As fi vrut sa cred in minuni- si sunt cateva in care chiar cred, dar de o cu totul alta natura.
Stiu ca mass media romaneasca trece printr-o criza de subiecte- dar chiar sa ajungi sa servesti drept "adevar" un scenariu..?
Cu ochii la hamace si la cocotieri strepeziti de soare uita romanul de foame..? uita ca are rate la banca? uita ca la prima ora a diminetii ii zbarnaie ceasul si ca trebuie s-o ia de la capat..? Se pare ca da.
Una peste alta insa, trebuie sa ii felicit din inima pe tinerii care au gasit solutia ingenioasa a iesirii din criza: chiar ii cred destepti si chiar nu-i cred cand spun ca acolo vor ramane pana la pensie (tocmai pentru ca sunt destepti!). Au gasit o oaza de liniste si de frumos si isi cresc copilul- in primii lui ani de viata- intr-un mediu in care toti am visa sa o putem face: cine ar zice "nu" unui hamac, unei lipse de scutece si unui imbaiat la rau la fix ora 4..?! e vreunul atat de ipocrit?
Ii felicit si le doresc tinerilor acestora destepti si frumosi, cu toata sinceritatea mea, multa sanatate si tot binele din lume.
Aplaudacilor le doresc un somn linistit si durabil. Chiar daca se mai nasc si monstri din el, din cand in cand.
Mass mediei ii doresc sa nu mai fie capabila, la un moment dat, sa se joace cu mintile oamenilor. Asta nu se va intampla insa niciodata, stiu.
Mie imi doresc sa ajung ca ei, ca romanii lipsiti de griji din Piracanga: sa fiu sponsorizata sa-mi traiesc viata acolo unde si mai ales cum mi-o doresc.
Si acum noapte buna tuturor: maine este zi de munca pentru mine.

Tuesday, March 9, 2010

la umbra unui zîmbet

Ada împlinește pe 24 martie 102 ani. O privesc cum se apropie împingînd cu o uimitoare ușurință la cadrul de aluminiu și zîmbindu-mi, ca într-un ritual al fiecărei dimineți.
"Good morning, Ada!"
"Good morning, Doina!"
Este de o vitalitate uimitoare și de un rar bun simț. În plus, răspunde oricui cu un zîmbet cald, un zîmbet din acela exersat sincer o viață întreagă.
"Care-i secretul tău, Ada...?"- am întrebat-o astăzi..... (citeste mai mult- click pe titlu)

"N-am nici unul...Viața mea a fost cam plină de "nu"-uri: nu am fumat, nu am băut, nu am depășit măsura. În schimb am muncit mult- am avut o fermă de porci și asta a însemnat multă alergătură."
"Trebuie să fie un secret, Ada"- am zîmbit neîncrezătoare.
"Muncește și zîmbește- atît".
===================================================================================

Wednesday, March 3, 2010

bloguim, bloguim, bloguim....

Cine decide sa inceapa un jurnal in paginile internetului si ma apoi se vaita ca il citesc prea multi- sau prea neinvitati- triseaza. Si eu ma numar printre ei, recunosc- am o postare mai veche in care ma vaicaresc ca fosta mea "prietena" imi umple podeaua virtuala cu noroi in mod constant...Eu ma fac ca nu o mai vad, ea- ca intr-o gluma proasta- pune mana la ochi si zice "I'm invisible"...De ce se nu recunosc insa, foamea cu care-mi devoreaza postarile imi da o oarecare senzatie de bine pe care multi o inteleg si pe care nu vreau sa o explic acum si aici....... (citeste mai mult- click pe titlu)

Varianta blogului este ca o usa deschisa noaptea intr-un oras supraaglomerat- este practic imposibil ca pe ea sa nu-si bage capul necunoscuti, curiosi sau rau intentionati. Plus persoanele carora le sunt adresate postarile, plus aplaudacii de pe margine, plus ciudatii sau mai putin ciudatii...este o lume pestrita in care reactiile sunt extrem de diversificate. Unuia ii place ceea ce scrieti, altuia-nu. Unii se instaleaza in umbra aventurilor expuse online (precum muschiul pe copac, isi trag seva zilnica din istorioarele servite de diverse bloguri), altii nu gasesc nimic normal in ceea ce pentru altii- este. Singurul jurnal cu iz de intimitate este cel clasic, incondeiat pe hartie- la care, din pacate, am renuntat toti. Lumea simte nevoia de expunere, de popularitate, de exhibitionism sentimental, de lamentari cu martori si de exaltari cu aplauze.
La inceput au fost forumurile- iar cei care le-au administrat stiu foarte bine ca in ograda lor internetista au sarit gardul si oamenii cuminti, si plictisitii, si din cei care nu au nimic a spune, si vesnic nemultumitii, si pusii pe harta, si desteptii, si mai putin luminatii si, de ce nu...si idiotii- ce vreti? asa e de cand lumea.
Acum am ajuns in febra blogurilor- va trece si asta. Nu curand si poate nu de tot.
Unii scriu din plictiseala. Altii din dorinta de a se face cunoscuti. Altii pentru ca vor sa arate lumii ceva, sa epateze sau vor doar sa fie in pas cu "moda". Altii vor sa ii ajute pe cei din jur cu informatii care lor li se par utile. Mai exista categoria acelora care scriu pentru sine sau pentru un cerc restrans de oameni dragi lor- dar aceia sunt foarte rari si de obicei ascunsi privirilor indiscrete...si da, ii apreciez, le respect intimitatea si-i cred pana la capat ca nu vor publicitate gratuita pe internet.
Restul- ca si mine- triseaza.
Forumurile au fost parte importanta din viata mea intre anii 2000- 2006 (poate chiar 2007). Cu ajutorul lor am ajuns in America, tot cu ajutorul lor mi-am facut prieteni si, desigur, tot din cauza lor am si dusmani (mai multi decat prietenii, desigur). In paginile forumurilor am invatat ca oamenii sunt perfizi, ca dincolo de ecranul asta subtire si de "caramelele" la care batem cu inversunare suntem niste ipocriti (dar ne dam destepti nevoie mare, cine ne vede, cine ne poate trada..??) , ca idiotii au doza cea mai mare de timp liber din lume (si tare mi-e ciuda pe ei!) si asta se reflecta in postarile lor fara numar, fara numar si fara noima...ca tot ce suna si arata bine se vinde la fel de bine si ca lucrurile gri nu dau bine la imagine chiar daca umplu, cateodata, ecranul...Respectivele forumuri m-au invatat ca e mai bun un dusman "citit" decat un admirator "limpede la cap ca oul"...dar si ca vorba "prosti da' multi" a fost, este si- din nefericire- va fi valabila pentru totdeauna.
Acum, istoria se repeta cu nou infiintatele bloguri- un individ decide sa-si faca publica povestea, declara de la bun inceput ca o scrie doar pentru neamuri- lasa insa poarta deschisa pentru comentarii- si asa incepe circul. Apar, intial, admiratori- care mai de care mai lipsit de ocupatie si mai avid sa-si verse plocoanele verbale in paginile respectivului blog....pana intr-o zi cand-din Chiar-Doamne se iveste primul nelamurit. Pune ceva intrebari, lumea il priveste oarecum circumspect ("ce vrea asta, ne tulbura clocitoarea intelectualista..?!"), omul insista, autorul blogului incearca sa-i infiga subtil un calcai in coaste, omul se supara, impunge cu intrebarile lipsite de raspuns, fanii fac spume la gura (apar rabufniri neuronice de genul "wow...wow!...chiar nu stiu ce sa mai zic!...wow, ce lume rea!"), nemultumirea se transforma in suparare si, la final...apare reactia spumoasa, cu dop (care face "fassss") a autorului: el se plange ca uite ce a ajuns blogul lui, el n-a intentionat sa fie citit de nimeni, a scris numai pentru prieteni (ce lume rea!), ba nu: numai pentru mama si tata dar au avut cale libera si prietenii (ce lume rea!), si acum trebuie sa dea socoteala unuia si altuia pentru ce a debitat in paginile astea virtuale (ce lume rea!!)...
Pai da! ca daca era tot o spuma roz, idiotica, nimanui nu i-ar fi pasat de asta. Din pacate trebusoarei asteia cu forumurile si cu blogurile- si cine mai stie ce s-o mai inventa tot in stilul asta- i se potriveste vorba aia din batrani, legata de casnicie: ca e ca un butoi plin de rahat si deasupra cu un strat de miere...Deci, cine nu vrea sa se manjeasca cu treb'soara mirositoare sa isi faca postarile private- restul sa suporte cu barbatie consecintele.

Friday, February 26, 2010

simplitatea vieții

Undeva, într-un alt capăt al lumii ăsteia- numit Piracanga- există un cuplu de tineri a căror liniște am tulburat-o, fără să plănuiesc asta inițial, în urmă cu cîteva zile. I-am descoperit absolut întîmplător prin iscoada internetului, i-am studiat în mare grabă în primele mele intrări pe blogul lor, i-am invidiat chiar la un moment dat pentru stilul de viață, după care....s-a întîmplat inevitabilul: am pus cîteva întrebări. Ei nu mi-au răspuns încă- m-au luat însă în bătaia puștii cîțiva admiratori..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Povestea este simplă: oamenii respectivi au renunțat la tot și la toate, și-au făcut frumușel bagajele și au ales un loc din lumea asta despre care nu știu cum de au aflat ei- și eu nu! Piracanga se numește, Bahia, Brazilia.
Toate bune și frumoase- atît de frumoase însă încît nu pot să înțeleg cum de unii pot vorbi numai și numai despre hamace, ocean, junglă și iarăși hamace...iar alții nu au pe buze decît bill-uri, mortgage, rate la mașină sau bani pentru facultatea copilului..?!
Am colindat și eu, Doamne-Ajută. Am văzut munte, și mare, și ocean și deșert. Junglă-nu.
Peste tot am găsit oameni care trăiesc folosindu-se de bani. Iar banii îi pot obține numai făcînd ceva în schimbul lor. Cel puțin așa funcționează lumea în care mă învîrt eu.
N-am găsit nicăieri un colț de lume unde doar el, timpul, să te hrănească atît spiritual, cît și fizic. Se pare însă că Piracanga, Bahia, Brazilia, face acest lucru.
...Îi felicit. Nu-i înțeleg (nici nu văd la ce mi-ar servi, în final, să fac asta), nu aș alege aceeași cale pentru mine și cu atît mai puțin pentru copila mea- dar îi felicit și mă bucur pentru ei. Și chiar am ajuns să sper că unii ca ei vor descoperi, într-o bună zi, rețeta simplă a vieții fără de griji.


Friday, February 12, 2010

Clientu' nost'- Stăpînu' nost'- partea a II-a

A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit cu puțin timp în urmă, odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a materiei cenușii....... (citeste mai mult- click pe titlu)

De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am (Bubu, tatăl meu, are și-un adaos la asta: "și-o gaură-n dos") și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

Monday, February 8, 2010

Clientu' nost'- Stăpînu' nost'- partea I

În urmă cu vreo 6 ani am avut- prin bunăvoința unui vecin sîrb care lipea pe oricine, oriunde la acea vreme- ocazia de a mă angaja într-un lanț hotelier de mare răsunet atît aici, cît și în restul lumii. Postul era unul umil- pentru mine, nu știu alții cum sunt...- dar menit să-mi rotunjească buzunarul, măcar pînă îmi găseam ceva mai bun.
M-am prezentat, am completat voinicește o aplicație- despre care nu am înțeles cum poate fi măsluită atît de ușor într-o lume pe care o credeam corectă, diferită de cea din care tocmai aterizasem- și în mai puțin de o săptămînă am fost deja chemată să încep perioada de "training". Concept cu totul nou pentru mine..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Cred că grupul de noi angajați se rotunjea pe undeva pe la suma de 20- oameni care urmau să curețe, să întrețină sau să alimenteze mastodontul cu etichetă de hotel. Ne-am întîlnit cu toții acolo unde ni s-a spus, la ora la care ni s-a spus, într-un hol de unde am fost mai apoi culeși, sortați și așezați în grupuri și grămăjoare. Vreme de o săptămînă am fost purtați pe la subsol- unde duduie motoarele respectivei industrii- prin cele 28 de săli de conferință, prin cele 6 săli de bal, am fost urcați cu liftul pînă la un etaj al cărui număr nu mi-l amintesc...știu doar că mi s-a părut stupid de departe de podeaua Pămîntului...iar după fiecare vizită de acest gen am revenit, tot în spirit și organizare de turmă, în măreața sală de festivități special organizată pentru noi.
Ni s-au oferit cafele, ceaiuri fierbinți, ape plate, turte dulci și fructe feliate. Ni s-au dat pauze de ușurare nervoasă. Am fost chiar înarmați cu dosare personalizate, cu pixuri la asorte și cu broșuri la subiect- ce vrei mai mult..?
În fiecare zi cîte un cap luminat a venit să ne prezinte- cu carioci, scheme și sublinieri pe tablă- care este politica firmei și cît de dumnezeiesc trebuie noi să o privim.
"Clientu' nost'- Stăpînu' nost' "- ni se tot spunea nouă, celor 20 și mai bine, poate, de europeni (covîrșitoarea majoritate) sătui de o lozincă răsuflată și luată la sictir în propriile noastre țări...Haide, breee (ne gîndeam și chiar șușoteam între noi, în pauze) chiar așa să fie?
...Și așa a fost! Pe parcursul întregii săptămîni fiecare dintre noi a umplut dosarul cu scheme, citate; am colorat, am ridicat mîna să răspundem la întrebări, am dat teste și ni s-au dat calificative. Bașca documentarele în timpul cărora se stingea lumina-n sală ca la cinematograful "Dacia"!
...Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci- doar că exista o anume teorie a "castravetelui" (Give em the PICKLE) pe care instructorii săltau extaziați și penibili iar noi trebuia, instant, să părem că aderăm la întreaga idioțenie. Ne-au învățat să zîmbim chiar și cînd ne doare și ne-au învățat să ne cerem scuze dacă, cumva, cuiva nu-i place zîmbetul nostru.
========================
Mi-am amintit că am păstrat ce am scris, atunci, în paginile unui forum cu ajutorul căruia am ajuns aici, în America și prin intermediul căruia am cunoscut mulți oameni de calitate- printre ei Amalia. Iată:


"Ma gandeam azi, in putinul timp, liber.. ca ar fi chiar interesant de pornit si o "odisee a muncii de house attendant"... chiar util ...
Am sa trec peste prima zi, cea de ieri, in care vreme de ... 8 ore am avut parte de grafice, notite si o gramada de bla-bla-bla despre ce inseamna si ce presupune acest job. ... a fost o zi in care am stat frumusel jos, am servit la un moment dat si masa gratuita (si ce masaaaaaaa..... ) si ... am fost si platiti pentru asta (ma rog, pe hartie deocamdata, cecurile apar peste exact doua saptamani...)
...ok....
Trecem la ziua a doua:
plecare la ora 7.10 ... cu CTA-ul (adicatelea trenul suspendat) ... tangaj mare, intarziere si mai mare ... panica si tocuri tocite cu spor in fuga catre hotel (avem doar 6 minute inainte de fix si 6 dupa in care putem "ponta" sosirea, si asta presupune sa o facem deja echipati in "tinuta de scandal" ). Ajung la hotel, daram vreo doi insi care imi zambeau pasnic , nu-mi pasa, alerg pe scari, dracui de zor lacatul de la dulapul propriu si personal ... care nu mi se mai deschide ... trag un mother f...r si aleia de la ghiseu care se mocaie o groaza pana imi arunca uniforma ... ma imbrac din mers ... si ... in final, la 8.02 reusesc sa bag blestematia de cartela in aparat ... clanc ! - si gata !
Aterizez in mijlocul sedintei de dimineata in care "seful" isi exprima nemultumirea si face vreo doua angajate sa lacrimeze pe ascuns. ("eee ... nu-i nimic deosebit" - imi spun) ... se termina sedinta, fetele se imprastie precum potarnichile. Seful ramane sa ne incurajeze pe noi, proaspetii veniti (eu, un bosniac, doua bosniace, o congoleza si o americanca de culoare): "zambiti, mai !!!! Unde este spiritul???" ("la dracu' in praznic" - imi zic, si ii arat cu mare chin un canin ...)
Negresa care ne instruieste, un soi de pitecantrop cu buza de jos cat decolteul, cu o peruca de cel mai prost gust ... ne indruga cateva instructiuni de folosire a substantelor de curatat ... Apoi ne da repede un test, sa vada daca s-a si prins ceva de noi. Ca sa nu prelungim situatia penibila, se face ca are de cautat ceva vreun sfert de ora ( timp in care toate raspunsurile au aparut fara probleme, culmea, si toate perfect asemanatoare ...) Baga foile la dosar (caci, am uitat sa precizez, avem 10 zile de pregatire, in acest interval fiecaruia dintre noi I se face un dosar unde, in fiecare zi, este adaugat cate ceva despre modul in care evolueaza respectivul ...) La un moment dat, cu engleza de balta pe care o stiu, nu ma pot abtine si fac o remarca:"cu toate aceste hartii ... in Romania eram presedinte deja" - bosniacii rad pe infundate, una din fete ofteaza intr-o limba tare asemanatoare cu a noastra:"offff ... mama" ...
In fine, soseste momentul in care trebuie sa ni se incredinteze cate o camera sau doua, sa ne vada si in actiune ... Ne indreptam ca oile catre lift, manate de pitecantrop. Inghit in sec cand aflu ca vom urca la etajul 25 ... apoi imi mai revin - ne vom multumi azi doar cu etajul 12 ... "subtire", imi zic). Numai ca dihania de lift nu functioneaza asa cum stiu eu - porneste si dintr-o data, simt stomacul cum se umfla in nari ... apoi, incetul cu incetul, revin la normal ... in cateva secunde ajungem de la parter la etajul 12 ... Insfacam fiecare cate doua-trei recipiente cu substante colorate, avem manusi, carpe, totul este pregatit. Pentru inceput, negresa ne arata "practice" cum se face treaba bine, freaca de zor la o baie pana o vedem cu peruca aproape de varful nasului ... toti cascam deja, ii ia mai bine de o ora si jumatate sa faca treaba asta - iar noi ii tot dam tarcoale, incercand sa vedem totul de aproape ... hmmmmmmmm ...
Pana sa ne apucam de treaba vine ... pauza de masa ... in mers zglobiu ne indreptam catre sala, este momentul pe care fiecare dintre noi, indifferent de rasa si de religie, il asteptam cu sufletul la gura ... Eu-cu negresele dupa mine (m-am lipit de sufletul lor ca marca de scrisoare, ce sa zic ... ) trecem peste amanuntele aferente si ...
Ajungem la treaba propriu-zisa ... eeeeeeee ... aici e aici! Am uitat cum dracu' a pus aia prosoapele in baie, am uitat cum a aranjat revistele, am uitat aproape tot !! Fiecare e pe cont propriu ... si da-i ... si lupta ... Ne mai intalnim doar pe hol, intre doua picaturi de sudoare si o injuratura in limba materna, ca tot nu intelege nimeni ... doua ore pentru doua camere ... Suntem debusolati si facem o socoteala ieftina: cat ar trebui sa stam ca sa terminam norma zilnica de 15 camere???? ... greu de spus ...
Pitecantropul vine in inspectie, cu cheile zornaind ... normal, nimic nu este pus unde trebuie ... aranjeaza treaba din mers si dispare ... iar noi ramanem uitandu-ne unii la altii ... noroc ca s-a facut vremea sa pontam de iesire .... si sa plecam spre casa..
E si maine o zi ... E greu, iti vine sa-ti iei campii si sa o strigi pe mama pana la epuizare. Ma uit la fetzele tuturor fetelor care au coborat din tot hotelul: americance nu vad. Vad mexicance, bosniace, rusoaice, vad fete obosite si cu ochii tristi. Dar,imi place ca, o data iesite pe usa (din dos) a hotelului redevin ele insele, macar pentru cateva ore. Zambesc, rad chiar cu pofta-pentru fiecare dintre ele stie ca tot acest effort va folosi, in final, la ceva ... Sau, macar SPERA ASTA .

--------------------------------------------------------------------
Iata si cea de-a treia zi de "antrenament"....O zi in care am reusit sa ajung devreme la hotel, dar pe care nu stiu cu care picior am inceput-o...sa fie stangul?
Astazi am fost data in grija unei bosniece de vreo 50 si ceva de ani,femeie cu experienta intr-ale dereticatului.Ea mi-a aratat cam cum si in ce fel se face...si mi-a aratat ,nu jucarie ! Fratilor!!!!!! Sa nu beti niciodata apa sau altceva din paharele de la *** Hotel Chicagooooo !!!!!-buretele cu care spala este acelasi si pentru ele,si pentru chiuveta,si pentru cada...si pentru wc....Sa vedeti acolo viteza si "buleala" ce se practica ! Mandra nevoie mare ,bosniaca m-a pus in garda,intr-o engleza de ti se astupa urechile:"eu pot face peste 15 camere pe zi !" ("esti sarita !"-m-am gandit,zambindu-i bovin).In speranta ca aceasta boala nu este molipsitoare...am purces la a o asista... Dumnezeule...zburau pernele prin camera,prosoapele erau imprastiate peste tot,in chiuveta apa fiarta acoperea pahare si filtru de cafea,burete de wc si alte ...acareturi...Ideea este insa una de baza:in urma ei...multzi vede,putzini cunoashte...curatenie luna!
Vreme de 8 ceasuri m-am invartit in caldare,pe langa ea,amintindu-mi ori de cate ori simteam ca o iau razna ,ca sunt platita pentru asta...deocamdata.Pacat ca nu am putut conversa,engleza mea nu seamana deloc cu a ei,mai mult,nici nu se pupa una cu alta.
Ma rog,bine ca am zambit oricum una la alta toata ziua,facandu-ne,pe rand,ca ne intelegem de minune (chiar daca raspunsurile la intrebari nu aveau nici o legatura cu nimic)
Fratilor...nu stiu daca rezist,sincer va spun ! Nu am nici o legatura cu ce se face pe acolo,sau cel putin asa simt deocamdata.Poate voi mai merge si luni.Poate.Desi imi vine sa plang de pe acum si sa zic si eu ca bosniaca de acum o zi :"oooooofffff....mama..."

-----------------------------------------------------------
Pentru Mimi,cu dedicatziune :
-curatenia pe care o faci acasa nu se compara cu cea pe care esti nevoita sa o faci la hotel-si iti voi spune si de ce.Acasa deretici o singura data pe zi,fie in baie,fie in ce camera vrei tu...acolo,deretici de cel putin 15 ori pe zi in acelasi stil de camera si de baie.
Acasa ai la cine zbiera:"maaiiiii !!!!! daca mai prind mizerie imprastiata pe aici va rup urechile !!! ...va fac...va dreg !!!!..."-acolo,chiar daca in toaleta te intampina ceva plutitor trebuie sa zambesti larg,ca si cum acel ceva e un soi de recompensa pentru efortul tau din ziua precedenta...Clientii sunt de o nesimtire crasa,asta am vazut-o cu ochii mei chiar ieri !
Mai mult,inca un lucru care m-a deranjat si mi-a dat de gandit :fratzii mei,femeia aia a intrat ieri in 17 camere .In nici una nu a gasit macar un cent bacsis Asta a fost durerea mea cea mai mare-atat de mare incat am si intrebat-o:"pai,bine-bineee....da' bacsisu'...??? unde e bacsisu'??...ca doar e hotel de VIP-uri si de oameni cu bani...".La care ea a zambit intr-un canin(si ala de tabla...),zicandu-mi:"trec uneori si luni de zile pana pup vreo 2-3 dolari bacsis..."
Munca in hotelul asta nu este deloc asa cum pare..dar...de ce sa ma vait?E o munca...e un ban...nu?
----------------------------------------------------
Ok,dragilor…ziua a 4-a…Inceputa cu migrene si nisip sub pleoape din cauza zapuselii de peste noapte(aer conditionat avem,sa ne traiasca,dar…costa,monser ….ce crezi matale???).Astazi incepem,prin mila divina,la 9 in loc de 8..asa ca am timp si de o cafea si de o sedinta scurta cu familia .Ajung chiar cu bine si la hotel,intru si trec(ca in fiecare zi) de paznic de parca nici nu ar fi plantat acolo…ajung la garderoba unde negresele(“pretenele mele”) ma asteapta zambind cu o dantura supra-dimensionata.Dau sa ma schimb si aflu cu stupoare ca astazi ne putem purta propriile haine,pentru ca avem “orientation”(pentru debusolati ca mine…suna bine chestia asta,ce sa zic…? ).Ne indreptam catre etajul 8 unde,intr-o sala foarte dichisita ne asteapta o tanti cu un teanc de hartii in fata si un ecran cu “diapozitive “ cultural –artistice,in spate.Luam loc degajati ,in jurul a 3 mese rotunde…ba suntem chiar indemnati sa ne servim si cu cafea sau ceai (credeati ca vom refuza asta???-v-ati inselat…. )Si….incepe tanti sa depene…si sa depene…si sa depene…despre cine este si ce inseamna *** Hotels Group,despre cine si cand a inventat chestia asta,despre maretul boss (al carui nume atat de tare m-a interesat incat ,nu stiu sigur daca a intrat pe vreo ureche,dar de iesit…a iesit pe amandoua),despre ce inseamna aia si ailalta… scheme,desene,notite si discutii interactive,in urma carora “istetzii” sunt rasplatiti cu un snicker’s (pe care,apropos,il mananca pe loc, precum infometatii un colt de paine… ).Eu casc de zor si injur in gand momentul in care mi-am ales locul sa sed,pentru ca,deasupra mea,imi fluiera in tzeasta un aer rece venit dintr-un aparat de aer conditionat,desigur…nu poti nici macar inchide un ochi…halal adunatura…
Vremea trece,gura femeii aleia toaca fara incetare,diapozitivele se succed cu viteza sporita…unde mai pui ca-i vine ideea sa ne puna si un film(si nu stiu de ce ,primul gand m-a dus la Titanic…am ras pe infundate…).Incepe sa toace din televizor un alt individ,despre strategia lor de a-si capta clientii…despre fel si fel de bazaconii ,..ce sa va zic?Imi tot pun o intrebare: la ce naiba imi folosesc mie toate tampeniiile astea?? Chiar trebuie sa invat atatea chestii pentru a da cu aspiratorul sau a spala un wc???Zambetul bovin ramane insa intiparit pe figura,ne prefacem toti interesati la maxim.La pauza de masa aproape ne calcam in picioare incercand sa scapam odata dracului din puscaria aia…mancam cu ochii pe ceas si cu gandul,fiecare,in alta parte…ooofff….mama…
Revenim…teoria se schimba,ajungem chiar la un moment cu adevarat hilar,un film cu un boshorog senil care se vrea a fi o lectie de viata-individul ne explica pe pelicula ce inseamna sa-ti dedici viata servirii altor persoane.Cat de inaltator este acest sentiment…bla-bla-blaaa..cu exemple elocvente pentru cei care mai au rabdarea sa il si asculte(fie la ei acolo…).
Diapozitivele vin si ele in ajutorul fosilei,aratand doua figurine: una,in picioare,pare a spune ceva,cealalta,aplecata in unghi drept,parca asteapta sa I se taie gatul…sau sa I se dea un picior in dos..unul este clientul,desigur,celalalt-usor de ghicit..
Fratilor,una peste alta si amandoua ingramadite la un loc:de la 9 dimineata pana la 17.00 am ascultat tot felul de bazaconii,poate unora li se par utile-mie ,nu !! Am facut teoria chibritului cu aroma de bricheta pana la epuizare…iar maine…avem TEST !!!!!!!-asta dupa alte 7 ore de “orientation”.Adevarul este ca sunt foarte ,foarte orientata in acest moment…catre:"ooooffff….mama…!".

--------------------------------------------------------
Cea de-a 5-a,nu….? Si ultima zi de pelegrinare prin locurile mai mult sau mai putin sfinte ale *** Hotel-ului Chicago…
Cu ce sa incep?Totul a fost sublim,dar incantarea a lipsit cu desavarsire.Ne-am adunat din nou pentru a ne strange si a avea de unde pleca in camera dichisita si garnisita cu tot felul de bunatati –menite sa ne faca trecerea spre Iad cat mai usoara…si am purces la a lua din nou notite si a viziona diapozitive si filme cu caracter educativ .Numai ca ,de data asta,putini dintre noi s-au mai abtinut sa cashte sau sa se intinda cu pofta…chiar in fata “doamnei prifisoare”..A inceput o alta parte a teoriei,menita sa ne arate noua ca,indifferent de situatie,clientul nostru este …nostru,ca atitudinea ti-o impui inca de cand calci pragul locului de munca….zambetul trebuie sa ramana infipt intre canini chiar daca (Doamne Fereste !!!!) ai mortul in casa …unde mai pui ca acest zambet afisat la servici trebuie sa mai fie si sincer….Ne-au facut “furnici” in marele mushuroi reprezentat de acest grup hotelier…ne-au facut giste pentru ca trebuie sa “zburam” numai in echipa…ne-au impus teoria castravetelui(da,da !!!…”give them a pickle”-cine nu ma crede sa afle singur care-i treaba cu teoria asta pe care ei o iau atat de in serios )…ne-au predat apoi Marea Teorie a Peshtelui (pe care sa nu ma puna nimeni sa o descriu,sincer,eram atat de scuturata de toate aberatiile prezentate pana atunci incat mi-am permis ca,in timpul respectivei prezentari…sa dorm cu ochii deschisi larg… ).Am facut apoi cunostinta cu sheful de la Security..un nene aratos,ce sa zic …dar cu un borcan de prune in falci …care a mestecat timp de o ora si jumatate teoria lui cu privire la scari,lifturi,persoane si obiecte suspecte,totul garnisit cu o pledoarie a stingatorului de incendiu care m-a emotionat pana la lacrimi…am dat repejor si un test,vis-&-vis de ce ne-a spus el…l-am trecut toti,ca doar ne duce mintea sa copiem…apoi am aflat cu stupoare ca,in acel hotel,daca dai peste unul taiat la o mana (un exemplu),care sangereaza ca un porc…nu ai voie sa te atingi de el…il lasi frumusel sa moara(eventual ii aduci o perna,sa treaca in nefiinta odihnit…),ii zambesti(cred eu…doar e client,la dracu’…merita ceva respect,chiar daca da ochii peste cap…)si dai telefon la nenea cu prune in gura.
Raman socata si banuiesc ca este o gluma-la care mi se raspunde frumusel ca mana de ajutor pe care vrei sa o dai poate sa te coste un proces si cateva mii de dolari…Stiati asta,dragi colegi ‘americani”?Stiati ca aici nu este indicat sa ajuti pe unul cazut la pamant din diverse motive??? Eu azi am aflat-si mi s-a intors stomacul pe dos,sincer…
Deci: vezi mortul pe corridor,ai grija sa treci de el fara sa il atingi cu un deget(sa nu te contaminezi si,la randul tau,sa contaminezi si pretioasa mana de lucru hoteliera …) si nu faci nimic altceva decat sa suni la security,sa dai alarma…halal omenie,ce sa zic???
Vine apoi un alt dinozaur care ne spune doua bancuri rasuflate din care noi trebuie sa tragem concluzii mai mult decat folositoare…radem fortat,de parca in functie de cantitatea de ranjete vom primi la final prajiturele …si ne tot uitam la ceas…
Cam asta s-a intamplat azi…am mai facut un tur al hotelului ,in special prin camerele din dos(cu care trebuie sa ne familiarizam,de !)…si am dat si testul…pe care l-am trecut toti(doar nu degeaba ne antrenam la copiat de atatea zile,cum spuneam…)
Au fost 5 zile…au trecut-sa nu ma intrebati insa ce hotarare am luat,mai ales ca de maine ar trebui sa re-incep curatenia alaturi de Suada(bosniaca cu dintzi de tabla zincata)…
Ce nu pot intelege insa este cum dracu’ pot crede astia ca ne arunca praf in ochi???Imi explici mie,amarata detzinatoare de maturi si ghemotoace de praf,cat de inaltzator este sentimentul ca muncesti la *** Hotel …ce frumos este sa tzipe un oaspete la tine si tu sa stii sa-i zambesti in continuare …si ce bine e sa imbatranesti alaturi de aspiratorul tau si de solutia de spalat wc-uri…nobletze sufleteasca,ce sa zic…numai numarul de 15 camere care te asteapta in fiecare zi sa le deretici iti albeste subit 46373 de fire de par….
Mai oamenilor…eu una mai astept…mai caut…mai incerc-pentru ca am vaga senzatie,dupa astea 5 zile,ca,daca ma prind acolo…greu mai ies…
Nu stiu,s-ar putea sa ma insel.Toata cinstea si palaria jos in fata femeilor de servici din toata lumea asta,pentru ca de-abia acum am inteles cate trebuie sa indure !!!-dar,pe mine…iertati-ma,macar de data asta…si nu ma judecati aspru,dar:
Am trecut ieri prin dreptul unei galerii de arta si,vazand lucrarile expuse…mi-am amintit ca am si eu un vis…pe care,intre doua aspiratoare si un “ooofff…mama…” …nu am cum sa-l realizez…...si inca o precizare: sa credeti voi ca nu au avut pretentia sa ne aratam caninii si la telefon !!! Inca ne-au tinut o adevarata teorie despre zambetul pe care trebuie "sa-l auda " clientul...
Mai oamenilor...una peste alta si amandoua amestecate...eu una NU ma fac turndown attendant,house attendant sau ...mama lu' Stefan Cel mare attendant ...las locul altora,care au rabdare si pot face asta !(bravo lor,tot respectul !)
Cat despre teoria ...cururilor pornite de sub umeri...la solicitarea mai multor 'foiletonishti" pot spune ca avem parte,aici,in America...de toate aberatziile carnale care pot fi inventate de catre bunul Dumnezeu.Partea mai proasta este ca aceste caricaturi umane simt nevoia sa se arate in toata splendoarea,ranind retina care nu e obisnuita cu asa ceva...De obicei, fumeile de culoare, sa le zicem asa (cancerul barbatilor care nu le-au vazut decat in Playboy...)sunt mari...imense...cu dosurile cat doua valize ,de-alea de care ne-am luat noi la venirea aici...picioarele se freaca cu spor,de la genunchi in sus si astfel mersul devine leganat precum puntea Titanicului ...Se "poarta" in pantaloni stramtzi(aoleu,mamaaaaaaa......) si au ghearele lungi si impodobite cu fel si fel de abtibilduri, tinichele si desene cel putin ciudate.Cine a vazut vreodata una ca asta cascand inseamna ca nu se mai sperie de nimic.Si nici rau de intuneric nu mai are..."
(undeva, cîndva, prin 2004)
==============================

Blogroll


counter