Monday, September 13, 2010

materie umana-5.

La mexicani- şi, din câte am înţeles, nu numai la ei- atunci când o fată împlineşte 15 ani familia organizează o mare sindrofie şi toată suflarea se prezinta la apel (de la cel în scaun cu rotile si masca de oxigen la purtator până la ala aflat încă în starea de ovul sau numai de vis erotic) să cânte, să mănânce şi să danseze până se rup opincile, cu această fericită ocazie. Minunata vârstă de 15 ani promite, în cultura lor, ieşirea oficială a fetei în lume, acceptul părinţilor de a-şi vedea odrasla curtată, schimbarea ciuboţelelor cu talpă joasă cu pantofii cu toc, etc-uri care ridică părul pe ceafă mamelor şi taţilor ortodocşi.... 

Petrecerea este organizată de la ac până la candelabru cu minuţiozitatea şi atenţia acordate unei nunţi: există o tematică a culorilor, există "domnişori de onoare", lumânări, dansuri, lacrimi  pentru cei mai slabi de inimă (multi la numar) şi bucurii nedisimulate ale tinerei care, iată, scapa oficial de sub aripa părinţilor, desi tot in cuibul lor isi scutura fulgii.
Ideea că fiică-mea mai are doar un an până la împlinirea celor 15 m-a umplut de bucuria că nu m-a făcut mama mexicancă. La sindrofia cu pricina am primit în plex de câteva ori întrebarea " la voi, la români, când devine fata o tânără femeie, când adică celebraţi aşa ceva?"- la care am răspuns, sincer şi părinteşte: NICIODATĂ! Pentru noi rămâne un copil tembel şi la 40 de ani...Cred că la acest răspuns au subscris şi au votat cu ambele mâini şi cei doi polonezi care au asigurat prinderea pe peliculă a evenimentului, contra cost.
Subiectul principal al problemei, tânăra de (tocmai) 15 ani, m-a lăsat oarecum dezarmată prin dimensiunile mult prea generoase şi prin lipsa de emoţii (care, în schimb, m-au copleşit pe mine, oaia bearcă). Fata a primit cu pieptul înainte valul anilor şi nu s-a sfiit să cârnăţească într-un dans lipsit de graţie pe bieţii cavaleri care, la un moment dat, au trebuit să o ridice în braţe sau să o ţină chiar într-un echilibru şi-o arhitectură ce s-ar fi încadrat perfect în manualele de tortură. Am privit cu inima cât un purice toată această evoluţie şi m-am temut sincer pentru domnisorul în straie albe aflat într-un mare pericol de a-i crăpa inima sau de a-i exploda prostata. Din fericire totul s-a terminat cu bine, fata a scăpat de grija copilăriei, părinţii de grija ei, naşii (vreo 20 la număr) care au organizat şi plătit toată această adunare tovărăşească- de grija banilor iar noi...am mâncat, am băut, am făcut aşadar ceva pagubă şi, spre final, ne-am gândit să dăm şi ceva lecţii de dans. Numai că dansul nostru era în limba română iar muzica mexicană nu prea avea traduceri şi pentru el...





N-am cum să nu devin cârcotaşă şi să nu mă plâng însă de ritmurile total aleatorii cu care ne-a fost dat să ne luptăm. Cea mai drăcească sârbă românească nu face, fraţilor, faţă la aşa ceva! Au sărit opincile pe pereţi, s-au dezmembrat coafurile, s-au rupt elastice de sutien...şi tot degeaba! După vreo 3 ore de ţopăială dezorganizată au început să ne urle pantofii în picioare. Ritmul nu s-a schimbat nici măcar pentru 5 minute de time-out, victimele erau împinse de val spre marginea ringului pentru a nu deranja, unde mai pui că între timp au apărut şi mariachi, culmea masochismului muzical !
...Cam asta a fost prima noastră experienţă legată de distracţiile oficiale mexicane. Probabil că undeva spre sfârşitul acestei săptămâni ne vor ierta şi picioarele şi ne va ceda şi febra musculară. Că flecurile sigur nu le mai putem recupera.

2 comments:

  1. chiar arata ca o nunta!

    ReplyDelete
  2. This comment has been removed by a blog administrator.

    ReplyDelete

Blogroll


counter