Saturday, November 6, 2010

schita

Între mine şi fata care mi-a fost colegă "de stânga" în ultimele două săptămâni este o diferență de cel puțin 15 ani (în defavoarea mea). O cheamă Leticia și este foarte probabil ca de mâine să nu o mai întâlnesc niciodată (mie îmi plac schimburile de-cu-noaptea-n-cap, ea nu se poate desprinde de pat mai devreme de 9-10 dimineața).
Leticia este pe cât de înaltă- pe atât de lată. Poate de aceea gesturile, mișcările și vorbele ei sunt de cel puțin 3 ori mai lente decât ale majorității. Felul molatec în care s-a așezat lângă mine, în bancă, în aceste două săptămâni m-a făcut de fiecare dată să-mi doresc să mă cuibăresc lângă ea ca lângă o sobă mare și primitoare. De-abia acum, când drumurile noastre s-au despărțit, realizez că înaintea fiecărui test din cele nenumărate pe care le-am avut ea m-a încurajat iar eu n-am știut să-i spun nici o vorbă bună. Am fost ca un copil mofturos lângă o persoană cu adevărat copilă pe lângă mine...Prin rotunjimile ei însă, Leticia și-a asumat fără să vrea rolul de "cel mai mare", de protector.
În dreapta, la distanță egală, am avut-o pe Cindy- o tipă cu cel puțin 15 ani mai în vârstă. Din mine ai putea modela cu ușurință cel puțin două ca ea. Timidă, cu prea mult bun simț și foarte nesigură de ea, Cindy și-a asumat, în imediata mea vecinătate, rolul de "cel mai mic"- într-o scară a măgarului pe care de-abia acum, la finalul celor două săptămâni, o văd și o înțeleg. Pe Cindy am găsit resurse să o sprijin eu, înaintea fiecărui "hop", în timp ce pe mine m-a ținut să nu cad marea și buna Leticia. Pe aceasta din urmă cred că singurul mai mare și mai bun, Dumnezeu, a mai ajutat-o.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter