Friday, July 2, 2010

ochii care nu se văd se uită..? aiurea!

Când am plecat din România- în urmă cu 6 ani şi 6 luni- am lăsat în urmă (pe lângă două perechi de părinţi cu inimile sfâşiate) un număr impresionant de prieteni şi de neamuri care ne promiteau că nu ne vom înstrăina şi că vom ţine aproape, în ciuda imensei distanţe sau a perfidei diferenţe de fus orar. Am crezut cu o naivitate de oaie atunci toate aceste promisiuni- şi-mi amintesc că pentru multe dintre aceste frumoase legături am plâns şi am promis chiar că ni se vor toci degetele formând numere de telefon sau împletind e-mail-uri...

Dureros de greu a fost- pentru noi- începutul şi nici astăzi, chiar intraţi oficial în rândul populaţiei americane, nu putem spune că ştim a le face pe toate fără dureri de cap. Într-o lume despre care nu am ştiut- când am pornit către ea- decât ce ne învăţasem singuri din "Dallas", cu o traistă de vise atârnată pe umăr şi ţinând strâns de mână un copil care ne-a urmat precum un miel, am dat piept cu alte realităţi şi a trebuit să stăm drepţi în faţa valurilor care ne-au izbit din toate părţile. Înainte de a avea carduri bancare am învăţat cum să cumpărăm şi să folosim cartelele telefonice- şi îmi vine în minte staţia de benzină de unde, într-un ger năpraznic, ne amestecam lacrimile emoţiei cu fulgii de zăpadă...vorbind cu ai noştri, ACASĂ. Pentru că primul telefon mobil l-am avut abia după un an de zile de la sosirea aici.

Primul calculator l-am cumpărat, la un preţ triplul celui pe care-l merita, la nici două săptămâni de la sosire. Am strâns la piept luni de zile agenda mică, înţesată cu numere de telefon, adrese şi e-mail-uri. Toţi cei care erau trecuţi acolo ne plantaseră în inimi sămânţa speranţei că, oricât de greu ne-ar fi...nu vom fi singuri! Şi n-au fost puţini.
În urmă cu mai bine de 6 ani lista noastră de messenger cuprindea zeci de nume şi tot la fel de multe speranţe că avem cui îi spune ce ne doare sau ce ne bucură. Pe măsură ce timpul s-a scurs au început să dispară, unul câte unul. Astăzi pe aceeaşi listă nu se regăsesc mai mult de 15-20 de oameni- şi odată cu ei socotim şi părinţii plus fiica noastră, aflată la vârsta buletinului.
Cei mai buni şi mai de nădejde prieteni ne-au rămas nişte oameni pe care nu-i scoteam prea mult în faţă la vremea plecării; cei mai de încredere amici pe care i-am strâns în braţe atunci ne-au uitat.
Singura verişoară cu care mai ţin legătura este, poate, mai plină de probleme şi mai lipsită de timp decât toate celelalte la un loc. Cu toate astea este şi mi-a fost aproape ori de câte ori am simţit nevoia şi aş vrea să cred că voi găsi vreodată toate cuvintele necesare pentru a-mi exprima îndeajuns recunoştinţa faţă de ea. Restul- ne-au uitat.
Prietenul care sare pentru noi la orice oră din zi şi din noapte este, în fapt, verişorul fostului nostru "cel mai bun prieten"- un om cu care n-am mai schimbat, de la plecare, mai mult de două vorbe. Pentru că ne-a uitat.
La fel de bine, mătuşa cea mai apropiată de tot ceea ce însemnăm noi, ca familie, nu este vreuna din surorile de sânge ale mamei- ci una din verişoarele ei. Maşina ei cunoaşte orbeşte drumul aeroportului iar bucuriile ei legate de realizările noastre (mai mici sau mai mari) au fost cele mai sincere şi mai curate (şi aici excludem părinţii, desigur). Restul...ne-au uitat.
Ne-au şters cu buretele- suntem trecut şi, poate, vreun viitor curios şi numai bun de studiat, în cazul vreunei călătorii de rutină.

S-ar găsi circumstanţe atenunate pentru fiecare în parte, desigur. Un el ar spune că nu are timp nici să mai respire, o ea s-ar scuza că nu "le are cu internetul"...Justificări se găsesc destule şi timp pentru ele- întotdeauna.
Numai că noi nu mai credem de multă vreme în ele.
Nu ochii care nu se văd se uită- ci doar cei care se întorc către alte zări.
Nici ochii lui Dumnezeu nu-i vedem. Dar în ei ne uităm în fiecare zi a vieţii noastre...







6 comments:

  1. Multumim, Ionela! La Multi Ani si tie!

    ReplyDelete
  2. Nu e uitare...Sunt doar drumuri diferite .Pur si simplu oamenii o iau pe drumuri diferite si nu ma refer aici la drumuri fizice sau distante .Drumuri diferite poti avea chiar daca te afli la distanta de un bloc unul de altul .
    Nu trebuie sa te intristeze ...cu siguranta sunt alti care cred despre tine acelasi lucru .

    ReplyDelete
  3. scumpa mea, este foarte adevarat ce spui.si fica mea e plecata in spania tot de 6 ani
    aceasi poveste aproape toti prietenii'buni'' au uitato sau nu au vreme de vb.az tiam citit........... ochii care nu se vad. promit sa te mai vizitez.imbratisari din timisoara

    ReplyDelete
  4. Draga mia elekes,
    multumesc frumos pentru vizita! te imbratisez si eu, cu toata caldura, de la celalalt capat de lume:)

    ReplyDelete

Blogroll


counter