Friday, February 12, 2010

Clientu' nost'- Stăpînu' nost'- partea a II-a

A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit cu puțin timp în urmă, odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a materiei cenușii....... (citeste mai mult- click pe titlu)

De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am (Bubu, tatăl meu, are și-un adaos la asta: "și-o gaură-n dos") și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

1 comment:

  1. :))))))))))
    probabil pentru tine n-a fost prea placut, dar e tare amuzanta istorioara asta...

    ReplyDelete

Blogroll


counter