Monday, May 17, 2010

materie umana-1.

Zilele trecute am regăsit- prin meandrele internetului- pe C, o bună şi veche prietenă din oraşul natal. La mine ziuă, la ea- noapte (la propriu). La mine un fel de ignoranţă groasă precum plapuma primită zestre- la ea o nelinişte cauzată de toată această întoarcere a lumii cu dosul izmenelor către soare...

C nu obişnuia a fi o exuberantă nici în urmă cu 10 ani- îmi amintesc cum păream, pe lângă ea, un fel de oaie capie care visează la americi care cresc pe garduri, cum îmi zburdau mie prin tartacuta  ideile despre una şi despre alta...şi cum mă tempera ea cu o voce calmă, încercând să-mi explice că iarba pe care o pasc, câteodată, este doar o închipuire de ceva natural, este in fapt de plastic.
C nu credea- în urmă cu 8-10 ani- că va afla ce înseamnă dragostea. I se părea ei că există un timp specific pentru orice- şi că, în cazul pasiunii, ceasul biologic care trebuia să-i sune la cap rămăsese demult şi iremediabil fără baterie. Eu continuam să-i spun că se înşeală, că nuanţele de gri cu care-şi zugrăveşte viaţa nu prind bine nici pe şoareci- dar C ştia una şi bună: că eu sunt prea zăpăcită de tot norocul care mi se întâmplă şi că de-aia nu prea mai am idee despre ce înseamnă să fii cu adevărat realist.
În urmă cu cele câteva zile am regăsit pe C, asa cum am mai spus, în măruntaiele lumii virtuale. Ne-am bucurat amândouă (logic, eu am sărit ceva mai multe garduri decât ea), am depănat într-un ritm alert ultimele noutăţi ale vieţilor noastre încercând să cuprindem în câteva amărâte de minute ceea ce s-a consumat in anii de zile de la plecarea mea din ţară. Contrar predictiilor pesimiste din vremurile prieteniei noastre, C nu numai că şi-a aflat marea dragoste- a devenit chiar mămică. M-am bucurat o dată în plus pentru faptul că am avut dreptate atunci când îi spuneam că este doar o chestiune de timp până îţi găseşti împlinirea sufletească (şi ea mă contrazicea cu o voce calmă şi cu spusele că unora le dă Dumnezeu noroc, altora...)
S-au întâmplat multe de la plecarea mea, cum era şi firesc.
C totuşi a păstrat ceva din gri-ul nuanţelor de odinioară. Desigur, nici eu nu mai pictez prezentul sau viitorul cu rasuflatul roz-bombon. Discuţia noastră însă a ajuns mai repede decât mi-aş fi dorit într-o zonă în care reporterii de război s-ar simţi în largul lor: am vorbit despre vulcani, cutremure, genocidul botezat "măsuri de ieşire din criză", despre cum NU va fi deloc aşa cum ne-am fi dorit să fie şi, in general, despre cât de crunt pare a fi viitorul. În tot acest timp Eyjafjallajökull şi-a fâsâit măruntaiele şi a scuipat mai mult cenuşiu peste culorile Pământului, un avion a zdrobit trupurile câtorva zeci de oameni într-un alt colţ de lume, iranienii au decis că e momentul potrivit să joace ţurca cu uraniu, Golful Mexic a continuat să fie distrus bucată cu bucată...şi Dumnezeu le mai ţine minte câte altele s-au mai întâmplat!
N-am vorbit despre copii, despre dragoste sau despre împliniri aşa şi atât cât am vorbit despre ceea ce ne răneşte sau ce ne îngrijorează.
Oricât am încercat eu să amestec culorile pe paleta conversaţiei noastre la final tonul a fost unul trist. De partea amândorura.
....
De mic copil mi-a plăcut să pictez. Şi din aceeaşi vreme am încercat să înţeleg de ce atunci când pui un strop de alb în negru nu se întâmplă mare lucru- dar când scapi un strop de negru în alb nu mai poţi îndrepta nimic..?
De ce bobul de fericire din viaţa unui om se pierde atât de uşor şi se uită atât de repede- şi de ce fiecare picătură de pesimism, de durere, de deznădejde ne închide nuanţa sufletului atât de iremediabil..?

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter