Thursday, September 30, 2010

mult e dulce şi frumoasă...

Ştiu, am să mi-i sui pe mulţi în cap cu post-ul ăsta. Şi mai ştiu că deja am o căciulă de reproşuri care, de mare ce e, stă să-mi alunece de pe coafura conştiinţei- dar mai ştiu şi altceva: că am ajuns să nu-mi pese. 
Înainte de sosirea mea aici (Doamne, am să fac din asta un clişeu verbal, poate ar trebui să notez perioada, prescurtat, ÎDSMA ) mă gândeam şi eu aşa, ca nea' Mărin cu prazu'ntre măsele, că e normal să te schimbe depărtările. Bre, cum ar veni: pleci de-acasă doi-trei ani, vorbeşti altă limbă pe stradă, în casă, în metrou, la cumpărături, poate şi pe budă dezlegi cuvinte încrucişate după reguli străineze- atunci (credeam eu) e firesc să ţi se facă nod pieliţa de sub limbă, să nu-ţi mai iasă "r"-ul printre dinţi cum trebuie sau, mai grav, să ţi se şteargă o parte din fişiere, ca la calculatoarele alea vechi şi năroade, deh! Aşa mă gândeam eu, cu mintea mea cea de opincar neumblat prin lume, la vremea aceea- şi mă trezeam că privesc cu mucul până la ombilic şi ascult cu admiraţie de găină de Gostat pe câte un repatriat care-şi făcea milă de mine şi-mi povestea cum se suie el în "elevator" şi cum "evriting iţ fain" pe-acolo, prin străinătăţuri...
DSMA (după sosirea mea aici) au mai trecut câţiva ani buni până să scap de mirosul de praz dintre măsele. Poate şi acum îl mai am, dracu' ştie! Nici opincile nu le-am lăsat de tot- undeva, într-una din odăile casei mele, există un colţişor unde am adunat tot ce-mi aduce aminte de "acasă", lucruri simple şi neaoşe. Plus un munte de fotografii ale oamenilor dragi şi apropiaţi mie. Ca să nu mai spun că şi integramele din baie sunt tot în româneşte.
Au mai trecut, cum spuneam, câţiva ani în care am dat crezare conaţionalilor cu limba chinuită de accente americăneşti şi acelora care "a uitat să vorbeşte româneşte, sori". Că- mi-am zis- o să treacă timpul şi peste mine şi o să mă trezesc într-o bună şi sfântă dimineaţă că mi se îmbârligă limba independent de voinţa mea şi că vorbesc şi eu ca ăia pe care-i sorbeam din ochi, cu mucul atârnând, cu ani în urmă...
E, uite că acum, la aproape 7 ani de şedere aici, am ajuns să mă şterg la nas şi să nu mai dau crezare tuturor prostiilor. M-am săturat de venetici care se pretind a fi ceea ce nu sunt, am învăţat să scutur celofanul "lucicios" de pe grămăjoarele de cacaşvaiţ european, detectez precum sonarul accentele de opincar (inclusiv pe al meu, de care n-am să scap, mai mult ca sigur, niciodată), recunosc, din maxim 4 propoziţii scrise, pe cel care se screme şi pe cel care-nu. Mai mult, încă mai dau cartonaşe galbene fiică-mii ori de câte ori faultează limba română. Pentru că este limba noastră şi a bunicilor ei şi pentru că, respectând-o, ne respectă pe noi. Iar respectându-ne pe noi, se respectă pe ea însăşi.


Nu uitaţi de unde aţi plecat, oameni buni- că n-aţi plecat de mult. O viaţă de om nu este MULT- darămite câţiva amărâţi de ani..?



1 comment:

  1. This comment has been removed by a blog administrator.

    ReplyDelete

Blogroll


counter