Saturday, December 3, 2011

materie umana- 9

Pe T. l-am crezut, pentru o vreme, a fi om in regula. Asta s-a intamplat undeva pe la inceputurile relatiei noastre de colegialitate- nu-i verificasem inca toate mecanismele, nu stiam ce scartaie, ce partaie sau ce e iesit deja din uz. 
T. are 50 de ani, o atitudine oarecum pedanta si un burdihan demn de respectul betivilor profesionisti. Tuns proaspat si mereu la dunga- nimic de comentat- cu un ac de cravata ce mi-a starnit invidia si pofta, in acelasi timp, de a-mi spanzura banii pe unul la fel, T. emana de la mare distanta izul unui celibat reusit, amestecat cu duhoarea mahoarcei de dimineata. E divortat de vreo cativa ani buni. Logic- nu din vina lui, doar se prezinta drept un nene bun de pus la buba. E singur de tot atata amar de vreme. Asta nu stiu cat mai este de logic, dar este, macar, de bun simt- individului nu-i plac, dupa cum mi-a marturisit, gainile ouatoare mai batrane de 30 de ani, nicidecum cele din acelasi leat cu el si cu atat mai putin cele flescaite de menopauza. I se infoaie coama  doar la puicutele tinere, alea care de-abia au invatat sa cante "cotcodac"- eventual, ma scuzati, daca s-ar putea sa le invete chiar el sa piuie n-ar fi cu suparare...Intrata deja cu un picior in categoria celor care mai scapa cate un ou doar asa, din intamplare sau din fatalitate, m-am iritat cand mi-a povestit ce pretentii are. In timp insa am realizat ca nu merita sa-mi zgaltai neuronii din cauza asta- omul are ceva scurt-circuite la mansarda si cateva becuri lipsa...Am invatat insa sa-l ignor ascultandu-l si bataind a incuviintare.
In dimineata zilei de astazi totul a decurs conform graficului din ultimele 7-8 luni: prezenta completa la apel, cafele aburinde si barfe de pe marginea terenului. Cu vreun sfert de ora inaintea startului oficial l-am vazut pe T. venind glont inspre mine. Am incercat un nevinovat joc de glezne prin cateva intrebari de rutina, ca la fiecare inceput de zi, si-am primit in schimb o reactie care m-a paralizat pentru cateva secunde: lui T. ii jucau ochii in lacrimi iar tremuratul barbiei nu-mi dadea de inteles nimic bun...L-am agatat de-o aripa si l-am impins catre prima sala de asteptare, ferindu-l (dintr-un impuls de bun simt) de ochii si limbile ascutite ale colegilor. N-a ripostat- dimpotriva: s-a inmuiat precum o soseta de lana uitata in ploaie si a inceput a depana...
"D., sunt cel mai mare idiot!"
A fost de-ajuns sa-l intreb de ce (desi, sincer, aveam in schema cateva raspunsuri valide) si am primit, intr-o amestecatura de emotii, tremuraturi, lacrimi, ochi injectati si muci trasi fara spor inapoi, pe barnau, cateva explicatii- si alea ambigue: ca el are 50 si ea e tanara, ca a      simtit ca il place dar ca tare il mai face sa sufere, ca ieri i-a zambit dar ca azi a fugit de el ca de gaia, ca ce se face el cand vom schimba turele si ne vom imprastia care incotro..?! 
Am ramas blocata ca la o extractie dentara: fata despre care pomenea, colega cu noi, e cu doar cativa ani mai mare decat fiica-mea! Nu numai ca ar fi putut, nefericitul, sa-i fie tata- dar ar fi fost chiar indreptatit sa si joace la nunta ei (pe post de socru mic, cu oarecare ingaduiala unchi, var cu tac'su, frate de-al mamei sau alte maruntisuri de genul asta)...
La final a dat cu productia nazala in fasole si a concluzionat: "cred ca sunt indragostit de ea!"
Am replicat, cu o greata pitita cu greu sub masca compasiunii: "bineinteles ca esti! acuma insa trebuie sa-ti revii!"
"De ce spui asta?"- mi-a pus el stop, cu ochii bulbucati intr-o expresie tampa de vitel caruia tocmai i-ai explicat ca trebuie sa-l faci pastrama.
"...pentru ca intram in tura in  mai putin de 5 minute"- am replicat, dandu-mi palme imaginare. Ce naiba m-a facut sa cred, chiar si pentru o scurta perioada de timp, ca am de-a face cu o fiinta rationala..?!

Friday, November 25, 2011

materie umana-8

Suisurile si coborasurile relatiei mele de prietenie cu L. (in ultimele 7 luni de parteneriat in munca)  nu le-as putea numara pe degetele de la maini si de la picioare- pentru ca nu mi-ar ajunge. Ar trebui sa mai inchiriez cateva membre de prin imprejurimi...Ne-am inteles perfect, am ras si-am lacrimat din aceleasi motive- sau ne-am ignorat reciproc, fiecare manata de indiferente sau animozitati ale caror explicatii nu ne-am pierdut timpul, niciuna dintre noi, incercand sa le deslusim (stiind, probabil, ca in decurs de cateva ore sau zile vor disparea, oricum).
  Maruntica, cu gesturi de pitulice si par enervant de matasos, chiar si amaraciunea si-o astupa sub un zambet oarecum ciudat, fortat si placut in acelasi timp. Primul lucru pe care l-am aflat despre ea e ca s-a luptat cu cancerul. Atat de cutremuratoare mi s-a parut starea aceasta de lucruri incat nu am mai intrebat unde, cum si pentru cat timp. Dimineata de dimineata ne-am intalnit pe acelasi rand de scaune, in asteptarea intrarii in tura- eu cu o cafea aburind intr-o mana, ea cu barfe amuzante si cu o stare de spirit care m-a facut sa regret pasele de negativism prin care trec fara a fi cu adevarat indreptatita, uneori. Vreme de 7 luni am simtit-o mai aproape de mine decat oricare alt coleg- iar ea m-a imbratisat de cateva ori, multumindu-mi pentru prietenie...
Intr-una din diminetile trecute am gasit-o abatuta. Am intrebat-o ce face si mi-a raspuns, cu acelasi zambet ciudat, trist si placut in acelasi timp: "Mor!"
Starea mea de soc i-a parut a fi, probabil, o expresie de suspiciune, de indoiala- asa ca a continuat: "Da, D, mor. Cancerul mi-a cuprins si plamanul stang, mi-au facut analize si au decis ca tratamentul nu mai da rezultate..."
............................................
De Thanksgiving L. a gatit un curcan de 10 kile, a facut 5 placinte de dovleac si a incaltat pantofi cu toc. A fost la biserica, a cantat si si-a incantat copiii cu o prezenta plina de optimism, ca de fiecare data...
Tot de Thanksgiving A. (personaj descris in "materie umana-4") a mancat un sandwich de la S***, nici ala cu curcan. Sanatos tun si in putere, A. a decis ca sarbatorile nu au niciun haz si ca a fi optimist este o idiotenie si o pierdere de vreme...

Friday, November 18, 2011

materie umana-7

Cand am fost anul acesta in tara am revazut pe Tanta. Aceeasi Tanta de acum 3, 5, 8, 15 ani in urma. Daca pana acum am dat nas in nas cu ea pe strada, la magazin sau la matusa-mea la cafea, anul asta ne-a adunat soarta pe terenul ei- mai precis, la biserica. Eu- ajunsa acolo precum fulgul de nea in mijlocul unei luni de vara; ea- insurubata precum clanta la usa lacasului de cult: pe veci, pururea si-amin!
Tanta e femeia bisericii si nu se sfieste s-o arate: bolboroseste in gusa baticului toata slujba, cap-coada. N-a invatat ea la scoala poezii, n-a citit pe clasici si nu stie nici cu ce se mananca gramatica- dar la inganat predica si la batut cruci il intrece la mustata chiar si pe popa. Din cand in cand si-ntr-un ritm numai de ea stiut, degetele stranse ating o tinta imaginara undeva, in varful testei, apoi coboara vertiginos catre varful tarlicilor si catre covoarele de iuta...imprastie mirosul de tamaie naucitor ca la sfarsit sa taie aerul dreapta-stanga cu o precizie si-o viteza de te arde invidia pe mate, nu altceva! Semnul crucii facut de Tanta ii cuprinde nu numai intreaga anatomie- ci si varful baticului, umbra, iar la final talpa sosonilor.
La marturisirea pacatelor carnetul de bun crestin al Tantei nu prezinta niciodata note proaste sau- Doamne- Feri!!- corigente. Femeia e mai curata decat lacrima de gugustiuc- si cred ca si popa cade prada autocriticii dupa o sedinta cu ea. Tanta n-are pacate, domnule! Are doar o muma batrana si bolnava pe undeva, printr-o margine de tara, de care nu are nici timp si nici placere sa se ingrijeasca (are mainile prea ocupate cu desenatul crucilor in aer si, in pauze, cu astupatul gurii clevetitoare). De muma-sa vede o amarata care, din cand in cand, o suna sa i se planga de lipsa banilor sau a pampersilor pentru batrana. "Pune-i si tu numai unul pe zi!"- i-a poruncit Tanta..."ca doar, cat am fost copil, i-a dat bucata mai mare intotodeauna lu' frate-meu!"
...

Wednesday, September 28, 2011

materie umana-6

Femeile sunt cele mai nesabuite si mai razbunatoare la volan.
Toaletele de dama sunt mai murdare decat cele barbatesti.
Barfa femeilor este mai vulgara si mai subiectiva decat cea a sexului opus.
Femeile se plang, se impotrivesc si reactioneaza mai agresiv decat barbatii atunci cand trebuie sa se supuna unor reguli generale.
"Sexul frumos" este, din punctul meu de vedere, o descriere aberanta.
.......................
Astazi am avut de-a face cu un specimen revoltat din rasa muiereasca: o tipa uscata si la trup si- cu siguranta- si la minte, un fel de starpitura batrana cu talente cremuite si smacuite.
N-am inteles de ce nu i-a placut body scanner-ul si cu atat mai putin n-am priceput de ce n-a optat pentru perchezitie, in defavoarea "satanicului" aparat. Probabil pentru ca prima varianta- credea ea- o umplea de radiatii, iar a doua- ar fi umplut-o de blestemele si de ocara (oprite in barba) ale ofiteresei care ar fi trebuit s-o ia la jumulit.
M-am pomenit, asadar, cu naparlita batrana (avea, in fact, in jurul a vreo 50 de ani dar imi face placere sa o  numesc asa) fata in fata. N-am putut sa-i zambesc, in minutele de asteptare, pentru ca acreala figurii ei mi-a impietrit orice intentie de amabilitate. Nu e nici prima de acest gen- nu va fi nici ultima.
Am inceput sa-i explic sumarele proceduri care vor urma- nimic iesit din comun, nimic care sa figureze drept atentat la pudoare. Am intrebat-o, dupa manual, daca are zone dureroase la atingere sau implanturi medicale...Mi-a raspuns, labartandu-si bratele ca pe niste crengi uscate, intr-o pozitie de abandon total: "Nu ma doare nimic, doar ca sunt la ciclu si trebuie sa fac pipi!". Logic ca in tot timpul asta ochii i-au fluturat peste cap.
"Asta este un lucru pe care cu siguranta nu trebuia sa-l stiu, i-am raspuns! Multumesc insa ca m-ai facut partasa! (am ridicat vocea deajuns cat sa ma fac auzita de multimea care astepta la rand) doar toti pasagerii care vor zbura cu tine in acelasi avion trebuie sa stie ca tie, madam, ti-a venit ciclul si ca trebuie sa faci pipi...NU?!"

Tuesday, September 27, 2011

materie umana-5

Pe Alfredo l-am cunoscut in urma cu mai bine de doi ani- pe undeva prin perioada in care cautam, sortam si alegeam case. A fost primul vecin cu care ne-am imprietenit, pe care l-am iscodit cu privire la calitatea locurilor si a a oamenilor din jur  si caruia, e drept, i-am cerut ajutorul ori de cate ori am avut de mutat ceva mai greu DIN sau IN noul camin.
Pe vremea aceea Alfredo lucra intr-un mediu toxic, intr-un domeniu care si acum mi-e cam strain, din multe puncte de vedere. Stiu doar ca era ceva legat de hale industriale, podele acrilice si alte bazdaganii de genul asta. O meserie care ii cerea, in timp, un abonament la medicul oncolog. Patronul- un italian strans la punga precum gura fara dinti- ii furniza echipamentul de protectie doar in ziua in care se anunta controlul...probabil constient de faptul ca lipsa unor documente legale ii opreste pe multi nevoiasi de la a ridica pretentii sau a pune intrebari incomode.
Il vedeam, adeseori, pe Alfredo trecand spre casa, prin dreptul ferestrei mele- mergea ca si cum l-ar fi apasat o mare responsabilitate, careia nu stia cum sa-i faca fata. Sau poate ca stia, dar nu avea cum. Ne-am imprietenit si mai mult, ne-a povestit si mai multe: cum nu doarme, noaptea, de grija zilei de maine, cum cateodata se abtine el de la mancare pentru a-i pune fetitei (unicul copil) ceva in farfurie...Ne-am gandit ca ii este greu (nevasta, o femeie tanara insa lipsita de orice fel de ambitie, parea a nu-i fi de mare ajutor in toata aceasta zbatere). I-am invelit cu atentia noastra, le-am dat, chiar, cate ceva din putinul care ne prisosea. In vara trecuta spinarea lui Alfredo s-a incovoiat si mai tare: a ramas fara slujba. Aproape in fiecare zi am incercat sa-i abatem calea si sa-i indreptam gandurile dinspre orizonturile cele mai negre. "Lasa, ii spuneam, ca va fi bine". "Da"- ne raspundea, si-i citeam in ochi si-n glas neincrederea.
Am incercat sa-i gasim noi ceva- insa mai sus pomenita lui lipsa de acte ne-a legat de maini si de picioare.
Timpul a trecut, peisajul a ramas oarecum acelasi pentru cateva luni bune: o spinare garbovita si o pereche de ochi blegiti, incercanati, cerand atentie in trecerea prin dreptul ferestrei.
In primavara acestui an unul din nenumaratii cumnati pe care-i are i-a intins mai mult decat o mana de ajutor: i-a facut rost de-o slujba intr-un loc in care chiar si un detinator de drept legal de munca se chinuie sa intre. Alfredo este, mai nou, controlor de calitate! In saptamanile imediat urmatoare magicului eveniment spinarea lui a inceput, ca prin minune, sa se indrepte. Singurul lucru de care s-a plans, in vremea aceea de inceput, a fost faptul ca trebuie sa-si foloseasca capul, nu mainile- lucru cu care nu a fost niciodata obisnuit.
Transformarea a fost continua si nu s-a oprit inca: mai nou, trecerea prin dreptul ferestrei noastre a devenit un fel de sprint voios. Alfredo nu pare a mai avea timp de barfe sau de povesti- este mereu preocupat, pornind din tivul gentii frigorifice si terminand cu tivul de la sosetele-neaparat-Puma. Si, ca o lovitura fatala, pe nasul lui a aparut o pereche de ochelari pe care nu l-am vazut sa-i poarte decat atunci cand se intoarce de la servici. Poate ca sunt rea, dar il banuiesc ca sunt lipsiti de dioptrii...numai, asa, de impresie.

Friday, September 2, 2011

materie umana-4

A. este tipul omului caruia ii ploua tot timpul in casa. Caruia viata i se pare un fel de corvoada zilnica, un soi de silnicie.
A. nu stie sa zambeasca- rareori i se aliniaza dintii in cate un rictus iar multora dintre noi- colegii lui- ni se pare treaba asta mai mult decat dureroasa. Fericirea pare sa-i provoace crampe. Dragostea, pentru A., este o absurda pierdere de vreme. Prietenii sunt fiinte de care Dumnezeu l-a ferit in cei 38 de ani de viata, iar dusmanii sunt etichete atarnate de gatul a tot ce misca in jurul-i.
A. merge repezit, cu capul infipt intre umeri si privirea pironita intr-un punct fix, undeva la un metru-doi de varful pantofilor.Ocoleste orice contact vizual, nu saluta si nici nu-i place sa fie salutat- gestul i se pare, probabil, o intentie nejusificata, criminala,  de a te imprieteni. Una din colege i-a suras intr-o dimineata- un gest reflex, starnit de natura meserie. I-a raspuns, sec: "eu nu iti zambesc, nu am nici un motiv sa o fac!". Lui i s-a strepezit fata, femeii- i s-a acrit intreaga zi...
Zilele libere si le petrece incuiat in casa, alaturi de un motan. In fapt, mi s-a destainuit ca nu are motive sa-si ia libere pentru ca nu are ce face cu ele. Nu are unde merge, nu are cu cine sau de ce merge. "Slava Domnului"- mi-a zis intr-o zi- "ca nu sunt casatorit si nu duc grija familiei!". I-am raspuns ca eu ii multumesc Celui de Sus ca mi-a dat bucuria unui camin. M-a privit ca pe un paianjen- l-am privit ca pe un gandac.

Friday, August 26, 2011

dor

Mi-e dor de calm, nepasare si liniste. Mi-e dor de ulite, de urme de copite lasate in praful drumului, mi-e dor de fantani, de dealuri, de tot ce inseamna padure fara turisti. Imi lasa gura apa dupa o mancare taraneasca facuta pe plita de afara. Mi-e dor de neamuri de care alte neamuri nu vor macar sa-si aduca aminte- pentru ca sunt oameni prea simpli pentru complicatele vremuri pe care le traim. Mi-e dor de-o casa carpita cu balegar, de un beci care miroase a umed si de un umbrar strajuit de o viță salbatica. Mi-e dor de tot ceea ce, pentru altii, inseamna vechi, linistit, impacat cu sine si cu lumea din jur.
...Astazi am stat de vorba cu un grec- ofiter, ca si mine. L-am intrebat daca a lasat in urma- acolo, in locul din care s-a rupt- o casuta alba, cu ferestre albastre. Mi-a raspuns ca da. L-am intrebat daca ii plac caprele- si mi-a raspuns ca a avut cateva, pana sa vina aici. I-am mai rascolit amintirile cu una, cu alta...si, la final, am realizat (o data in plus) ca viata simpla este prea costisitoare pentru gustul vremurilor actuale. Pacat. Poate cel mai mare pacat....

Tuesday, June 14, 2011

in fiecare zi


In fiecare zi a vietii mele uit ca exist. Sunt prea preocupata sa vietuiesc, sa respir, sa ma consum.
In fiecare zi a vietii mele uit ca traiesc. Omit sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru faptul ca am fost si ca sunt- dar nu uit, ca o egoista, sa-l rog sa ma ajute sa fiu.
Ma privesc pe mine insami intr-o fotografie de acum cativa ani, cum stau relaxata, cu fata la cer si la ocean, inconjurata de viata- si doar in clipe de felul acesta imi dau seama ca am fost si sunt fericita, ca am atins, am simtit, am rascolit, am starnit, am existat (si exist) cu adevarat si, intr-un fel, atunci, in trecut...nu mi-am dat seama cand si cum s-au intamplat toate acestea, nu am inteles ca ar fi trebuit sa le simt si sa ma bucur, cu toata alcatuirea mea.
In fiecare zi a vietii mele primesc trecutul si prezentul ca pe ceva firesc.
Si tot in fiecare zi imi promit ca "de maine" voi schimba ceva- voi invata sa ma bucur ca exist. Uit insa, in toata harababura asta de ganduri, ca "maine" nu e ceva garantat, ceva ce poti surprinde intr-o fotografie, ceva real. "Maine" e un fel de promisiune de care Dumnezeu poate sa nu se tina- si nimeni nu-l poate intreba de ce.

Friday, June 10, 2011

materie umana-3

La punctul de control al pasapoartelor:
-am avion peste vreo 3-4 ore, dupa ce trec de security mai pot iesi si intra din nou, fara probleme?
-da, dar sa va asigurati ca aveti cu dv. pasaportul si tichetul de calatorie
-si de cate ori pot face asta?
-de cate ori doriti. Dar de ce vreti sa iesiti?
-ca sa fumez. Nu pot sta prea mult fara tigara...
-aha, am inteles
-si mai am o problema: nu vreau sa trec prin body scanner
-am inteles. Pot sa va intreb de ce?
-nu vreau sa ma iradiez. Tin la sanatatea mea...

materie umana-2

-aceasta-i geanta dv?
-da
-OK, am sa arunc o privire inauntru. Contine obiecte ascutite, fragile sau periculoase (care ma pot rani)?
-mmm...mmmm...nu cred...

Thursday, June 9, 2011

materie umana-1

-va rog sa va scoateti pantofii, cureaua, jachetele si tot ce aveti prin buzunare.
-tot?
-TOT
-si cureaua?
-inclusiv cureaua
-si cheile, si maruntisul?
-TOT. Asigurati-va ca buzunarele sunt complet goale
-OK...


-ati golit buzunarele?
(se pipaie peste tot)
-da
La nici 5 minute, dupa ce este ceruta perchezitia:
-aveti ceva in buzunarul de la spate, plus in cel de la piept
-da, portofelul si biletul de avion
-pai nu vi s-a spus sa goliti complet buzunarele?
-n-am stiut ca trebuie sa scot si portofelul si biletul...

Saturday, June 4, 2011

materie umana-7.

Pe undeva, prin 2004, am avut- prin bunăvoința unui vecin sîrb care lipea pe oricine, oriunde la acea vreme- ocazia de a mă angaja într-un lanț hotelier de mare răsunet atît aici, cît și în restul lumii. Postul era unul umil- pentru mine, nu știu alții cum sunt...- dar menit să-mi rotunjească buzunarul, măcar pînă îmi găseam ceva mai bun.
Docilă, m-am prezentat, am completat cu nădejde o aplicație- despre care nu am înțeles cum poate fi măsluită atît de ușor într-o lume pe care o credeam corectă, diferită de cea din care tocmai aterizasem- și în mai puțin de o săptămînă am fost deja chemată să încep perioada de "training". Concept cu totul nou pentru mine.


Cred că grupul de noi angajați se rotunjea pe undeva pe la suma de 20- oameni care urmau să curețe, să întrețină sau să alimenteze mastodontul cu etichetă de hotel. Ne-am întîlnit cu toții acolo unde ni s-a spus, la ora la care ni s-a spus, într-un hol în care ni s-a spus- hol de unde am fost mai apoi culeși, sortați și așezați în grupuri și grămăjoare. Vreme de o săptămînă am fost purtați pe la subsol- unde duduie motoarele respectivei industrii- prin cele 28 de săli de conferință, prin cele 6 săli de bal, am fost urcați cu liftul pînă la un etaj al cărui număr nu mi-l amintesc...știu doar că mi s-a părut stupid de departe de podeaua Pămîntului...iar după fiecare vizită de acest gen am revenit, tot în spirit și organizare de copitate cu blană, în măreața sală de festivități special organizată pentru noi.
Ni s-au oferit cafele, ceaiuri fierbinți, ape plate, turte dulci și fructe feliate. Ni s-au dat pauze de ușurare nervoasă. Am fost chiar înarmați cu dosare personalizate, cu pixuri la asorte și cu broșuri la subiect- orgie intelectuală, ce vrei mai mult?!
În fiecare zi cîte un cap luminat a venit să ne prezinte- cu carioci, scheme și sublinieri pe tablă- care este politica firmei și cît de dumnezeiesc trebuie noi să o privim.
"Clientu' nost'- Stăpînu' nost' "- ni se tot spunea nouă, celor 20 și mai bine, poate, de europeni (nu toți, dar covîrșitoarea majoritate) sătui de o lozincă răsuflată și luată la sictir în propriile noastre țări...Haide, breee (ne gîndeam și chiar șușoteam între noi, în pauze) chiar așa să fie?
...Și așa a fost! Pe parcursul întregii săptămîni fiecare dintre noi a umplut dosarul cu scheme, citate; am colorat, am ridicat mîna să răspundem la întrebări, am dat teste și ni s-au dat calificative. Bașca documentarele în timpul cărora se stingea lumina-n sală ca la cinematograful "Dacia"! Cred că și procentul de adormiți era același.
...Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci- doar că exista o anume teorie a "castravetelui" (Give em the PICKLE) pe care instructorii săltau extaziați și penibili iar noi trebuia, instant, să părem că aderăm la întreaga idioțenie. Ne-au învățat să zîmbim chiar și cînd ne doare și ne-au învățat să ne cerem scuze dacă, cumva, cuiva nu-i place zîmbetul nostru.
========================

"Am sa trec peste prima zi, cea de ieri, in care vreme de ... 8 ore am avut parte de grafice, notite si o gramada de bla-bla-bla despre ce inseamna si ce presupune acest job. ... a fost o zi in care am stat frumusel jos, am servit la un moment dat si masa (gratuita, neamule, si ce masaaaaaaa! ) si am fost si platiti pentru asta (ma rog, pe hartie deocamdata, cecurile apar peste exact doua saptamani)
...ok....
Trecem la ziua a doua:
plecare la ora 7.10  cu CTA-ul (adicatelea trenul suspendat): tangaj mare, intarziere si mai mare, panica si tocuri facute zdrente cu spor in fuga catre hotel (avem alocate doar 6 minute inainte de fix si 6 dupa in care putem "ponta" sosirea, si asta presupune sa o facem deja echipati in "tinuta de scandal" ). Ajung la hotel, demolez vreo doi insi care imi zambesc pasnic, nu pun la inima, alerg pe scari, dracui de zor lacatul de la dulap care nu mi se mai deschide, scuip o injuratura si aleia de la ghiseu care se mocaie o groaza pana imi arunca uniforma, ma imbrac din mers si ... in final, la 8.02 reusesc sa bag blestematia de cartela in aparat ... clanc ! - si gata !
Aterizez in mijlocul sedintei de dimineata in care "seful" isi exprima nemultumirea si face vreo doua angajate sa lacrimeze pe ascuns. ("eee ... nu-i nimic deosebit" - imi spun). Se termina adunarea tovaraseasca, fetele se imprastie precum potarnichile. Seful ramane sa ne incurajeze pe noi, proaspetii veniti (eu, un bosniac, doua bosniace, o congoleza si o americanca de culoare): "zambiti, mai !!!! Unde este spiritul???" ("la dracu' in praznic" - imi zic, si ii arat cu mare chin un canin ...)
Instructoarea, un specimen de pitecantrop cu buza de jos cat decolteul si cu un par de plastic de cel mai prost gust,  ne indruga cateva instructiuni de folosire a substantelor de curatat. Apoi ne da repede un test, sa vada daca s-a si prins ceva de noi. Ca sa nu prelungim situatia penibila, se face ca are de cautat ceva vreun sfert de ora (timp in care toate raspunsurile apar fara probleme, culmea, si toate perfect asemanatoare). Baga foile la dosar (caci, am uitat sa precizez, avem 10 zile de pregatire, in acest interval fiecaruia dintre noi i se intocmeste un dosar unde, in fiecare zi, este adaugat cate ceva despre modul in care evolueaza respectivul). La un moment dat, cu engleza de balta pe care o stiu, nu ma pot abtine si fac o remarca: "cu toate aceste hartii in Romania eram presedinte deja" - bosniacii rad pe infundate, una din fete ofteaza intr-o limba tare asemanatoare cu a noastra:"offff ... mama"
In fine, soseste momentul in care trebuie sa ni se incredinteze cate o camera sau doua, sa ne manifestam si in practica. Ne indreptam ca oile catre lift, manate de la spate de pitecantrop. Inghit in sec cand aflu ca vom urca la etajul 25, apoi imi mai revin - ne vom multumi azi doar cu etajul 12. "Subtire", imi zic. Numai ca dihania de lift nu functioneaza asa cum stiu eu - porneste si dintr-o data, simt stomacul cum se umfla in nari. Apoi, incetul cu incetul, revin la normal. In cateva secunde ajungem de la parter la etajul 12.  Insfacam fiecare cate doua-trei recipiente cu substante colorate, avem manusi, carpe, totul este pregatit. Ca sa nu fim supusi unor ecuatii prea complicate instructoarea ne arata, practic, cum se face treaba bine: freaca de zor la o baie pana o vedem cu peruca aproape de varful nasului. Interesul este la cote maxime, toti cascam deja, ii ia mai bine de o ora si jumatate sa faca treaba asta - iar noi ii tot dam tarcoale, simuland un entuziasm din ce in ce mai vlaguit.
Pana sa ne apucam noi insine de treaba ne salveaza pauza de masa- in mers zglobiu ne indreptam catre sala, este momentul pe care fiecare dintre noi, indiferent de rasa sau religie, il asteapta cu nerabdare. Cu nasul in farfurii ni se pare ca nici tartorul nu mai e chiar atat de inspaimantator.

Ajungem la treaba propriu-zisa ... eeeeeeee ... aici e aici! Am uitat cum dracu' a pus aia prosoapele in baie, am uitat cum a aranjat revistele, am uitat aproape tot !! Fiecare e pe cont propriu- si da-i, si lupta ... Ne mai intalnim doar pe hol, intre doua picaturi de sudoare si o injuratura in limba materna, ca tot nu intelege nimeni, nici chiar noi intre noi. Doua ore pentru doua camere ... Suntem debusolati si facem o socoteala ieftina: cat ar trebui sa stam ca sa terminam norma zilnica de 15 camere?! Ori aritmetica noastra e defecta, ori ziua de munca in America nu are numai 8 ore!
Antropoidul vine in inspectie, cu cheile zornaind- normal, nimic nu este pus unde trebuie. Aranjeaza treaba din mers si dispare, iar noi ramanem uitandu-ne unii la altii ... noroc ca s-a facut vremea sa pontam de iesire si sa plecam spre casa.
E si maine o zi. E greu, iti vine sa-ti iei campii si sa o strigi pe mama pana la epuizare. Ma uit la fetele tuturor fetelor care au coborat din tot hotel: americance nu vad. Vad mexicance, bosniace, rusoaice, vad fete obosite si cu ochii tristi. Dar, imi place ca, o data iesite pe usa (din dos) a hotelului redevin ele insele, macar pentru cateva ore. Zambesc, rad chiar cu pofta- poate ca fiecare dintre ele stie ca tot acest efort va folosi, in final, la ceva. Sau, macar SPERA ASTA .

--------------------------------------------------------------------
 Iata si cea de-a treia zi de "antrenament". O zi in care reusesc sa ajung devreme la hotel, dar pe care nu stiu cu care picior am inceput-o...sa fie stangul?
Astazi am fost data in grija unei bosniece de vreo 50 si ceva de ani,femeie cu experienta intr-ale dereticatului. Ea mi-a aratat cam cum si in ce fel se face- si mi-a aratat, nu jucarie! ei trebuie sa-i multumesc pentru faptul ca veci- pururi n-am sa beau din pahare hoteliere- buretele cu care sunt spalate "pupa" si chiuveta, si cada, si buda, spre final. Viteza si "buleala" care se practica sunt demne de Cartea Recordurilor. Mandra nevoie mare, bosniaca ma pune in garda, intr-o engleza de-ti paraie urechile: "eu pot face peste 15 camere pe zi !" ("esti sarita !"- cuget, zambindu-i bovin). In speranta ca aceasta boala nu este molipsitoare purced la a o asista. Dumnezeule! zboara pernele prin camera, prosoapele stau imprastiate peste tot, in chiuveta apa fiarta scuipa peste pahare si filtru de cafea, burete de wc si alte acareturi...Balamuc mai mare decat la casele celor sariti de pe fix. Finalul este insa naucitor: in urma ei "multi vede, putini cunoaste"-curatenie luna!
Vreme de 8 ceasuri ma invart in caldare, pe langa ea, amintindu-mi ori de cate ori simt ca o iau razna, ca sunt platita pentru asta...deocamdata. Pacat ca nu pot conversa, engleza mea nu seamana deloc cu a ei, mai mult, nici nu se pupa una cu alta.
Ma rog, bine ca ne-am zambit reciproc si tovarasesc toata ziua, simuland o intelegere de zile mari. 

 Ok, ziua a 4-a…Inceputa cu migrene si nisip sub pleoape din cauza zapuselii de peste noapte. Astazi incepem, prin mila divina, la 9 in loc de 8- asa ca am timp si de o cafea si de o sedinta scurta cu familia. Ajung chiar cu bine si la hotel, intru si trec (ca in fiecare zi) de paznic de parca nici nu ar fi plantat acolo, ajung la garderoba unde negresele- mai nou, bune prietene cu mine-  ma asteapta zambind cu o dantura supra-dimensionata. Dau sa ma schimb si aflu cu stupoare ca astazi ne putem purta propriile haine, pentru ca avem “orientation”(pentru debusolati ca mine suna bine chestia asta,ce sa zic…?). Ne indreptam catre etajul 8 unde, intr-o sala foarte dichisita, ne asteapta o tanti cu un teanc de hartii in fata si un ecran cu “diapozitive “ cultural –artistice, pe fundal. Luam loc degajati, in jurul a 3 mese rotund- ba suntem chiar indemnati sa ne servim si cu cafea sau ceai (logic, nu refuza nimeni ). Tanti incepe sa depene…si sa depene…si sa depene…despre cine este si ce inseamna *** Hotels Group, despre cine si cand a inventat chestia asta, despre maretul boss (al carui nume atat de tare m-a interesat incat de intrat nu stiu sigur daca a intrat pe vreo ureche, dar de iesit…a iesit pe amandoua), despre ce inseamna aia si ailalta… scheme, desene, notite si discutii interactive, in urma carora “istetii” sunt rasplatiti cu un snicker’s (pe care, apropos, il mananca pe loc, precum infometatii un colt de paine). Casc de zor si injur in gand momentul in care mi-am ales locul sa sed, pentru ca, deasupra mea, imi fluiera in teasta un aer ca gheata venit dintr-o gura de aerisire. Ma vad deja cu amigdalele cat pumnul si ochii cat sarmaua.
Vremea trece, gura femeii aleia toaca fara incetare, diapozitivele se succed cu viteza sporita- unde mai pui ca-i vine ideea sa ne puna si un film. Latita pe tot ecranul o fata palida incepe sa toace despre strategia de a capta clientii, despre fel si fel de bazaconii...ce sa va zic? Imi tot pun o intrebare: la ce naiba imi folosesc mie toate tampeniiile astea?? Chiar trebuie sa invat atatea chestii pentru a da cu aspiratorul sau a spala un wc???Zambetul bovin ramane insa intiparit pe figura, ne prefacem toti interesati la maxim. La pauza de masa aproape ne calcam in picioare incercand sa scapam odata dracului din puscaria aia…mancam cu ochii pe ceas si cu gandul, fiecare, in cu totul alta parte: oooff, mama..!
Ne intoarcem: teoria se schimba, ajungem chiar la un moment cu adevarat hilar, un film cu un hodorog senil care se vrea a fi o lectie de viata- individul ne explica ce inseamna sa-ti dedici viata servirii altor persoane. Cat de inaltator este acest sentiment…bla-bla-blaaa...cu exemple elocvente pentru cei care s-au limpezit deja la cerebel- si somnolente pentru ceilalti, ramasi cu o bruma de luciditate.
Diapozitivele vin si ele in ajutorul fosilei, aratand doua figurine: una,in picioare, pare a spune ceva, cealalta, aplecata in unghi drept, parca asteapta sa i se taie gatul sau sa i se insurubeze un picior in dos: unul este clientul, celalalt-usor de ghicit.
Fratilor, una peste alta si amandoua ingramadite la un loc: de la 9 dimineata pana la 17.00 am ascultat tot felul de bazaconii, poate unora li se par utile-mie, nu !! Am facut teoria chibritului cu aroma de bricheta pana la epuizare- iar maine…avem TEST !!!!!!!-asta dupa alte 7 ore de “orientation”.  Adevarul este ca sunt foarte, foarte orientata in acest moment- catre:"ooooffff, mama! duce-m-as si nu m-as uita inapoi!".

--------------------------------------------------------
 Cea de-a 5-a, nu? Si ultima zi de peregrinare prin locurile mai mult sau mai putin sfinte ale *** Hotel-ului…
Cu ce sa incep? Totul a fost sublim, dar incantarea a lipsit cu desavarsire. Ne-am adunat din nou pentru a ne strange si a avea de unde pleca in camera dichisita si garnisita cu tot felul de bunatati –menite sa ne faca trecerea spre Iad cat mai usoara…si am purces la a lua din nou notite si a viziona diapozitive si filme cu caracter educativ. Numai ca, de data asta, putini dintre noi s-au mai abtinut sa caste sau sa se intinda cu pofta, chiar in fata “doamnei prifisoare”.  A inceput o alta parte a teoriei, menita sa ne arate noua ca, indiferent de situatie, clientul nostru este …nostru, ca atitudinea ti-o impui inca de cand calci pragul locului de munca, zambetul trebuie sa ramana infipt intre canini chiar daca (Doamne Fereste !!!!) ai mortul in casa- unde mai pui ca acest zambet afisat la servici trebuie sa mai para si sincer! Ne-au facut “furnici” in marele musuroi reprezentat de acest grup hotelier, ne-au facut giste pentru ca trebuie sa “zburam” numai in echipa. ne-au impus teoria castravetelui (da,da !!!…”give them a pickle”-cine nu ma crede sa afle singur care-i treaba cu teoria asta pe care ei o iau atat de in serios ), ne-au predat apoi Marea Teorie a Pestelui (pe care sa nu ma puna nimeni sa o descriu, sincer, eram atat de scuturata de toate aberatiile prezentate pana atunci incat mi-am permis ca, in timpul respectivei prezentari, sa dorm cu ochii deschisi larg ). Am facut apoi cunostinta cu seful de la Security- un nene aratos, nimic de comentat, dar cu un borcan de prune goldane in falci. Individul a mestecat timp de o ora si jumatate teoria lui cu privire la scari, lifturi, persoane si obiecte suspecte- totul garnisit cu o pledoarie a stingatorului de incendiu care m-a emotionat pana la lacrimi. Am crosetat repejor si un test, vis-a-vis de ce ne-a spus el- l-am trecut toti, ca doar ne duce mintea sa copiem. Apoi am aflat cu stupoare ca, in acel hotel, daca dai peste unul taiat la o mana (un exemplu), care sangereaza ca un porc, nu ai voie sa te atingi de el: il lasi frumusel sa moara (eventual ii aduci o perna, sa treaca in nefiinta odihnit), ii zambesti cu toti dintii (doar e client, la dracu’…merita ceva respect, chiar daca da ochii peste cap) si dai telefon la nenea cu prune in gura.
Raman socata si banuiesc ca este o gluma- la care mi se raspunde frumusel ca mana de ajutor pe care vrei sa o dai poate sa te coste un proces si cateva mii de dolari. Scumpa gluma.
Deci: vezi mortul pe coridor, ai grija sa treci de el fara sa il atingi cu un deget (sa nu iei buba si, la randul tau, sa contaminezi si pretioasa mana de lucru hoteliera) si nu faci nimic altceva decat sa suni la security, sa dai alarma…halal si ieftina omenie,ce sa zic???
Vine apoi un alt dinozaur care ne spune doua bancuri rasuflate din care noi trebuie sa tragem concluzii mai mult decat folositoare. Radem fortat, de parca in functie de cantitatea de ranjete vom primi la final prajiturele. Si ne tot uitam la ceas…
Cam asta s-a intamplat azi.  Am mai facut un tur al hotelului, in special prin camerele din dos (cu care trebuie sa ne familiarizam, de!) si am dat si testul- pe care l-am trecut toti (doar nu degeaba ne antrenam la copiat de atatea zile, cum va povesteam).
Au fost 5 zile. Au trecut- sa nu ma intrebati insa ce hotarare am luat, mai ales ca de maine ar trebui sa re-incep curatenia alaturi de Suada (bosniaca cu dinti de tabla zincata).
Ce nu pot intelege insa este cum dracu’ pot crede astia ca ne arunca praf in ochi??? Imi explici mie, amarata manuitoare de maturi si ghemotoace de praf, cat de inaltator este sentimentul ca muncesti la *** Hotel, cat de frumos este sa se rasteasca un oaspete la tine si tu sa stii sa-i zambesti tamp,  in continuare …si cat de bine e sa imbatranesti alaturi de aspiratorul tau si de solutia de spalat wc-uri…noblete sufleteasca, ce sa zic! numai numarul de 15 camere care te asteapta in fiecare zi sa le deretici iti albeste subit 46373 de fire de par.
Mai oamenilor, eu una mai astept, mai caut, mai incerc- pentru ca am vaga senzatie ca, dupa astea 5 zile, daca ma prind acolo…greu mai ies.
Nu stiu, s-ar putea sa ma insel. Toata cinstea si palaria jos in fata femeilor de servici din toata lumea asta, pentru ca de-abia acum am inteles cate trebuie sa indure !!!- dar pe mine iertati-ma, macar de data asta si nu ma judecati aspru, DAR:
Am trecut ieri prin dreptul unei galerii de arta si, vazand lucrarile expuse, mi-am amintit ca am si eu un vis- pe care, intre doua aspiratoare si un “ooofff…mama…” nu am cum sa-l implinesc. Si inca o precizare: sa credeti voi ca nu au avut pretentia sa ne aratam caninii si la telefon !!! Inca ne-au tinut o adevarata teorie despre zambetul pe care trebuie "sa-l auda" clientul ! Scuzati-ma, dar atata amabilitate ma doare!
Mai oamenilor, una peste alta si amandoua amestecate: eu una NU ma fac housekeeper, house attendant sau ...mama-lu'-Stefan-Cel-Mare-attendant : las locul altora, care au rabdare, ambitie, bunavointa si destui canini din care pot strange (bravo lor, tot respectul !)

 (undeva, cîndva, prin 2004)
 ==============================


A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a mansardei.


De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

Friday, June 3, 2011

ganduri dinspre ieri catre maine






Astazi am mai inteles un lucru: majoritatea covarsitoare a celor plecati si-au ales drumul in functie de prima usa care li s-a deschis. Prima usa care le-a dat macar iluzia ca vor "evada". Cati dintre cei aflati in America ii batatoresc cararile doar de dragul mitului impus de aceasta tara..? Cati dintre cei care-si croiesc un drum in Germania, Spania, Italia, Australia,s.a.m.d...o fac pentru ca acolo se simt LIBERI..? Liberi de a visa, de a zambi, de a iubi, de a-si creste copii asa cum au fost crescuti si ei, de a-si cinsti parintii asa cum este dumnezeiesc lasat, de a avea prieteni apropiati...? De a avea sansa ca fiecare zi pe care o incep sa fie traita la maxim, asa cum scriptele te indeamna: "traieste-ti fiecare zi din viata ca si cum ar fi ultima". De a-i gasi moartea vii-si nu numai fizic...Ma gandeam, deunazi, care este pretul pe care fiecare dintre noi il plateste "evadarii"...Si am ajuns, intr-un fel, la concluzia ca am dat piept cu 'libertatea" plecand dintr-o tara si ne-am trezit incarcerati in propria noastra soarta. Pretul va fi masurat, cu siguranta, in durere.Poate ca, intr-o dimineata, cand ne vom privi in oglinda, in locul chipului nostru vom vedea imaginea parintilor pe patul de spital, sau chiar pe patul de moarte...privirea lor care intreaba unde suntem...ori cand vom sosi...ori, si mai dureros, de ce am ajuns prea tarziu..? Sau, la fel de usor, vom vedea imaginea copiilor care ne-au uitat pentru ca si noi, in timp ce cresteau, am uitat sa-i privim, sa-i simtim, sa ne bucuram de ei...sau, nu am avut timp de asta...Poate ca ne vom intreba, la un moment dat, unde ne sunt prietenii..? Unde ne sunt amintirile..? Sau,si mai crud, poate ca nici nu vom mai avea prea multe amintiri.Totul va fi doar Azi si MAINE.Am fost acuzata ca dramatizez. Nu asta este scopul meu, cu siguranta nu-mi place nici mie sa rasucesc cutite in rana. Adevarul este ca, ori de cate ori alunec pe panta intrebarilor ramase fara raspuns incerc sa-mi amintesc de ce am "evadat"...de ce am fugit cu atata inversunare, privind doar o clipa, peste umar, la ceea ce las in urma...Si, nu stiu de ce, dar imi vine in minte tot o imagine: aceea a unui bradut de Craciun, prea ieftin pentru a mai fi si falnic, in care o manuta de copil aseaza bomboane-de fapt, cocoloase de hartie impachetate frumos in poleiala, falsa iluzie a bunastarii...si vata, pe post de zapada. ....Bradutul copilariei mele...M-am gandit ca a sosit vremea sa-mi oblojesc un pic sufletul. Ca ar trebui, macar pentru cateva clipe, sa inchid ochii, sa alunec si sa ma las prada visarii, sa aflu unde si cum si cat ma va purta imaginatia, ma vor duce amintirile..?Prima imagine care imi vine in minte este curtea bunicilor, a copilariei mele, presarata cu zapada. Dealurile si pomii golasi, turturii de la stresini si mieunatul matei la gura cuptorului. Mi-ar placea sa-mi dea Dumnezeu inapoi macar o ora din copilarie. Atat. Sa-mi dea inapoi bocanceii si fularul (care, de frig, se facea precum cartonul in dreptul nasului-si, Doamne, tare ma mai intrebam pe vremea aceea cum se poate intampla una ca asta..??), sa regasesc motanul de plus jumulit pe care il strangeam in brate si caruia ii vorbeam inainte de a adormi, povestindu-i cat de complexa si cat de neinteleasa este viata de copil...sa-mi vad din nou paltonul stupid de roz, incheiat in fata cu trei nasturi mari cat capul de nou-nascut-tare mandra mai era mama cand ma vedea in el !...si sa mai simt, inca o data, curtea bunicilor sub talpi. Asa cum a fost ea, plina de viata, plina de aer, plina de intamplari. Mi-aduc aminte, incetul cu incetul, de copilaria mea...Doamne, a fost intr-adevar pe atat de frumoasa pe cat o vad acum ? Imi vin in minte casuta din chibrituri si muntii de pe planseta cu "lucru manual", muntii aceia facuti din servetele sau hartie creponata rupta si apoi amestecata cu aracet...Sau prima bentita tricotata stramb, cu ochiuri lipsa-dar purtata cu mare mandrie, doar era mesterita de mana mea...Mi-aduc aminte de jucariile din lemn si de prispa batranilor, prispa stramba si pe care puteai citi in urme din palma bunicii (care, cu o precizie calendaristica , primavara de primavara si toamna de toamna, lipea si astupa crapaturile si semnele trecerii timpului...tare ma mir si acum cum a putut biata femeie sa traiasca o viata intreaga in atata saracie si, in acelasi timp, in atata curatenie...?!).Mi-aduc aminte de mine, ma vad parca atingand din nou crestetul animalelor de acolo, din copilaria mea...ramurile salcamilor, apa din paraiasul de langa casa, lada cu scule a bunicului si strugurii cu boaba mica dar atat de dulce si de parfumata...Incerc, peste ani, sa regasesc macar o urma din copilarie. Intru in curtea bunicilor. Pustiu. Nici macar dealurile nu mai sunt ca odinioara. Paraiasul de langa casa a secat si el. Via nu mai face struguri. Din crapaturile prispei canta, cateodata, greierii. As fi vrut sa-mi aduc aici, de mana, copila. Sa incerc sa-i arat ca si eu am fost ca ea, sa incerc sa-i aduc in nari mirosul copilariei mele si s-o fac sa simta cat de frumoasa a fost acea lume, demult apusa. Cat de copil a fost fiecare dintre noi...si cat de putin ramane din toata aceasta poveste, peste ani...------------------------------------------------------------------------
Ma uit la poza in care mama ,surprinsa in bucataria ei modesta,spala o oala cu smaltul sarit...ma uit si ma rog la Dumnezeu sa fiu iertata,pentru ca nu sunt si nu voi fi langa parintii mei cand vor avea nevoie de mine...ca nu sunt langa ei sa le fac batranetea mai usoara ... Ma rog la Dumnezeu sa nu ma ajunga si pe mine blestemul asta-ca propriul copil sa ma paraseasca atunci cand voi avea mai mare nevoie de el...Cu toate ca totul in viata se plateste, eu asa am auzit. Absolut totul.

Wednesday, February 9, 2011

ca o jucarie stricata....

Cand fiica-mea m-a anuntat zilele trecute ca are un nou concert  n-am aratat un prea mare entuziasm- in cei 6 ani de cand face parte din corul scolilor prin care a umblat am avut "n" astfel de evenimente. Nimic nou sub soare, asadar.
De data aceasta insa locatia a fost una mai speciala- si anume viitorul ei liceu. Chestie care mi-a surescitat, oarecum, interesul: "ia sa vedem , dom'ne, cum sta treaba pe-acolo"- mi-am zis si m-am infiintat la ora potrivita, inarmata cu o doza acceptabila de rabdare.
9 coruri cu peste 300 de copii ne-au facut, in seara respectiva, pe noi, parintii, mai mandri decat de obicei. Ne-am umflat in pene care mai de care, pe masura ce odraslele au aparut pe scena si ne-am intrecut in aplauze si-n "bravo"-uri. La final toate cele 9 coruri si-au unit vocile in ritmul a doua piese care ne-au lasat fara grai...
......................................................................................................................................................................
Eu am avut un  motiv in plus sa ma ratacesc in ganduri. Undeva, in marginea multimii de tineri frumosi, am zarit un barbat stand in genunchi. Un parinte al carui chip arata doar grija si blandete trista. Un chip care a uitat sa zambeasca. Langa el, o fata pierduta in lumea ei- o lume mult diferita de a colegilor de scoala sau de a noastra, a privitorilor. Doua maini care strangeau doua jucarii de plastic si o privire ratacita. Si, din cand in cand, o silabisire a cantarii celor din jurul ei. Mana tatalui incercand s-o calmeze, bland, atunci cand leganarea trupului devenea evidenta...


Mi s-a parut ca barbatul respectiv a ingenunchiat in fata destinului- si m-am gandit, o data in plus, ca astea sunt nenorociri adevarate, nu bill-urile care vin prin posta sau praful nesters la timp. Ce povara mai mare ii poate da Dumnezeu unui parinte decat un copil ca o jucarie stricata..? Ce tristete mai mare poate duce sufletul , ma intreb..?
Pentru mine- ca pentru alte cateva sute de parinti- concertul din seara respectiva a fost ceva firesc, normal, logic. Pentru omul care si-a vegheat copila stand in genunchi, intorcand-o ca pe o jucarie defecta, a fost mai mult decat atat. 

Monday, January 24, 2011

Scrisoare catre tatal meu

"Draga Bubule,"
...asa mi-am inceput toate randurile catre tine, in ultimii sapte ani- asa am sa mi le incep si acum. La fel am sa-ti scriu si de azi inainte- uneori doar in gand, alteori doar in nori sau in frunze, cateodata in cantec de pasari.
Draga Bubule,
Mi-este atat de greu sa inteleg UNDE si mai ales DE CE ai plecat in zorii zilei de ieri...I-am intrebat pe toti incotro ai luat-o- si n-a avut niciunul habar, au ridicat doar ochii sau palmele catre cer. Pe urma m-am mai linistit: in fond, nimeni, niciodata, nu a stiut cu exactitate unde te duci sau cand te intorci, atunci cand iesi pe usa casei. Stim doar ca scuza iesirilor tale dese este una si aceeasi:  sa-ti "rezolvi treburile". 
Probabil ca acum ai ceva treburi mult mai complicate de rezolvat, Bubule- pentru ca de cateva zile ai uitat sa-mi mai scrii...iar de ieri dimineata ai plecat, pur si simplu. Ma gandesc ca te-ai barbierit frumos (iti mai amintesti cum iti priveam, cand eram copila, tot ritualul? eu am inca proaspata in ochi imaginea coltisorului din dreapta, de pe etajera din baie, acolo unde iti tineai intotdeauna in ordine pamatuful, spuma, aparatul de barbierit si lotiunea ieftina, ruseasca, care mirosea atat de bine si de puternic a flori de salcam). Ma mai gandesc ca ti-ai indesat pe cap palaria, te-ai incheiat la palton si ai chinuit putin calcaiele, asa, cat sa intre in pantofi, te-ai controlat la buzunarul din spate de sacosa (niciodata, spuneai, nu pleci de acasa fara sacosa) si ai luat, intr-o ultima miscare, umbrela de pe cuier. Si ai plecat, Bubule, intr-o calatorie mai lunga. Eu asa ma gandesc...Sunt prea multe si prea complicate treburile de rezolvat, de data aceasta. Asa mi s-a spus...
Si ma mai gandesc ca vei trece, la un moment dat, si pe la noi. Si ca am sa-ti fac o cafeluta, o sa-ti cumpar chiar si un pachet de tigari scumpe de pe aici si ca n-am sa-i spun mamei ca inca mai fumezi. Parca te vad chiar asezandu-te la masa si privindu-ma cu aceeasi ochi caprui pe care mi i-ai dat si mie...si spunandu-mi : "Măi Mihăiță, treaba-i complicată"- ca doar asa au inceput intotdeauna discutiile  serioase intre noi.
Si o sa-mi povestesti, mai apoi, pana tarziu, despre tot si despre toate. Ca doar, de ieri dimineata, avem o eternitate intre noi, de umplut....













Thursday, January 6, 2011

materie umana-6.

Unul din avantajele colectivului extrem de numeros la locul de munca este faptul ca poti intalni tot felul de tipologii de oameni. Gradina zoo este extrem de variata iar exemplarele care-si ranjesc coltii dincolo de gardul ei promit, prin varietatea si complexitatea lor, a nu te plictisi niciodata. In ultimele doua luni de zile pot spune ca am ajuns sa trec dincolo de aparentele grosolane la aproape trei sferturi din cei cu care lucrez- unora am reusit sa le retin si numele (mare minune, in cazul meu!), altora insa le-am uitat cu succes moaca sau chiar existenta, de la o zi la alta.
Ieri am avut de impartit 45 de minute (platite de stat) cu una bucata ofițereasa de cea mai apriga calitate- o tipa cu o infatisare nu atat de dura pe cat de rece. O acritura, per ansamblu, genul de persoana care-si atribuie mai multe calitati decat a inzestrat-o cu adevarat natura. De bucurie ca am de tocat impreuna cu ea cele 3 sferturi de ora de cleveteala si de cascat ochii pe pereti n-am intrebat-o nici macar cum o cheama. Nici ea pe mine, semn ca interesul a fost reciproc si egal. Ce am remarcat insa din primul minut a fost parfumul dulce si greoi precum o spuza gretoasa, cu care isi imbelsugase epoletii. Daca in primul sfert de ceas am rezistat oarecum eroic si fara cracneli la atacul odorului respectiv...pe la implinirea unei jumatati de ora (si in lipsa altui subiect cat de cat decent sau interesant) m-a pus naiba sa mimez o urma de admiratie si sa intreb cu ce s-a imbacsit de dimineata.
Ofitereasa s-a limpezit la fata pe loc, semn ca am atins un punct sensibil (unul dintre foarte putinele pe care, cu siguranta, le detine). 
"Aaaaaa....e un CUTARE si l-am luat de la magazinul CUTARE, e ieftin" ("nu, serios??? n-as zice!"- mi-am balacit eu si urma de demnitate intr-o minciuna cat China)"dar imi place, continua ea, ca acopera mirosul dupa ce vin de la tigara"...
"Nu numai ca-l acopera, dar il si ucide!"- m-am gandit (n-am indraznit sa o spun cu voce tare pentru ca m-ar dovedi doar cu un dos de palma) si mi-am strepezit pe fata un zambet nesincer si chinuit.
Si nici una- nici doua m-am trezit ca scoate din gentoiul propriu si personal o ditamai sticla de lichid rozaliu iar dupa o scurta si mamoasa inventariere vizuala a produsului ma binecuvanteaza cu cateva jeturi generoase de puturosenie. Ea a zambit, ca dupa o fapta caritabila- eu am sangerat in orgoliul propriu, precum un tigru malaezian caruia ii pune cineva parul pe bigudiuri.
M-am intors la post, dupa cele 45 de minute chinuite, cu coada atarnand si cu izul dupa mine. Jur cu mana pe inima ca niciunul din parfumurile de foarte buna calitate pe care le-am experimentat pana acum nu a manifestat aceeasi incapatanare de a-mi ramane pe toale ca posirca rozalie- careia, la naiba! nici macar nu i-am retinut numele, ca sa stiu de ce trebuie sa ma feresc de azi inainte...

Blogroll

counter