Thursday, January 28, 2010

istorioare și tutun

Pe "mistăr Mensu" și pe nevasta lui- Suada- ar fi trebuit să-i cunosc în urmă cu vreo 3-4 luni. În vremea aceea bărbate-meu s-a înființat, din senin, cu o invitație la cină așa, în scurtul a nici două ore:
"TREBUIE să mergem, femeia gătește nu știu ce în seara asta, special pentru noi!".
De la imperativul TREBUIE am ajuns, în mod treptat și insistent, la "s-ar putea", mai apoi la "nu prea cred" și am încheiat- bazîndu-mă pe n'șpe mii de motive, care mai de care mai aberant- cu "eu nu merg, du-te singur!"..... (citeste mai mult- click pe titlu)
 Mi s-a părut mie ciudat de prietenească această invitație și mi-am adus aminte că m-am mai fript eu aici, în America, de mi-au sărit capacele acum 4 ani...tot dintr-o subită și adîncă prietenie. Cum să te apuci (m-am întrebat în barbă) să cutremuri întreaga bucătărie așa, dintr-o dată, pentru niște oarecare..? este imposibil, trebuie să fie la mijloc ori vreo damblageală- ori niște interese ascunse...
M-am socotit însă prost.
Cu vreo două săptămîni în urmă n-am mai putut zice "NU"- invitația nu a mai fost la cină, doar la o cafea inofensivă. În plus, o obligație apărută din senin m-a oprit de la a mai scorni alte n'șpe mii de aberante motive- așa că am purces la a-l cunoaște pe "mistăr Mensu" și pe a lui Suada.
Prima care ne-a întîmpinat în ușă a fost însă Mala- o pitbulliță grasă cît o pernă care, în ciuda înfățișării agresive, nu știe să muște- doar să se joace. Nu m-am atașat în viața mea atît de repede și de profund de un cîine așa cum s-a întîmplat cu Mala iar principala mea ocupație (de la înființare și pînă la plecarea acasă) a fost s-o pălmuiesc frenetic pe dosul ăla bogat și roșcovan. Calmă- tot ca o pernă- ea m-a suportat fără să tresare măcarMensu și Suada au schimbat, în ultimii 10 ani, 4 țări și mai multe case. Nu de bogați, nici de plăcere- de nevoie. S-au născut și au viețuit în Sarajevo, au prins primii ani de război de-acolo, după care- cu doi copii după ei- au ajuns, refugiați, în Germania și mai apoi în Franța. Unul din cei doi băieți și-a pierdut un picior jucîndu-se printre grenade și vîjîieli de gloanțe...
Din Franța au trecut oceanul și s-au stabilit în State- de unde nu sunt siguri dacă mai vor să plece sau nu.
Imediat ce ne-au instalat în fața măsuței de cafea (plină-ochi și de alte bunătăți care tot nu conteneau să apară) eu am continuat să îi pălmuiesc dosul gras al Malei iar ei au purces la a mă lumina în ceea ce privește Bosnia, Serbia, Germania,Iugoslavia, războiul, Sarajevo...
...
Niciodată n-am fost bună la istorie- n-am învățat-o, n-o știu și- oricine orice ar zice- NU MĂ INTERESEAZĂ. Am eu teoriile mele, motivele mele și lenea mea pe care nu le discut aici.
Deci, niciodată n-am știut care e diferența dintre subiectele atacate de Mensu și Suada- și au bombardat, vere, pe ambele fronturi: cînd ea îmi ținea teorie mie și el lui bărbate-meu, cînd în zig-zag, cînd în paralel. Mala- cu dosul deja violet de la palmele mele- ne asista de pe covor, molfăind frenetic la o adunătură de cîrpe. Și, exact cînd credeam că mai multă înghesuială nu se poate- s-a putut! Au apărut...țigărileNu zic că nu am fumat în trecut. Nu zic nici de cînd m-am lăsat de fumat- pentru că nu mai țin minte, n-am făcut dintr-asta un motiv de laudă. Dar de-abia acum, de cînd nu mai umblu cu paiu'n gură, îmi dau seama cît de dezgustător obicei am avut.
S-au amestecat, așadar, amintirile despre Sarajevo cu straturile de fum alburiu și cu iuțeala tutunului- care pînă ne-am ridicat să plecăm ne-a intrat pînă-n măduva izmenelor, căci s-au ars multe mahoarce și s-au spus multe istorii. Ultimul zgîrci din elasticul de la sutien mi-a mirosit a țigară. Părul mi-a mirosit a țigară. Palma cu care am înroșit dosul Malei mi-a mirosit a țigară. Mala întreagă părea că este o țigară uriașă, roșcovană.
Mi-s dragi Mensu și Suada- n-am scăpat în seara aceea și ne-au pus la masă: au golit frigiderul, au sfîrîit fripturi, au vorbit- e drept, cam mult și cam tare- dar nu fără limite sau fără înțelesuri. Mai prost a fost că mie nu mi s-a lipit nimic de căpățînă și că în bucățica aia de creier ce-o am la purtător se vîntură mai degrabă imagini de pitbullițe grase, cu fundu' mare, decît istorii cu Serbia, Bosnia sau Republica Moldova...
Plus că acum m-am convins: fumatul pute!

Thursday, January 21, 2010

vrabie cu pene albastre

De cînd mă știu pe rămurica asta tremurîndă a vieții am fost vrabia cu pene albăstrii. Mi-a plăcut mie dintotdeauna să nu fiu aidoma celorlalte și să nu mă amestec de tot în mulțime. Unii interpretează această apucătură ca fiind mîndrie, fală, abțibildirism...alții o consideră un fel de deraiere, abatere de la plictis sau, mai grav, motiv de răsuflare pe la colțul gurii a lui "Doamne-Feri"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Tot de cînd mă știu mi-a plăcut să călătoresc- cu toate că în 90% din locurile în care vreau să pășesc în viața asta n-am ajuns...încă! Am păstrat în inimă numai tărîmuri calde- pentru că mie îmi plac plajele liniștite, nisipul, soarele, pereții albi, ferestrele albastre și, mai presus de orice, apa sărată și limpedeM-a aruncat însă Dumnezeu (dau și eu vina pe soartă, e mai simplu așa...) într-un loc în care numai dacă te naști cu blană de Husky poate să-ți placă. Unii spun că la Chicago sunt 3 luni de vară și restul iarnă- de cîte ori mă apucă depresia gîndindu-mă la asta încerc să îmi amintesc de prietena mea, Mădălina, care viețuiește în Montreal...și-mi zic că dacă ea este OK acolo trebuie să fie ceva speranțe și pentru de-alde noi, aici.
Deh! Pene albăstrii și Americă mi-au trebuit!
Mai visez și eu, din cînd în cînd, că îmi scutur nisipul din papuci ori de cîte ori intru în casă, că pot dormi- indiferent de anotimp- cu geamul deschis și că pot conduce o mașină sport, decapotabilă (tot indiferent de anotimp, desigur).
Mă trezesc însă cînd trebuie să-mi curăț bocancii de sarea aruncată de drumari, cînd aplic folia izolatoare peste frumusețe de geamuri și cînd mă amestec în mulțimea de capre-SUV-uri- sortimente de mașini muncitorești cărora le "șade bine" numai prin bălți și hîrtoape.
Atunci îmi dau seama ce nație ciudată de vrabie cu pene albăstrii mai sunt și eu! Păi cînd bătătoream eu cărările Buzăului cu ochii după avioane și cu speranța că într-o bună zi unul dintre ele mă va lua și ma va duce înspre America...mai aveam eu pretenții să aterizez și să mă stabilesc pe undeva pe unde stă țestoasa cu cîrca la soare..? Mai strîmbam eu atunci din nas cînd conduceam Dacia galbenă precum lămîia a lu' tata sau mă imaginam eu vreodată călărind o capră cu 6 cilindri..?(apropos, astăzi la semafor am oprit în dreptul unui mitocan cu un Audi pe care scria V10...curată umilință)..?
M-am născut într-o țară sugrumată de comunism și am ajuns cetățean american...N-am uitat lucrul ăsta, numai că mi-l amintesc mai rar decît ar trebui.
Cred că ar fi cazul să-mi vopsesc și eu penele alea de care tot am pomenit într-o nuanță mai neutră, să mă potolesc odată...sau poate ar fi cazul să caut un loc cu care să mă asortez...?

Thursday, January 14, 2010

alean

Iertat să-mi fie dacă mi-e în permanență dor de locuri pe care nu le-am văzut niciodată!
==========
În general "fac mișto" de bătrînețe (trebuie însă să precizez că, din punctul meu de vedere, oamenii dragi mie nu au fost, nu sunt și niciodată nu vor fi bătrîni). Zilele trecute am bătut puțin cîmpii vis-a-vis de șoferițele octogenare și poate cei care și-au pierdut timpul pe-aici s-au întrebat ce naiba m-a apucat..? Ei bine, să zicem că în ziua respectivă am avut de suportat o porție mai mare de "carcase" și mi-am ieșit, pur și simplu, din fire! .... (citeste mai mult- click pe titlu)
Sunt, recunosc, un șofer răutăcios și am o atitudine oarecum agresivă atunci cînd mă împiedic în trafic de oase adormite dar, în puii mei !- că am văzut că e oarecum naționalizată expresia, există emisiuni tv cu titulatura asta deci sunt OK folosind-o -eu aș monta scannere de vîrstă la intrarea pe autostradă, și-anume: ai peste "n" ani, îți zăngăne cartilagiile ca la 8 grade pe scara Richter, porți pamperși cu un număr mai mari decît ai lu' strănepotu'..? atunci BUF! umple tubul de oxigen și ia-ți bilet pe Carnival, poate te-o căuta Dumneaei pe-acasă și oi reuși s-o păcălești așa...

Nu știu cum de mi s-a năzărit mie asta, dar am de la o vreme convingerea că bătrînețea e frumoasă într-un singur colț de lume: în Grecia. Cîteodată mă și visez acolo la vîrsta hodorogelii: undeva, pe-un deal, înmuiată de soare și privind către căscioara albă, curată și cuminte, și către oglinda albastră de apă din spatele ei...Și să nu uit- de fiecare dată, în visul meu, apare o capră (poate că s-o reîncarca mașina pe care o conduc și căreia așa i-am zis- "Capra"- și așa i-om zice pînă cînd n-om mai stăpîni-o) și-o bucată de brînză Feta (că e singura, mă scuzați, din neamul grecesc pe care am încercat-o pînă acum).
Și uite-așa, mă apucă o nebunească nostalgie de niște locuri pe care nu le-am văzut niciodată...
Drept urmare, de astăzi (deși m-am născut într-un oraș romanesc și viețuiesc de cîțiva ani buni în țara de adopție- America) am început să-mi injectez căminul cu serul Greciei- încet, cîte puțin dar sigur...



Eu una mi-aș lua bărbatul de mînă și i-ș spune: "haide, măi omule, să ne pensionăm de-acum pentru vreo patruzeci-cincizeci de ani, la mal de Santorini...". Cred cu tărie că nu peste mult timp aș avea-o ca vecină și pe Amalia ...și tare bine mi-ar fi!

sunt un numar

==============================================================
Ieri m-am legitimat, din nou, printr-un număr. În scriptele lumii acesteia sunt o alcătuire de cifre.

Cîteodată ma revolt. Numai cîteodată..... (citeste mai mult- click pe titlu)

De cele mai multe ori mi se pare inutil să dau din mîini împotriva curentului. Mai întotdeauna mă simt mică, brelocizată, standardizată, anonimizată și înduplecată- din cînd în cînd- cu cîte o înghițitură de libertate, și aia atît de controlată încît numai libertate nu mai e. Ca atunci cînd ronțăi M&M-uri cu gîndul la un tort imens de ciocolată.
Cîteodată simt că mă detașez fără voia mea de structura aceasta de carne și oase și că mi-e dat a vedea lucrurile cu alți ochi- nu neapărat a le și înțelege.

Mă uit la bucuria stîrnită de nașterea unui prunc și mă gîndesc că în exact aceeași clipă un suflet s-a stins în alt colț de lume, în țipete de groază sau de disperare- iar între aceste două secvențe de viață îi dau lui, pruncului, un număr de ani în care nimeni, niciodată nu a reușit să facă tot ce și-a dorit. Un număr de ani în care va trebui să se bucure și să sufere, să iubească și să fie mistuit de ură, să clădească și să distrugă, să facă planuri și să fie trîntit la pămînt de eșecuri. Iar la final- cînd se va simți un om împlinit și va dori să se așeze și să-i tihnească- să se stingă, întrebîndu-se de ce nu are timp destul să se bucure..? Poate pentru că în exact aceeași ultimă clipă a lui un altul își primește dreptul la un număr de ani numit viață. Poate chiar el, într-o altă osatură și-ntr-un alt așezămînt.

Blogroll


counter