Saturday, August 21, 2010

materie umana-4.

Cu o ceaşcă aburind de cafea proaspătă m-am instalat in fata televizorului. E unul din puţinele momente în care eu si el suntem prieteni. Nu, prieteni este prea mult spus: ne întelegem.
Caut cu atentie un canal în fata căruia întotdeauna stiu că rămân minute în sir cu o expresie tâmpă si, eventual, cu gura căscată: Food Network.


Într-o bucătărie mare cât jumătate din întreaga mea casă (atât ca întindere cât şi pe verticală) o cucoană la vreo 60 şi mai bine de ani găteşte. Îi citesc pe faţă orice- mai puţin grija zilei de mâine. Sau de poimâine, sau a tuturor care vor urma. Îi citesc pe față Indiferența.
Este una din cucoanele a căror poveste de ameţitor şi destul de întârziat succes o poţi găsi în aproape toate revistele: cum că a fost ea săracă şi amărâtă, cum că i-a venit într-o bună zi o idee, cum că a început de la una, de la alta şi, iată, cum că dintr-un om de rând ca mine, ca tine...a ajuns să se obişnuiască atât de mult cu opulenţa încât să i se pară ceva natural, obligatoriu chiar.
Bucătăria o "îmbracă" într-un mod cald şi primitor: cabineţi din lemn scump, oale dintr-un inox impecabil, granit, uite şi un cuptor pentru pâine ascuns într-o nişă discretă, condimente aşezate la linie, Morgana fiecărei gospodine înrăite este acolo, în spațiul acela cât jumătate din întreaga mea casă...
Femeia este plinuță, genul gurmand care salivează chiar și când citește rețeta; părul argintiu i se așează elegant într-o coafură perfectă, la gât îi disting un bob strălucitor care numai diamant se poate numi, se mișcă cu grație și nu uită a-și etala zâmbetul la fiecare două vorbe. Îmi sar în ochi mânecile bluzonului scump care- după cum m-a învățat pe mine mama- ar trebui să se găsească suflecate. La ea stau blazate, întinse, indiferente.
Apar într-o tigaie ingrediente care mă duc cu gândul la rântașurile ardelenești, ceapa sfârâie sub hota scumpă și inoxidabilă și eu nu văd altceva decât...mânecile bluzonului. Le urmăresc la început cu teama de a le vedea prinse-n bulbucii uleiului încins. Mai apoi, când femeia cuprinde în ambele palme un cocoloș de brânzeturi rase și-l aruncă-n tigaie, teama mea se transformă în întrebări chinuitoare: "oare și-o fi spălat mâinile înainte?".
Privesc cum mânecile apucă hulpave un alt cocoloș, tot de albă rosătură, cum îl aruncă și pe acela în tigaie, apoi trec la a toca ceva verdețuri, apoi trag de mânerul cuptorului...și toate aceste mișcări îmi chinuie cu întrebări mintea mea de gospodină amatoare și modestă.
Dincolo de ecran, lipsită de griji și întrebări, răsfățată și obișnuită cu opulența din jurul ei, femeia mă privește indiferentă.

3 comments:

  1. Mihaela,Paula Deen gatese extraordinar de bine.La mine in bucatarie televizorul merge numai pe Food chanel.De fapt aici in State am invata sa gatesc si inca f. bine.
    Daca o sa incerci sa faci si citeva din retetele pe care le prezinta nu o sa-i mai bagi in seama minecile bluzonului...eu i-am urmarit la inceput fascinata bijuteriile,dar acum ,cum am spus,ii urmaresc retetele.Citeodata e un pic cam falsa,dar asta e trebuie sa se faca placuta de spectatori...

    ReplyDelete
  2. @Carmen: si eu am invatat sa gatesc tot aici, in State! Este adevarat, am folosit foarte mult internetul si apoi, mai este si vorba aia: foamea e cel mai bun bucatar!
    :)

    ReplyDelete
  3. am impresia ca, de fapt, doamnele acelea care gatesc in numitele bucatarii opulente sunt tocmai persoanele care au, cel mai putin pe lume, nevoie de o bucatarie. Pentru ca, la cum arata casa, ar putea manca every single day la un restaurant misto :)

    ReplyDelete

Blogroll


counter