Friday, March 26, 2010

în vremurile pe care le trăim

Ieri m-am uitat- așa cum obișnuiesc de o bună bucată de vreme- la o emisiune înregistrată a unui canal de televiziune romanesc. N-am să spun nici numele emisiunii, nici pe cel al postului respectiv pentru că- una la mînă- nu vreau să le fac publicitate gratuită și- a doua la mînă- sunt irelevante oricum..... (citeste mai mult- click pe titlu)

În respectivă emisiune am descoperit- cu o uimire vecină cu teama- că în Romania zilelor noastre nebune, nebune, nebune....se trăiește încă, în anumite colțuri de țară, după standardele străbunilor mei. Am descoperit o familie: el, ea (40, respectiv 35 de ani) și 4 copii: unul la liceu, o fată în clasa a 6-a și alte două copilițe pe undeva prin jurul primilor ani de școală. Familie amărîtă, ogîrjită de muncă și sufocată de neștiința tuturor lucrurilor știute de noi. Palme bătătorite, frunți netulburate de socotelile ratelor la bancă sau de caiete de contabilități familiale. Un cal, o vacă, două odăi și un veceu de paie în fundul curții mozolite. O copaie cu apă încălzită pe sobă și-un pumn de detergent, afară...Și doi oameni care atît de săraci pe dinafară și atît de avuți pe dinăuntru mi s-au părut..!
Muierea a trebuit să-și facă bagajele și să se lipsească de cei dragi ei pentru o săptămînă- astea au fost condițiile emisiunii. M-a durut cît de tare s-au străduit să aranjeze "pentru filmare" puținul amărît pe care-l agonisiseră.
M-a durut și tigaia în care a prăjit doi pumni de cîrnați pe post de cină- căci au țipat în mine socotelile de trigliceride via colesterol via alte obezități, după cum sunt învățată de vremurile pe care le trăim. Le trăim doar noi- pe ei nu îi atinge timpul. Copilelor le-au pus, peste ouăle prăjite în aceeași tigaie, cîte o lingură plină de ulei...."să fie mîncarea grasă, căci așa le place". Și-au tăiat mămăliga cu o ață, și-au făcut din ea cocoloașe rotunjite în mînă...și au mîncat așa, fără de furculițe sau de alte învenții de-astea, fără să le pese nici de noi, nici de vremurile pe care le trăim...
O uliță plină de noroi și de miros de bălegar vechi, un puț sărman lipsit de cumpăna fîntînii și o sărăcie mai sclipitoare decît însuși diamantul. Toate astea m-au făcut să ma uit cu un ochi plin de milă și cu un altul plin de criticisme direct proporționale cu...vremurile pe care le trăim.
M-a durut însă, mai mult ca orice, clipa despărțirii lor: el, amărîtul cu cîteva clase primare și ea, sărmănuța măritată din primii ani ai pubertății cu el...au plîns. Sincer, cum numai niște oameni atît de simpli o pot face. Din toată inima lor- în care, pe lîngă cei 4 copii, mai găsiseră loc și pentru dragoste. Dragostea pură, adîncă precum brazdele frunților lor, dragostea deznădăjduită a doi oameni care nu s-au mai despărțit, pînă atunci, niciodată. Dragostea aceea care, privind-o, te face să te întrebi ce se va întîmpla, oare, cu celălalt cînd primul dintre ei se va stinge...nu va mai fi...?
M-a cutremurat lecția asta de viață: simplă, dureros de simplă. Mi-am adus aminte de mine...de noi...de dragul meu drag și de cît de modești am fost și cît de simpli...și cît de mulți prieteni am mai avut, și cîți oameni cu care rîdeam sincer ne treceau pragul...
Mi-e dor de anii ăia și mi-e dor de simplitatea vieții- chiar dacă știu sigur că nu mi-ar fi bine dacă m-aș întoarce la ea. E tributul evoluției și al vremurilor pe care le trăim- îmi veți spune.
Eu tot mai cred că e doar o vînare de vînt...



Asculta mai multe audio Muzica

Wednesday, March 24, 2010

Noapte bună, Pîș-Pîș..!

Nanu (Nașul)Pîș-Pîș s-a stins- cuminte, înalt și alb, ca o lumînare. S-a dus fără prea multe vorbe și știu bine că acum își croiește drumul cu bastonul lui, într-o lume argintie...Se va așeza, într-un final, pe o margine de nor și ne va privi, curios, pentru o vreme: "ce face Dișteptu'?...dar Dișteapta, ce mai zice ea?...". Ne va analiza, ne va da nume, ne va trimite povești de-acolo, de sus. Din cînd în cînd va opri cîte un suflet să-i țină companie la o tablă și la o aducere aminteNanu a oprit ceasul și a hotărît că e momentul să se odihnească.
Noapte Bună, Nanule Pîș-Pîș

Tuesday, March 16, 2010

sa-ti faci cruce...(din 5/28/2008)

De la venirea mea in America am facut cunostinta cu 2 biserici straine mie. N-am sa le dau numele- nu are rost si nu am nici un interes sa o fac. Povestea-i alta.
La o saptamana de la aterizare, cand ni se parea ca si aerul miroase pe-aici a parfum (si chiar mirosea, prin unele locuri, a servetele folosite in masinile de uscat rufe care-si pufaiau caldura pe gurile de aerisire...dar, de unde era sa stim noi, atunci, toate acestea??) am fost invitati de un vecin de bloc- descrierea lustruita este afro-american- baiat valabil si foarte guraliv, la slujba duminicala de la biserica de cartier in ograda careia se inchina el. .... (citeste mai mult- click pe titlu)
M-a dus mintea, instant, la filmele americane vazute pe-acasa, prin Romania, in care un grup foarte bine organizat si plin de ritm topaie in spatele pastorului, cu vitraliile in spate, lansand intr-o armonie deplina osanale Domnului.
Am acceptat invitatia si ne-am grabit sa tinem pasul cu respectivul Mike, imbracati la 4 ace, costum, cravata si pantofi cu scartz (made in Romania).
Biserica respectiva s-a dovedit a fi o odaie inchiriata pe o strada de rand, undeva intre un magazin de vechituri si un oficiu postal. O intrare sordida intr-o adunatura pestrita. Eram singurii albi intr-un grup de vreo 30- 40 de indivizi- toti la 4 ace, costume, cravate, rochii si pantofi cu scartz (ai lor made in China). Adunatura s-a comportat dupa regulile umane stiute de noi pana in momentul in care primul individ a insfacat microfonul- dupa care, intr-un delir general, rochiile cu pretentii, costumele si pantofii cu scartz au inceput sa trepideze intr-o isterie generala din care noi, nefericitii cu o saptamana de America la activ, n-am prins decat ideea :"in the name of Jesus we pray!". De ce se "pray" ei atat de zgomotos si de ridicol, ca o descarcare nervoasa...n-am inteles. Cert e ca m-am rugat cuminte si-n gand, tot timpul, la Dumnezeul meu ca sa nu mi se sperie copila si sa ramana cu vise si amintiri urate.
La final ne-au scos fortat in fata adunarii generale asudate de atata "pray" si ne-au aplaudat isprava de a veni in America- basca de a le calca pragul acelei faimoase biserici! Drept multumire pentru tot circul a trebuit sa si aruncam in palaria purtata din mana-n mana o "contributie" de vreo 10 dolari- pe care am pomenit-o luni de zile la rand, facand marunt din buze.

La doua saptamani de la aterizare am primit invitatia administratorului de bloc- roman cu vechime de 40 de ani in America- de a merge la biserica la care se inchina el. Ne-am aratat foarte incantati- doar era vorba de ceva ce stiam, nu mai aveam nevoie de noi experiente religioase...S-a oferit sa ne duca el cu masina, distanta fiind apreciabila iar noi pietoni la acel moment. Ne-am imbracat la 4 ace, cravata si pantofi cu scart (made in Romania). Copila ne era racita- dar am zis ca merita, pentru numele lui Dumnezeu, sa facem acest efort.
Dupa circa o jumatate de ora de condus...am ajuns la biserica. Numai ca slujba incepea, pentru gusturile noastre, ceva cam tarziu. Si nici locasul in sine nu era ce stiam noi ca trebuie sa fie. Semana mai mult cu o cladire cu pretentii artistice, un amfiteatru...Am cautat cu ochii icoanele- nu le-am gasit. Doar o cruce imensa, de marmura alba, care rupea aerul salii exact in mijloc. Si un ecran imens. Scaune pentru fiecare. Cate o Biblie pentru fiecare si vreo doua carti cu rugaciuni. Un cor de adolescenti cu un aer resemnat si oarecum auster...Copila m-a tras de mana sa ma intrebe de ce nu se inchina oamenii astia...? Eu l-am tras de maneca pe administrator sa-l intreb cat tine slujba...Barbate-meu m-a tras de cot sa-mi arate ce aparatura ultra-pretentioasa detin enoriasii- sunet si lumina. Zeci de voci care se rugau in cor si intre care ale noastre nu se potriveau sub nici o forma. Am trecut, pe rand si intr-o viteza destul de mare, de la curiozitate, la uimire, cercetare, neintelegere, iritare, enervare...pana la manie. Administratorul imi zambea tamp ori de cate ori incercam sa-i suier ca fata e racita si ca trebuie sa ajung acasa, sa-i dau antibioticul. Inutil. A trebuit sa stam si sa ascultam un intreg program cultural- artistic. Logic ca, la final, ne-au ridicat in picioare, ne-au aplaudat isprava de a veni in America si, cu o donatie de 100 de dolari, ne-au dat de inteles ca ajutorul va fi mai consistent, pe masura ce si prezenta noastra acolo va deveni permanenta.

La 4 ani si mai bine de la prima aterizare pe pamant american m-am facut cu o vecina de neam romanesc- la vreo 50 de ani, femeia, dar cu odrasla cea mai mica (din cei 7 ) de varsta fetei mele. Are vechime pe plaiurile astea mult mai mare decat a mea, oricum. Distanta dintre noi- de cateva case. Prietenia insa nu s-a legat decat atat cat legi, impreuna, doua fire de leustean si 4 de loboda. Ea are casa si curte- proprii si personale. Eu- in chirie. Mai exista o diferenta- de religie- pe care am dezbatut-o, in mare graba, cand ne-am ciocnit la cumparaturi. Eram fara slujba si am intrebat-o daca ma poate ajuta cu un sfat, o indrumare (fiind mai veche pe-aici). Mi-a raspuns, supusa, ca ma invita la slujba (la biserica de care apartine, desigur) pentru a afla mai multe si, eventual, pentru a fi ajutata. Am refuzat-o la inceput politicos- mai apoi, pentru ca insista, i-am raspuns taios ca nu ma intereseaza alta coloratura religioasa. Politicos, mi-a trimis la nici o saptamana, prin copila, doua fire de leustean si 4 de loboda- din gradina proprie si personala, desigur. Si o revista viu colorata, cu tematica religioasa. Am inapoiat, indaratnica, revista- zarzavatul, neam prost ce sunt, l-am aruncat pe loc intr-o ciorba. Au urmat, mai apoi, cateva telefoane mieroase si vizita extrem de surprinzatoare a unor "surori" - pe care le-am tinut insa pe scarile blocului, in incercarea de a le bloca orice tentativa de a se apropia de mine. Si au mai fost cateva fire de leustean si vreo 4 de loboda. Pana cand, intr-un final, am reusit sa imi exprim indaratnicia in gura mare si, mai mult decat atat, sa cer sa fiu lasata in pace.

...Mi-am adus semintele de leustean buzoiene, anul asta. Le-am pus in ghiveci, la soare, si le-am servit ingrasaminte americane, sa creasca intr-o saptamana cat altele-n 7. Loboda- n-am, da' nici ciorbele nu-mi sunt in mare suferinta dupa asa ceva. Mi-am mai pus, ca sa fiu sigura, si vreo doua ghivece de patrunjel. Si, daca ma simt amenintata, promit sa ma extind si cu alte zarzavaturi- cu toate ca n-am de gand sa trimit nimanui simbolicele doua fire de leustean si 4 de loboda...Mi-e mai bine asa!

Friday, March 12, 2010

orizonturi de hartie

Eu nu inteleg cum rationalistii au ajuns, netam-nesam, oameni "rai".
S-o luam ca atare: dau un ban, fac vanzare unui ziar care se intituleaza "Adevarul". Ma astept- ca orice om de buna credinta, sa mi se serveasca in paginile acestei publicatii numai si numai...adevar ( de fapt nu ma astept, e doar teorie). Il devorez cu o sete mai mare decat cea pe care mi-o stimuleaza oricare alt ziar: trec de paginile cu morti, raniti, sinucigasi, trec si de cele cu legi care parca sunt date in ciuda statutului meu de cetatean cuminte...ajung la bancuri si viata mondena, ma minunez cum banii pot polei cele mai imputite haznale ale lumii si, intr-un final...ajung la o poveste trimisa dintr-un balon roz..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Balon roz...? -ma intreb. Intr-o lume din ce in ce mai cacanie...? Ia sa bag un ochi.
Aflu, eu- amaratul infundat in lumea gri a cotidianului- ca se poate trai bine si fara griji pe lumea asta. Ca un hamac atarnat la malu' oceanului si un bananier spanzurat deasupra colibei sunt realitati palpabile, nu pastile de noapte buna servite de filme gen "Laguna Albastra"...
Ridic o spranceana, trag jaluzeaua (ca sa nu mai intre lumina zilei peste mine si sa pot visa cu ochii deschisi), sun un prieten si ii zic ca exista speranta si pentru muritorul de rand ca noi, ca raiul este aici, la doi pasi si ca prosti si orbi am fost de nu l-am vazut pana acuma..!
Balonul roz se umfla in gatlejul meu povestindu-i prietenului ce am descoperit...prietenul, la randul lui, umfla caimacul sunand alti prieteni...si, uite-asa, incepem sa ne impachetam virtual ce ne trebuie pentru a lasa in urma lumea dezlantuita si a ne alatura "adevarului" prezentat, in paginile lui, de respectiva publicatie.
Ca veni vorba de impachetat- cred ca aici ne-am impiedicat cu totii, aici ne-a adormit pasarica ciripitoare din mansarda invadata de rozmarin...Sa impachetam- zice fiecare- dar ce? In balonul roz nu ne trebuie mai nimic de imbracat, gasim ceva verdeata sa ne acopere goliciunea. Putem renunta si la incaltari, nu ne-am asorta cu jungla in adidasi sau pantofi cu toc. Apoi, am vazut noi prin pozele de-acolo ca nici asternuturi nu trebuie, ca doar poti sa-ti atarni lenea intr-un hamac pana se plictisesc mustele sa-ti dea tarcoale. Am citit chiar ca bebeii cresc fara scutece, usurandu-se pe tine- si tuturor li se pare ceva normal asta. Chiar si noua- la naiba, pana mai acum 20 de ani cresteau copiii fara pampersi si nici hartie igienica nu prea se gasea...
E OK, ne zicem, ce-a mai ramas...? Aparat foto, ceva tehnica?-nicidecum, in rai nu se intra cu priza in buzunar. Un ceas, ca sa nu ne iesim din mana cu trezitul de dimineata..? la ce bun, in balonul roz nu exista job-uri, nu exista economie de piata, nu exista sefi sau subordonati.

Ne stergem sudoarea framantarilor intelectualiste si ne bucuram ca, de fapt, pentru a pleca spre balonul roz ne trebuie doar o traista de rafie, si aia jumate' umpluta cu vant.
Incep insa sa apara si ceva intrebari- unul din prieteni vrea sa stie ce se intampla in cazul in care da vreo boala tropicala peste el..? altul cerceteaza unde isi va inscrie copilul la scoala (plodul e dotat cu inteligenta si n-ar vrea sa-l vada pe drumuri, oricat de "roze" ar fi ele)...Nu-i nimic, gasim raspuns!- ne imburicam si cumparam in draci editiile viitoare ale adevarului cotidian, cautand febril un pai de care sa ne agatam in valtoarea care ne-a cuprins.

Castelul de carti de joc se ridica cu repeziciune, ne visam deja pe plaja, scaldandu-ne plozii in apa curgatoare de la ora 4...uitam de sefi idioti, de politai corupti si de vecini sinucigasi. Uitam de droguri, de cutremure si de razboaie. Ne visam alergand desculti si fara grija zilei de maine sau a celei de poimaine, aidoma personajelor promovate de respectivul cotidian.
Unul din prieteni insa ramane insistent in rationamentele sale: bai, din ce o sa traim acolo? din frunze? din leganat in hamace? (l-o fi facut muma-sa contabil, prea vrea sa le calculeze pe toate!)
Ii raspund ca din munca campului si-mi dau seama, in exact acelasi moment, de ce gogorita mi-a iesit din gura: nici bunica-mea, Dumnezeu s-o Ierte, n-a putut sa traiasca numai din asa ceva. Tot a avut, acolo, o pensie mica de CAP-ista...plus ca pe perioada de foamete numai in pielea ei n-as fi vrut sa fiu, mai ales cu un plod atarnat de fuste!
In incercarea de a gasi un raspuns incingem spiritele din spuma cea roz. Noi nu vrem decat sa stim decat cat costa intrarea in Paradis: stim, din experienta noastra si a amaratilor de dinaintea noastra, ca oriunde te-ar duce soarta in lumea asta iti trebuie niste bani- de bilet, de cazare, de mancare, de etc...Sa fie Paradisul gratuit si sa aiba el portile deschise pentru tot narodul...?
Intrebam pe cei deja intrati acolo si aflam-dupa multiple insistente si dupa ce toata lumea aplaudaca termina de aruncat cu pietre- ca, in fapt, ei sunt sustinuti financiar tocmai de ziarul pe care-l cumparam ca orbetii...acela care ne spune adevarul, nu...? Care adevar? Daca eu sau prietenul meu cel carcotas alegem acelasi Paradis se vor gasi sponsori si pentru noi? Este asta un adevar?
....Cine a vazut filmul "The Truman Show" stie despre ce vorbesc. Jim Carrey palpeaza, la un moment dat, un orizont de hartie. Cam asa si cu noi.
Imi pare sincer rau ca adevarul nu este altul. Ca e tot unul din hartie. As fi vrut sa cred in minuni- si sunt cateva in care chiar cred, dar de o cu totul alta natura.
Stiu ca mass media romaneasca trece printr-o criza de subiecte- dar chiar sa ajungi sa servesti drept "adevar" un scenariu..?
Cu ochii la hamace si la cocotieri strepeziti de soare uita romanul de foame..? uita ca are rate la banca? uita ca la prima ora a diminetii ii zbarnaie ceasul si ca trebuie s-o ia de la capat..? Se pare ca da.
Una peste alta insa, trebuie sa ii felicit din inima pe tinerii care au gasit solutia ingenioasa a iesirii din criza: chiar ii cred destepti si chiar nu-i cred cand spun ca acolo vor ramane pana la pensie (tocmai pentru ca sunt destepti!). Au gasit o oaza de liniste si de frumos si isi cresc copilul- in primii lui ani de viata- intr-un mediu in care toti am visa sa o putem face: cine ar zice "nu" unui hamac, unei lipse de scutece si unui imbaiat la rau la fix ora 4..?! e vreunul atat de ipocrit?
Ii felicit si le doresc tinerilor acestora destepti si frumosi, cu toata sinceritatea mea, multa sanatate si tot binele din lume.
Aplaudacilor le doresc un somn linistit si durabil. Chiar daca se mai nasc si monstri din el, din cand in cand.
Mass mediei ii doresc sa nu mai fie capabila, la un moment dat, sa se joace cu mintile oamenilor. Asta nu se va intampla insa niciodata, stiu.
Mie imi doresc sa ajung ca ei, ca romanii lipsiti de griji din Piracanga: sa fiu sponsorizata sa-mi traiesc viata acolo unde si mai ales cum mi-o doresc.
Si acum noapte buna tuturor: maine este zi de munca pentru mine.

Tuesday, March 9, 2010

la umbra unui zîmbet

Ada împlinește pe 24 martie 102 ani. O privesc cum se apropie împingînd cu o uimitoare ușurință la cadrul de aluminiu și zîmbindu-mi, ca într-un ritual al fiecărei dimineți.
"Good morning, Ada!"
"Good morning, Doina!"
Este de o vitalitate uimitoare și de un rar bun simț. În plus, răspunde oricui cu un zîmbet cald, un zîmbet din acela exersat sincer o viață întreagă.
"Care-i secretul tău, Ada...?"- am întrebat-o astăzi..... (citeste mai mult- click pe titlu)

"N-am nici unul...Viața mea a fost cam plină de "nu"-uri: nu am fumat, nu am băut, nu am depășit măsura. În schimb am muncit mult- am avut o fermă de porci și asta a însemnat multă alergătură."
"Trebuie să fie un secret, Ada"- am zîmbit neîncrezătoare.
"Muncește și zîmbește- atît".
===================================================================================

Wednesday, March 3, 2010

bloguim, bloguim, bloguim....

Cine decide sa inceapa un jurnal in paginile internetului si ma apoi se vaita ca il citesc prea multi- sau prea neinvitati- triseaza. Si eu ma numar printre ei, recunosc- am o postare mai veche in care ma vaicaresc ca fosta mea "prietena" imi umple podeaua virtuala cu noroi in mod constant...Eu ma fac ca nu o mai vad, ea- ca intr-o gluma proasta- pune mana la ochi si zice "I'm invisible"...De ce se nu recunosc insa, foamea cu care-mi devoreaza postarile imi da o oarecare senzatie de bine pe care multi o inteleg si pe care nu vreau sa o explic acum si aici....... (citeste mai mult- click pe titlu)

Varianta blogului este ca o usa deschisa noaptea intr-un oras supraaglomerat- este practic imposibil ca pe ea sa nu-si bage capul necunoscuti, curiosi sau rau intentionati. Plus persoanele carora le sunt adresate postarile, plus aplaudacii de pe margine, plus ciudatii sau mai putin ciudatii...este o lume pestrita in care reactiile sunt extrem de diversificate. Unuia ii place ceea ce scrieti, altuia-nu. Unii se instaleaza in umbra aventurilor expuse online (precum muschiul pe copac, isi trag seva zilnica din istorioarele servite de diverse bloguri), altii nu gasesc nimic normal in ceea ce pentru altii- este. Singurul jurnal cu iz de intimitate este cel clasic, incondeiat pe hartie- la care, din pacate, am renuntat toti. Lumea simte nevoia de expunere, de popularitate, de exhibitionism sentimental, de lamentari cu martori si de exaltari cu aplauze.
La inceput au fost forumurile- iar cei care le-au administrat stiu foarte bine ca in ograda lor internetista au sarit gardul si oamenii cuminti, si plictisitii, si din cei care nu au nimic a spune, si vesnic nemultumitii, si pusii pe harta, si desteptii, si mai putin luminatii si, de ce nu...si idiotii- ce vreti? asa e de cand lumea.
Acum am ajuns in febra blogurilor- va trece si asta. Nu curand si poate nu de tot.
Unii scriu din plictiseala. Altii din dorinta de a se face cunoscuti. Altii pentru ca vor sa arate lumii ceva, sa epateze sau vor doar sa fie in pas cu "moda". Altii vor sa ii ajute pe cei din jur cu informatii care lor li se par utile. Mai exista categoria acelora care scriu pentru sine sau pentru un cerc restrans de oameni dragi lor- dar aceia sunt foarte rari si de obicei ascunsi privirilor indiscrete...si da, ii apreciez, le respect intimitatea si-i cred pana la capat ca nu vor publicitate gratuita pe internet.
Restul- ca si mine- triseaza.
Forumurile au fost parte importanta din viata mea intre anii 2000- 2006 (poate chiar 2007). Cu ajutorul lor am ajuns in America, tot cu ajutorul lor mi-am facut prieteni si, desigur, tot din cauza lor am si dusmani (mai multi decat prietenii, desigur). In paginile forumurilor am invatat ca oamenii sunt perfizi, ca dincolo de ecranul asta subtire si de "caramelele" la care batem cu inversunare suntem niste ipocriti (dar ne dam destepti nevoie mare, cine ne vede, cine ne poate trada..??) , ca idiotii au doza cea mai mare de timp liber din lume (si tare mi-e ciuda pe ei!) si asta se reflecta in postarile lor fara numar, fara numar si fara noima...ca tot ce suna si arata bine se vinde la fel de bine si ca lucrurile gri nu dau bine la imagine chiar daca umplu, cateodata, ecranul...Respectivele forumuri m-au invatat ca e mai bun un dusman "citit" decat un admirator "limpede la cap ca oul"...dar si ca vorba "prosti da' multi" a fost, este si- din nefericire- va fi valabila pentru totdeauna.
Acum, istoria se repeta cu nou infiintatele bloguri- un individ decide sa-si faca publica povestea, declara de la bun inceput ca o scrie doar pentru neamuri- lasa insa poarta deschisa pentru comentarii- si asa incepe circul. Apar, intial, admiratori- care mai de care mai lipsit de ocupatie si mai avid sa-si verse plocoanele verbale in paginile respectivului blog....pana intr-o zi cand-din Chiar-Doamne se iveste primul nelamurit. Pune ceva intrebari, lumea il priveste oarecum circumspect ("ce vrea asta, ne tulbura clocitoarea intelectualista..?!"), omul insista, autorul blogului incearca sa-i infiga subtil un calcai in coaste, omul se supara, impunge cu intrebarile lipsite de raspuns, fanii fac spume la gura (apar rabufniri neuronice de genul "wow...wow!...chiar nu stiu ce sa mai zic!...wow, ce lume rea!"), nemultumirea se transforma in suparare si, la final...apare reactia spumoasa, cu dop (care face "fassss") a autorului: el se plange ca uite ce a ajuns blogul lui, el n-a intentionat sa fie citit de nimeni, a scris numai pentru prieteni (ce lume rea!), ba nu: numai pentru mama si tata dar au avut cale libera si prietenii (ce lume rea!), si acum trebuie sa dea socoteala unuia si altuia pentru ce a debitat in paginile astea virtuale (ce lume rea!!)...
Pai da! ca daca era tot o spuma roz, idiotica, nimanui nu i-ar fi pasat de asta. Din pacate trebusoarei asteia cu forumurile si cu blogurile- si cine mai stie ce s-o mai inventa tot in stilul asta- i se potriveste vorba aia din batrani, legata de casnicie: ca e ca un butoi plin de rahat si deasupra cu un strat de miere...Deci, cine nu vrea sa se manjeasca cu treb'soara mirositoare sa isi faca postarile private- restul sa suporte cu barbatie consecintele.

Blogroll

counter