Tuesday, September 28, 2010

din sistemul periodic al nostalgiilor

La sfâşitul săptămânii trecute am stat oarecum în cumpănă- să merg sau să nu merg la festivalul anual al românilor din "judeţul" nostru..? Experienţele anilor trecuţi mi-au lăsat un gust amar. Mie, în general, nu-mi place improvizaţia- iar adunarea tovărăşească respectivă este o spoială de moment de cel mai îndoielnic gust. E bine însă că ESTE, că te mai poţi întâlni cu cei de-o naţie cu tine, că mai poţi schimba câteva vorbe, poţi bea un must ori îţi poţi alege să-ţi zgâlţâi colesterolul cu o porţie de mici asortată cu o grămăjoară de sarmale.
Anul acesta organizatorul- un nene cu rădăcini îndoielnic româneşti dar cu un spirit de negustor care stoarce bani şi dintr-o piatră ponce- a anunţat aducerea pe scenă a trupei Iris. Deşi au fost puţini care l-au crezut (experienţa tristă a unor ani trecuţi şi-a spus cuvântul) la ora la care fericitul eveniment avea să se întâmple se adunaseră destui...
N-am fost niciodată fan Iris. Poate nu i-am înţeles, poate că e vorba numai de gusturi, poate că ciocănelele urechiuşelor mele nu vibrează cum trebuie pe muzica lor- nu ştiu. Din câte piese au scos nu cred că pot ţine pasul la mai mult de două- maxim trei (şi mă refer la cuvinte, linia melodică o cunosc, din fericire). Dacă aş fi fost încă în România cu siguranţă nu m-aş fi înghesuit, aşadar, la un concert de-al lor.
De când m-am înstrăinat însă de meleagurile natale cred că s-au petrecut anumite schimbări, alchimia sufletului meu nu se mai conduce după aceleaşi legi. Orice vine de "acasă" capătă altă valoare, se sfinţeşte cu un dor inexprimabil, se unge cu mirul nostalgiilor cred...
Sâmbăta trecută i-am aşteptat cu emoţie şi cu o bucurie de copil pe cei de la Iris. Faptul că îi ştiu de când mă ştiu, că sunt "de-acasă", că înfruntă frigul şi improvizaţia unei scene (adunată, parcă, din surcele) pentru a ne cânta, pentru A-MI cânta...m-a făcut să mă înşurubez cu mare frenezie în primele rânduri, cât mai aproape de ei. Instant mi-au venit pe buze cuvintele neştiute, mi-am amintit versuri pe care nu le-am învăţat niciodată, am cântat până am răguşit şi i-am aplaudat până au început să mă usture palmele...Şi-am citit pe (aproape toate) feţele românilor prezenţi acolo aceeaşi bucurie împletită cu aceeaşi emoţie.
.................................
....Excepţie făcând beţivul exhibiţionist şi ţopăitor din faţa scenei căruia cu dragă inimă i-aş fi montat ochii în ceafă, celălalt alcoolic sleit de boxe care ţinea morţiş să-l adape pe Cristi Minculescu dintr-o carafă jegoasă pe care o tot zgâlţâia într-un echilibru ameninţător (atât pentru el, cât şi pentru cei din imediata lui apropiere), cei câţiva dependenţi de nicotină care ne-au afumat non-stop într-o încercare disperată de a nu-şi trimite cancerul la plimbare nici măcar în timpul unui concert...şi ar mai fi. Dar....de ce să fiu rea?! Poţi să faci ceva în "taste"-ul omului..? Da, poti!- da' nu-i frumos....



No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter