Thursday, September 30, 2010

mult e dulce şi frumoasă...

Ştiu, am să mi-i sui pe mulţi în cap cu post-ul ăsta. Şi mai ştiu că deja am o căciulă de reproşuri care, de mare ce e, stă să-mi alunece de pe coafura conştiinţei- dar mai ştiu şi altceva: că am ajuns să nu-mi pese. 
Înainte de sosirea mea aici (Doamne, am să fac din asta un clişeu verbal, poate ar trebui să notez perioada, prescurtat, ÎDSMA ) mă gândeam şi eu aşa, ca nea' Mărin cu prazu'ntre măsele, că e normal să te schimbe depărtările. Bre, cum ar veni: pleci de-acasă doi-trei ani, vorbeşti altă limbă pe stradă, în casă, în metrou, la cumpărături, poate şi pe budă dezlegi cuvinte încrucişate după reguli străineze- atunci (credeam eu) e firesc să ţi se facă nod pieliţa de sub limbă, să nu-ţi mai iasă "r"-ul printre dinţi cum trebuie sau, mai grav, să ţi se şteargă o parte din fişiere, ca la calculatoarele alea vechi şi năroade, deh! Aşa mă gândeam eu, cu mintea mea cea de opincar neumblat prin lume, la vremea aceea- şi mă trezeam că privesc cu mucul până la ombilic şi ascult cu admiraţie de găină de Gostat pe câte un repatriat care-şi făcea milă de mine şi-mi povestea cum se suie el în "elevator" şi cum "evriting iţ fain" pe-acolo, prin străinătăţuri...
DSMA (după sosirea mea aici) au mai trecut câţiva ani buni până să scap de mirosul de praz dintre măsele. Poate şi acum îl mai am, dracu' ştie! Nici opincile nu le-am lăsat de tot- undeva, într-una din odăile casei mele, există un colţişor unde am adunat tot ce-mi aduce aminte de "acasă", lucruri simple şi neaoşe. Plus un munte de fotografii ale oamenilor dragi şi apropiaţi mie. Ca să nu mai spun că şi integramele din baie sunt tot în româneşte.
Au mai trecut, cum spuneam, câţiva ani în care am dat crezare conaţionalilor cu limba chinuită de accente americăneşti şi acelora care "a uitat să vorbeşte româneşte, sori". Că- mi-am zis- o să treacă timpul şi peste mine şi o să mă trezesc într-o bună şi sfântă dimineaţă că mi se îmbârligă limba independent de voinţa mea şi că vorbesc şi eu ca ăia pe care-i sorbeam din ochi, cu mucul atârnând, cu ani în urmă...
E, uite că acum, la aproape 7 ani de şedere aici, am ajuns să mă şterg la nas şi să nu mai dau crezare tuturor prostiilor. M-am săturat de venetici care se pretind a fi ceea ce nu sunt, am învăţat să scutur celofanul "lucicios" de pe grămăjoarele de cacaşvaiţ european, detectez precum sonarul accentele de opincar (inclusiv pe al meu, de care n-am să scap, mai mult ca sigur, niciodată), recunosc, din maxim 4 propoziţii scrise, pe cel care se screme şi pe cel care-nu. Mai mult, încă mai dau cartonaşe galbene fiică-mii ori de câte ori faultează limba română. Pentru că este limba noastră şi a bunicilor ei şi pentru că, respectând-o, ne respectă pe noi. Iar respectându-ne pe noi, se respectă pe ea însăşi.


Nu uitaţi de unde aţi plecat, oameni buni- că n-aţi plecat de mult. O viaţă de om nu este MULT- darămite câţiva amărâţi de ani..?



Tuesday, September 28, 2010

din sistemul periodic al nostalgiilor

La sfâşitul săptămânii trecute am stat oarecum în cumpănă- să merg sau să nu merg la festivalul anual al românilor din "judeţul" nostru..? Experienţele anilor trecuţi mi-au lăsat un gust amar. Mie, în general, nu-mi place improvizaţia- iar adunarea tovărăşească respectivă este o spoială de moment de cel mai îndoielnic gust. E bine însă că ESTE, că te mai poţi întâlni cu cei de-o naţie cu tine, că mai poţi schimba câteva vorbe, poţi bea un must ori îţi poţi alege să-ţi zgâlţâi colesterolul cu o porţie de mici asortată cu o grămăjoară de sarmale.
Anul acesta organizatorul- un nene cu rădăcini îndoielnic româneşti dar cu un spirit de negustor care stoarce bani şi dintr-o piatră ponce- a anunţat aducerea pe scenă a trupei Iris. Deşi au fost puţini care l-au crezut (experienţa tristă a unor ani trecuţi şi-a spus cuvântul) la ora la care fericitul eveniment avea să se întâmple se adunaseră destui...
N-am fost niciodată fan Iris. Poate nu i-am înţeles, poate că e vorba numai de gusturi, poate că ciocănelele urechiuşelor mele nu vibrează cum trebuie pe muzica lor- nu ştiu. Din câte piese au scos nu cred că pot ţine pasul la mai mult de două- maxim trei (şi mă refer la cuvinte, linia melodică o cunosc, din fericire). Dacă aş fi fost încă în România cu siguranţă nu m-aş fi înghesuit, aşadar, la un concert de-al lor.
De când m-am înstrăinat însă de meleagurile natale cred că s-au petrecut anumite schimbări, alchimia sufletului meu nu se mai conduce după aceleaşi legi. Orice vine de "acasă" capătă altă valoare, se sfinţeşte cu un dor inexprimabil, se unge cu mirul nostalgiilor cred...
Sâmbăta trecută i-am aşteptat cu emoţie şi cu o bucurie de copil pe cei de la Iris. Faptul că îi ştiu de când mă ştiu, că sunt "de-acasă", că înfruntă frigul şi improvizaţia unei scene (adunată, parcă, din surcele) pentru a ne cânta, pentru A-MI cânta...m-a făcut să mă înşurubez cu mare frenezie în primele rânduri, cât mai aproape de ei. Instant mi-au venit pe buze cuvintele neştiute, mi-am amintit versuri pe care nu le-am învăţat niciodată, am cântat până am răguşit şi i-am aplaudat până au început să mă usture palmele...Şi-am citit pe (aproape toate) feţele românilor prezenţi acolo aceeaşi bucurie împletită cu aceeaşi emoţie.
.................................
....Excepţie făcând beţivul exhibiţionist şi ţopăitor din faţa scenei căruia cu dragă inimă i-aş fi montat ochii în ceafă, celălalt alcoolic sleit de boxe care ţinea morţiş să-l adape pe Cristi Minculescu dintr-o carafă jegoasă pe care o tot zgâlţâia într-un echilibru ameninţător (atât pentru el, cât şi pentru cei din imediata lui apropiere), cei câţiva dependenţi de nicotină care ne-au afumat non-stop într-o încercare disperată de a nu-şi trimite cancerul la plimbare nici măcar în timpul unui concert...şi ar mai fi. Dar....de ce să fiu rea?! Poţi să faci ceva în "taste"-ul omului..? Da, poti!- da' nu-i frumos....



Monday, September 13, 2010

materie umana-5.

La mexicani- şi, din câte am înţeles, nu numai la ei- atunci când o fată împlineşte 15 ani familia organizează o mare sindrofie şi toată suflarea se prezinta la apel (de la cel în scaun cu rotile si masca de oxigen la purtator până la ala aflat încă în starea de ovul sau numai de vis erotic) să cânte, să mănânce şi să danseze până se rup opincile, cu această fericită ocazie. Minunata vârstă de 15 ani promite, în cultura lor, ieşirea oficială a fetei în lume, acceptul părinţilor de a-şi vedea odrasla curtată, schimbarea ciuboţelelor cu talpă joasă cu pantofii cu toc, etc-uri care ridică părul pe ceafă mamelor şi taţilor ortodocşi.... 

Petrecerea este organizată de la ac până la candelabru cu minuţiozitatea şi atenţia acordate unei nunţi: există o tematică a culorilor, există "domnişori de onoare", lumânări, dansuri, lacrimi  pentru cei mai slabi de inimă (multi la numar) şi bucurii nedisimulate ale tinerei care, iată, scapa oficial de sub aripa părinţilor, desi tot in cuibul lor isi scutura fulgii.
Ideea că fiică-mea mai are doar un an până la împlinirea celor 15 m-a umplut de bucuria că nu m-a făcut mama mexicancă. La sindrofia cu pricina am primit în plex de câteva ori întrebarea " la voi, la români, când devine fata o tânără femeie, când adică celebraţi aşa ceva?"- la care am răspuns, sincer şi părinteşte: NICIODATĂ! Pentru noi rămâne un copil tembel şi la 40 de ani...Cred că la acest răspuns au subscris şi au votat cu ambele mâini şi cei doi polonezi care au asigurat prinderea pe peliculă a evenimentului, contra cost.
Subiectul principal al problemei, tânăra de (tocmai) 15 ani, m-a lăsat oarecum dezarmată prin dimensiunile mult prea generoase şi prin lipsa de emoţii (care, în schimb, m-au copleşit pe mine, oaia bearcă). Fata a primit cu pieptul înainte valul anilor şi nu s-a sfiit să cârnăţească într-un dans lipsit de graţie pe bieţii cavaleri care, la un moment dat, au trebuit să o ridice în braţe sau să o ţină chiar într-un echilibru şi-o arhitectură ce s-ar fi încadrat perfect în manualele de tortură. Am privit cu inima cât un purice toată această evoluţie şi m-am temut sincer pentru domnisorul în straie albe aflat într-un mare pericol de a-i crăpa inima sau de a-i exploda prostata. Din fericire totul s-a terminat cu bine, fata a scăpat de grija copilăriei, părinţii de grija ei, naşii (vreo 20 la număr) care au organizat şi plătit toată această adunare tovărăşească- de grija banilor iar noi...am mâncat, am băut, am făcut aşadar ceva pagubă şi, spre final, ne-am gândit să dăm şi ceva lecţii de dans. Numai că dansul nostru era în limba română iar muzica mexicană nu prea avea traduceri şi pentru el...





N-am cum să nu devin cârcotaşă şi să nu mă plâng însă de ritmurile total aleatorii cu care ne-a fost dat să ne luptăm. Cea mai drăcească sârbă românească nu face, fraţilor, faţă la aşa ceva! Au sărit opincile pe pereţi, s-au dezmembrat coafurile, s-au rupt elastice de sutien...şi tot degeaba! După vreo 3 ore de ţopăială dezorganizată au început să ne urle pantofii în picioare. Ritmul nu s-a schimbat nici măcar pentru 5 minute de time-out, victimele erau împinse de val spre marginea ringului pentru a nu deranja, unde mai pui că între timp au apărut şi mariachi, culmea masochismului muzical !
...Cam asta a fost prima noastră experienţă legată de distracţiile oficiale mexicane. Probabil că undeva spre sfârşitul acestei săptămâni ne vor ierta şi picioarele şi ne va ceda şi febra musculară. Că flecurile sigur nu le mai putem recupera.

Blogroll


counter