Wednesday, February 9, 2011

ca o jucarie stricata....

Cand fiica-mea m-a anuntat zilele trecute ca are un nou concert  n-am aratat un prea mare entuziasm- in cei 6 ani de cand face parte din corul scolilor prin care a umblat am avut "n" astfel de evenimente. Nimic nou sub soare, asadar.
De data aceasta insa locatia a fost una mai speciala- si anume viitorul ei liceu. Chestie care mi-a surescitat, oarecum, interesul: "ia sa vedem , dom'ne, cum sta treaba pe-acolo"- mi-am zis si m-am infiintat la ora potrivita, inarmata cu o doza acceptabila de rabdare.
9 coruri cu peste 300 de copii ne-au facut, in seara respectiva, pe noi, parintii, mai mandri decat de obicei. Ne-am umflat in pene care mai de care, pe masura ce odraslele au aparut pe scena si ne-am intrecut in aplauze si-n "bravo"-uri. La final toate cele 9 coruri si-au unit vocile in ritmul a doua piese care ne-au lasat fara grai...
......................................................................................................................................................................
Eu am avut un  motiv in plus sa ma ratacesc in ganduri. Undeva, in marginea multimii de tineri frumosi, am zarit un barbat stand in genunchi. Un parinte al carui chip arata doar grija si blandete trista. Un chip care a uitat sa zambeasca. Langa el, o fata pierduta in lumea ei- o lume mult diferita de a colegilor de scoala sau de a noastra, a privitorilor. Doua maini care strangeau doua jucarii de plastic si o privire ratacita. Si, din cand in cand, o silabisire a cantarii celor din jurul ei. Mana tatalui incercand s-o calmeze, bland, atunci cand leganarea trupului devenea evidenta...


Mi s-a parut ca barbatul respectiv a ingenunchiat in fata destinului- si m-am gandit, o data in plus, ca astea sunt nenorociri adevarate, nu bill-urile care vin prin posta sau praful nesters la timp. Ce povara mai mare ii poate da Dumnezeu unui parinte decat un copil ca o jucarie stricata..? Ce tristete mai mare poate duce sufletul , ma intreb..?
Pentru mine- ca pentru alte cateva sute de parinti- concertul din seara respectiva a fost ceva firesc, normal, logic. Pentru omul care si-a vegheat copila stand in genunchi, intorcand-o ca pe o jucarie defecta, a fost mai mult decat atat. 

2 comments:

  1. haide, bre....ma lasi??

    ReplyDelete
  2. poti sa spui ca te-a periat frumos.

    Referitor la acesti copii, e o durere imensa pt. parintii lor si pe mine ma doare cand ii vad. Cel putin aici in scoli incearca sa-i integreze, nu-i dau deoparte ca in stim noi ce tara.

    ReplyDelete

Blogroll


counter