Tuesday, June 14, 2011

in fiecare zi


In fiecare zi a vietii mele uit ca exist. Sunt prea preocupata sa vietuiesc, sa respir, sa ma consum.
In fiecare zi a vietii mele uit ca traiesc. Omit sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru faptul ca am fost si ca sunt- dar nu uit, ca o egoista, sa-l rog sa ma ajute sa fiu.
Ma privesc pe mine insami intr-o fotografie de acum cativa ani, cum stau relaxata, cu fata la cer si la ocean, inconjurata de viata- si doar in clipe de felul acesta imi dau seama ca am fost si sunt fericita, ca am atins, am simtit, am rascolit, am starnit, am existat (si exist) cu adevarat si, intr-un fel, atunci, in trecut...nu mi-am dat seama cand si cum s-au intamplat toate acestea, nu am inteles ca ar fi trebuit sa le simt si sa ma bucur, cu toata alcatuirea mea.
In fiecare zi a vietii mele primesc trecutul si prezentul ca pe ceva firesc.
Si tot in fiecare zi imi promit ca "de maine" voi schimba ceva- voi invata sa ma bucur ca exist. Uit insa, in toata harababura asta de ganduri, ca "maine" nu e ceva garantat, ceva ce poti surprinde intr-o fotografie, ceva real. "Maine" e un fel de promisiune de care Dumnezeu poate sa nu se tina- si nimeni nu-l poate intreba de ce.

Friday, June 10, 2011

materie umana-3

La punctul de control al pasapoartelor:
-am avion peste vreo 3-4 ore, dupa ce trec de security mai pot iesi si intra din nou, fara probleme?
-da, dar sa va asigurati ca aveti cu dv. pasaportul si tichetul de calatorie
-si de cate ori pot face asta?
-de cate ori doriti. Dar de ce vreti sa iesiti?
-ca sa fumez. Nu pot sta prea mult fara tigara...
-aha, am inteles
-si mai am o problema: nu vreau sa trec prin body scanner
-am inteles. Pot sa va intreb de ce?
-nu vreau sa ma iradiez. Tin la sanatatea mea...

materie umana-2

-aceasta-i geanta dv?
-da
-OK, am sa arunc o privire inauntru. Contine obiecte ascutite, fragile sau periculoase (care ma pot rani)?
-mmm...mmmm...nu cred...

Thursday, June 9, 2011

materie umana-1

-va rog sa va scoateti pantofii, cureaua, jachetele si tot ce aveti prin buzunare.
-tot?
-TOT
-si cureaua?
-inclusiv cureaua
-si cheile, si maruntisul?
-TOT. Asigurati-va ca buzunarele sunt complet goale
-OK...


-ati golit buzunarele?
(se pipaie peste tot)
-da
La nici 5 minute, dupa ce este ceruta perchezitia:
-aveti ceva in buzunarul de la spate, plus in cel de la piept
-da, portofelul si biletul de avion
-pai nu vi s-a spus sa goliti complet buzunarele?
-n-am stiut ca trebuie sa scot si portofelul si biletul...

Saturday, June 4, 2011

materie umana-7.

Pe undeva, prin 2004, am avut- prin bunăvoința unui vecin sîrb care lipea pe oricine, oriunde la acea vreme- ocazia de a mă angaja într-un lanț hotelier de mare răsunet atît aici, cît și în restul lumii. Postul era unul umil- pentru mine, nu știu alții cum sunt...- dar menit să-mi rotunjească buzunarul, măcar pînă îmi găseam ceva mai bun.
Docilă, m-am prezentat, am completat cu nădejde o aplicație- despre care nu am înțeles cum poate fi măsluită atît de ușor într-o lume pe care o credeam corectă, diferită de cea din care tocmai aterizasem- și în mai puțin de o săptămînă am fost deja chemată să încep perioada de "training". Concept cu totul nou pentru mine.


Cred că grupul de noi angajați se rotunjea pe undeva pe la suma de 20- oameni care urmau să curețe, să întrețină sau să alimenteze mastodontul cu etichetă de hotel. Ne-am întîlnit cu toții acolo unde ni s-a spus, la ora la care ni s-a spus, într-un hol în care ni s-a spus- hol de unde am fost mai apoi culeși, sortați și așezați în grupuri și grămăjoare. Vreme de o săptămînă am fost purtați pe la subsol- unde duduie motoarele respectivei industrii- prin cele 28 de săli de conferință, prin cele 6 săli de bal, am fost urcați cu liftul pînă la un etaj al cărui număr nu mi-l amintesc...știu doar că mi s-a părut stupid de departe de podeaua Pămîntului...iar după fiecare vizită de acest gen am revenit, tot în spirit și organizare de copitate cu blană, în măreața sală de festivități special organizată pentru noi.
Ni s-au oferit cafele, ceaiuri fierbinți, ape plate, turte dulci și fructe feliate. Ni s-au dat pauze de ușurare nervoasă. Am fost chiar înarmați cu dosare personalizate, cu pixuri la asorte și cu broșuri la subiect- orgie intelectuală, ce vrei mai mult?!
În fiecare zi cîte un cap luminat a venit să ne prezinte- cu carioci, scheme și sublinieri pe tablă- care este politica firmei și cît de dumnezeiesc trebuie noi să o privim.
"Clientu' nost'- Stăpînu' nost' "- ni se tot spunea nouă, celor 20 și mai bine, poate, de europeni (nu toți, dar covîrșitoarea majoritate) sătui de o lozincă răsuflată și luată la sictir în propriile noastre țări...Haide, breee (ne gîndeam și chiar șușoteam între noi, în pauze) chiar așa să fie?
...Și așa a fost! Pe parcursul întregii săptămîni fiecare dintre noi a umplut dosarul cu scheme, citate; am colorat, am ridicat mîna să răspundem la întrebări, am dat teste și ni s-au dat calificative. Bașca documentarele în timpul cărora se stingea lumina-n sală ca la cinematograful "Dacia"! Cred că și procentul de adormiți era același.
...Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci- doar că exista o anume teorie a "castravetelui" (Give em the PICKLE) pe care instructorii săltau extaziați și penibili iar noi trebuia, instant, să părem că aderăm la întreaga idioțenie. Ne-au învățat să zîmbim chiar și cînd ne doare și ne-au învățat să ne cerem scuze dacă, cumva, cuiva nu-i place zîmbetul nostru.
========================

"Am sa trec peste prima zi, cea de ieri, in care vreme de ... 8 ore am avut parte de grafice, notite si o gramada de bla-bla-bla despre ce inseamna si ce presupune acest job. ... a fost o zi in care am stat frumusel jos, am servit la un moment dat si masa (gratuita, neamule, si ce masaaaaaaa! ) si am fost si platiti pentru asta (ma rog, pe hartie deocamdata, cecurile apar peste exact doua saptamani)
...ok....
Trecem la ziua a doua:
plecare la ora 7.10  cu CTA-ul (adicatelea trenul suspendat): tangaj mare, intarziere si mai mare, panica si tocuri facute zdrente cu spor in fuga catre hotel (avem alocate doar 6 minute inainte de fix si 6 dupa in care putem "ponta" sosirea, si asta presupune sa o facem deja echipati in "tinuta de scandal" ). Ajung la hotel, demolez vreo doi insi care imi zambesc pasnic, nu pun la inima, alerg pe scari, dracui de zor lacatul de la dulap care nu mi se mai deschide, scuip o injuratura si aleia de la ghiseu care se mocaie o groaza pana imi arunca uniforma, ma imbrac din mers si ... in final, la 8.02 reusesc sa bag blestematia de cartela in aparat ... clanc ! - si gata !
Aterizez in mijlocul sedintei de dimineata in care "seful" isi exprima nemultumirea si face vreo doua angajate sa lacrimeze pe ascuns. ("eee ... nu-i nimic deosebit" - imi spun). Se termina adunarea tovaraseasca, fetele se imprastie precum potarnichile. Seful ramane sa ne incurajeze pe noi, proaspetii veniti (eu, un bosniac, doua bosniace, o congoleza si o americanca de culoare): "zambiti, mai !!!! Unde este spiritul???" ("la dracu' in praznic" - imi zic, si ii arat cu mare chin un canin ...)
Instructoarea, un specimen de pitecantrop cu buza de jos cat decolteul si cu un par de plastic de cel mai prost gust,  ne indruga cateva instructiuni de folosire a substantelor de curatat. Apoi ne da repede un test, sa vada daca s-a si prins ceva de noi. Ca sa nu prelungim situatia penibila, se face ca are de cautat ceva vreun sfert de ora (timp in care toate raspunsurile apar fara probleme, culmea, si toate perfect asemanatoare). Baga foile la dosar (caci, am uitat sa precizez, avem 10 zile de pregatire, in acest interval fiecaruia dintre noi i se intocmeste un dosar unde, in fiecare zi, este adaugat cate ceva despre modul in care evolueaza respectivul). La un moment dat, cu engleza de balta pe care o stiu, nu ma pot abtine si fac o remarca: "cu toate aceste hartii in Romania eram presedinte deja" - bosniacii rad pe infundate, una din fete ofteaza intr-o limba tare asemanatoare cu a noastra:"offff ... mama"
In fine, soseste momentul in care trebuie sa ni se incredinteze cate o camera sau doua, sa ne manifestam si in practica. Ne indreptam ca oile catre lift, manate de la spate de pitecantrop. Inghit in sec cand aflu ca vom urca la etajul 25, apoi imi mai revin - ne vom multumi azi doar cu etajul 12. "Subtire", imi zic. Numai ca dihania de lift nu functioneaza asa cum stiu eu - porneste si dintr-o data, simt stomacul cum se umfla in nari. Apoi, incetul cu incetul, revin la normal. In cateva secunde ajungem de la parter la etajul 12.  Insfacam fiecare cate doua-trei recipiente cu substante colorate, avem manusi, carpe, totul este pregatit. Ca sa nu fim supusi unor ecuatii prea complicate instructoarea ne arata, practic, cum se face treaba bine: freaca de zor la o baie pana o vedem cu peruca aproape de varful nasului. Interesul este la cote maxime, toti cascam deja, ii ia mai bine de o ora si jumatate sa faca treaba asta - iar noi ii tot dam tarcoale, simuland un entuziasm din ce in ce mai vlaguit.
Pana sa ne apucam noi insine de treaba ne salveaza pauza de masa- in mers zglobiu ne indreptam catre sala, este momentul pe care fiecare dintre noi, indiferent de rasa sau religie, il asteapta cu nerabdare. Cu nasul in farfurii ni se pare ca nici tartorul nu mai e chiar atat de inspaimantator.

Ajungem la treaba propriu-zisa ... eeeeeeee ... aici e aici! Am uitat cum dracu' a pus aia prosoapele in baie, am uitat cum a aranjat revistele, am uitat aproape tot !! Fiecare e pe cont propriu- si da-i, si lupta ... Ne mai intalnim doar pe hol, intre doua picaturi de sudoare si o injuratura in limba materna, ca tot nu intelege nimeni, nici chiar noi intre noi. Doua ore pentru doua camere ... Suntem debusolati si facem o socoteala ieftina: cat ar trebui sa stam ca sa terminam norma zilnica de 15 camere?! Ori aritmetica noastra e defecta, ori ziua de munca in America nu are numai 8 ore!
Antropoidul vine in inspectie, cu cheile zornaind- normal, nimic nu este pus unde trebuie. Aranjeaza treaba din mers si dispare, iar noi ramanem uitandu-ne unii la altii ... noroc ca s-a facut vremea sa pontam de iesire si sa plecam spre casa.
E si maine o zi. E greu, iti vine sa-ti iei campii si sa o strigi pe mama pana la epuizare. Ma uit la fetele tuturor fetelor care au coborat din tot hotel: americance nu vad. Vad mexicance, bosniace, rusoaice, vad fete obosite si cu ochii tristi. Dar, imi place ca, o data iesite pe usa (din dos) a hotelului redevin ele insele, macar pentru cateva ore. Zambesc, rad chiar cu pofta- poate ca fiecare dintre ele stie ca tot acest efort va folosi, in final, la ceva. Sau, macar SPERA ASTA .

--------------------------------------------------------------------
 Iata si cea de-a treia zi de "antrenament". O zi in care reusesc sa ajung devreme la hotel, dar pe care nu stiu cu care picior am inceput-o...sa fie stangul?
Astazi am fost data in grija unei bosniece de vreo 50 si ceva de ani,femeie cu experienta intr-ale dereticatului. Ea mi-a aratat cam cum si in ce fel se face- si mi-a aratat, nu jucarie! ei trebuie sa-i multumesc pentru faptul ca veci- pururi n-am sa beau din pahare hoteliere- buretele cu care sunt spalate "pupa" si chiuveta, si cada, si buda, spre final. Viteza si "buleala" care se practica sunt demne de Cartea Recordurilor. Mandra nevoie mare, bosniaca ma pune in garda, intr-o engleza de-ti paraie urechile: "eu pot face peste 15 camere pe zi !" ("esti sarita !"- cuget, zambindu-i bovin). In speranta ca aceasta boala nu este molipsitoare purced la a o asista. Dumnezeule! zboara pernele prin camera, prosoapele stau imprastiate peste tot, in chiuveta apa fiarta scuipa peste pahare si filtru de cafea, burete de wc si alte acareturi...Balamuc mai mare decat la casele celor sariti de pe fix. Finalul este insa naucitor: in urma ei "multi vede, putini cunoaste"-curatenie luna!
Vreme de 8 ceasuri ma invart in caldare, pe langa ea, amintindu-mi ori de cate ori simt ca o iau razna, ca sunt platita pentru asta...deocamdata. Pacat ca nu pot conversa, engleza mea nu seamana deloc cu a ei, mai mult, nici nu se pupa una cu alta.
Ma rog, bine ca ne-am zambit reciproc si tovarasesc toata ziua, simuland o intelegere de zile mari. 

 Ok, ziua a 4-a…Inceputa cu migrene si nisip sub pleoape din cauza zapuselii de peste noapte. Astazi incepem, prin mila divina, la 9 in loc de 8- asa ca am timp si de o cafea si de o sedinta scurta cu familia. Ajung chiar cu bine si la hotel, intru si trec (ca in fiecare zi) de paznic de parca nici nu ar fi plantat acolo, ajung la garderoba unde negresele- mai nou, bune prietene cu mine-  ma asteapta zambind cu o dantura supra-dimensionata. Dau sa ma schimb si aflu cu stupoare ca astazi ne putem purta propriile haine, pentru ca avem “orientation”(pentru debusolati ca mine suna bine chestia asta,ce sa zic…?). Ne indreptam catre etajul 8 unde, intr-o sala foarte dichisita, ne asteapta o tanti cu un teanc de hartii in fata si un ecran cu “diapozitive “ cultural –artistice, pe fundal. Luam loc degajati, in jurul a 3 mese rotund- ba suntem chiar indemnati sa ne servim si cu cafea sau ceai (logic, nu refuza nimeni ). Tanti incepe sa depene…si sa depene…si sa depene…despre cine este si ce inseamna *** Hotels Group, despre cine si cand a inventat chestia asta, despre maretul boss (al carui nume atat de tare m-a interesat incat de intrat nu stiu sigur daca a intrat pe vreo ureche, dar de iesit…a iesit pe amandoua), despre ce inseamna aia si ailalta… scheme, desene, notite si discutii interactive, in urma carora “istetii” sunt rasplatiti cu un snicker’s (pe care, apropos, il mananca pe loc, precum infometatii un colt de paine). Casc de zor si injur in gand momentul in care mi-am ales locul sa sed, pentru ca, deasupra mea, imi fluiera in teasta un aer ca gheata venit dintr-o gura de aerisire. Ma vad deja cu amigdalele cat pumnul si ochii cat sarmaua.
Vremea trece, gura femeii aleia toaca fara incetare, diapozitivele se succed cu viteza sporita- unde mai pui ca-i vine ideea sa ne puna si un film. Latita pe tot ecranul o fata palida incepe sa toace despre strategia de a capta clientii, despre fel si fel de bazaconii...ce sa va zic? Imi tot pun o intrebare: la ce naiba imi folosesc mie toate tampeniiile astea?? Chiar trebuie sa invat atatea chestii pentru a da cu aspiratorul sau a spala un wc???Zambetul bovin ramane insa intiparit pe figura, ne prefacem toti interesati la maxim. La pauza de masa aproape ne calcam in picioare incercand sa scapam odata dracului din puscaria aia…mancam cu ochii pe ceas si cu gandul, fiecare, in cu totul alta parte: oooff, mama..!
Ne intoarcem: teoria se schimba, ajungem chiar la un moment cu adevarat hilar, un film cu un hodorog senil care se vrea a fi o lectie de viata- individul ne explica ce inseamna sa-ti dedici viata servirii altor persoane. Cat de inaltator este acest sentiment…bla-bla-blaaa...cu exemple elocvente pentru cei care s-au limpezit deja la cerebel- si somnolente pentru ceilalti, ramasi cu o bruma de luciditate.
Diapozitivele vin si ele in ajutorul fosilei, aratand doua figurine: una,in picioare, pare a spune ceva, cealalta, aplecata in unghi drept, parca asteapta sa i se taie gatul sau sa i se insurubeze un picior in dos: unul este clientul, celalalt-usor de ghicit.
Fratilor, una peste alta si amandoua ingramadite la un loc: de la 9 dimineata pana la 17.00 am ascultat tot felul de bazaconii, poate unora li se par utile-mie, nu !! Am facut teoria chibritului cu aroma de bricheta pana la epuizare- iar maine…avem TEST !!!!!!!-asta dupa alte 7 ore de “orientation”.  Adevarul este ca sunt foarte, foarte orientata in acest moment- catre:"ooooffff, mama! duce-m-as si nu m-as uita inapoi!".

--------------------------------------------------------
 Cea de-a 5-a, nu? Si ultima zi de peregrinare prin locurile mai mult sau mai putin sfinte ale *** Hotel-ului…
Cu ce sa incep? Totul a fost sublim, dar incantarea a lipsit cu desavarsire. Ne-am adunat din nou pentru a ne strange si a avea de unde pleca in camera dichisita si garnisita cu tot felul de bunatati –menite sa ne faca trecerea spre Iad cat mai usoara…si am purces la a lua din nou notite si a viziona diapozitive si filme cu caracter educativ. Numai ca, de data asta, putini dintre noi s-au mai abtinut sa caste sau sa se intinda cu pofta, chiar in fata “doamnei prifisoare”.  A inceput o alta parte a teoriei, menita sa ne arate noua ca, indiferent de situatie, clientul nostru este …nostru, ca atitudinea ti-o impui inca de cand calci pragul locului de munca, zambetul trebuie sa ramana infipt intre canini chiar daca (Doamne Fereste !!!!) ai mortul in casa- unde mai pui ca acest zambet afisat la servici trebuie sa mai para si sincer! Ne-au facut “furnici” in marele musuroi reprezentat de acest grup hotelier, ne-au facut giste pentru ca trebuie sa “zburam” numai in echipa. ne-au impus teoria castravetelui (da,da !!!…”give them a pickle”-cine nu ma crede sa afle singur care-i treaba cu teoria asta pe care ei o iau atat de in serios ), ne-au predat apoi Marea Teorie a Pestelui (pe care sa nu ma puna nimeni sa o descriu, sincer, eram atat de scuturata de toate aberatiile prezentate pana atunci incat mi-am permis ca, in timpul respectivei prezentari, sa dorm cu ochii deschisi larg ). Am facut apoi cunostinta cu seful de la Security- un nene aratos, nimic de comentat, dar cu un borcan de prune goldane in falci. Individul a mestecat timp de o ora si jumatate teoria lui cu privire la scari, lifturi, persoane si obiecte suspecte- totul garnisit cu o pledoarie a stingatorului de incendiu care m-a emotionat pana la lacrimi. Am crosetat repejor si un test, vis-a-vis de ce ne-a spus el- l-am trecut toti, ca doar ne duce mintea sa copiem. Apoi am aflat cu stupoare ca, in acel hotel, daca dai peste unul taiat la o mana (un exemplu), care sangereaza ca un porc, nu ai voie sa te atingi de el: il lasi frumusel sa moara (eventual ii aduci o perna, sa treaca in nefiinta odihnit), ii zambesti cu toti dintii (doar e client, la dracu’…merita ceva respect, chiar daca da ochii peste cap) si dai telefon la nenea cu prune in gura.
Raman socata si banuiesc ca este o gluma- la care mi se raspunde frumusel ca mana de ajutor pe care vrei sa o dai poate sa te coste un proces si cateva mii de dolari. Scumpa gluma.
Deci: vezi mortul pe coridor, ai grija sa treci de el fara sa il atingi cu un deget (sa nu iei buba si, la randul tau, sa contaminezi si pretioasa mana de lucru hoteliera) si nu faci nimic altceva decat sa suni la security, sa dai alarma…halal si ieftina omenie,ce sa zic???
Vine apoi un alt dinozaur care ne spune doua bancuri rasuflate din care noi trebuie sa tragem concluzii mai mult decat folositoare. Radem fortat, de parca in functie de cantitatea de ranjete vom primi la final prajiturele. Si ne tot uitam la ceas…
Cam asta s-a intamplat azi.  Am mai facut un tur al hotelului, in special prin camerele din dos (cu care trebuie sa ne familiarizam, de!) si am dat si testul- pe care l-am trecut toti (doar nu degeaba ne antrenam la copiat de atatea zile, cum va povesteam).
Au fost 5 zile. Au trecut- sa nu ma intrebati insa ce hotarare am luat, mai ales ca de maine ar trebui sa re-incep curatenia alaturi de Suada (bosniaca cu dinti de tabla zincata).
Ce nu pot intelege insa este cum dracu’ pot crede astia ca ne arunca praf in ochi??? Imi explici mie, amarata manuitoare de maturi si ghemotoace de praf, cat de inaltator este sentimentul ca muncesti la *** Hotel, cat de frumos este sa se rasteasca un oaspete la tine si tu sa stii sa-i zambesti tamp,  in continuare …si cat de bine e sa imbatranesti alaturi de aspiratorul tau si de solutia de spalat wc-uri…noblete sufleteasca, ce sa zic! numai numarul de 15 camere care te asteapta in fiecare zi sa le deretici iti albeste subit 46373 de fire de par.
Mai oamenilor, eu una mai astept, mai caut, mai incerc- pentru ca am vaga senzatie ca, dupa astea 5 zile, daca ma prind acolo…greu mai ies.
Nu stiu, s-ar putea sa ma insel. Toata cinstea si palaria jos in fata femeilor de servici din toata lumea asta, pentru ca de-abia acum am inteles cate trebuie sa indure !!!- dar pe mine iertati-ma, macar de data asta si nu ma judecati aspru, DAR:
Am trecut ieri prin dreptul unei galerii de arta si, vazand lucrarile expuse, mi-am amintit ca am si eu un vis- pe care, intre doua aspiratoare si un “ooofff…mama…” nu am cum sa-l implinesc. Si inca o precizare: sa credeti voi ca nu au avut pretentia sa ne aratam caninii si la telefon !!! Inca ne-au tinut o adevarata teorie despre zambetul pe care trebuie "sa-l auda" clientul ! Scuzati-ma, dar atata amabilitate ma doare!
Mai oamenilor, una peste alta si amandoua amestecate: eu una NU ma fac housekeeper, house attendant sau ...mama-lu'-Stefan-Cel-Mare-attendant : las locul altora, care au rabdare, ambitie, bunavointa si destui canini din care pot strange (bravo lor, tot respectul !)

 (undeva, cîndva, prin 2004)
 ==============================


A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a mansardei.


De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

Friday, June 3, 2011

ganduri dinspre ieri catre maine






Astazi am mai inteles un lucru: majoritatea covarsitoare a celor plecati si-au ales drumul in functie de prima usa care li s-a deschis. Prima usa care le-a dat macar iluzia ca vor "evada". Cati dintre cei aflati in America ii batatoresc cararile doar de dragul mitului impus de aceasta tara..? Cati dintre cei care-si croiesc un drum in Germania, Spania, Italia, Australia,s.a.m.d...o fac pentru ca acolo se simt LIBERI..? Liberi de a visa, de a zambi, de a iubi, de a-si creste copii asa cum au fost crescuti si ei, de a-si cinsti parintii asa cum este dumnezeiesc lasat, de a avea prieteni apropiati...? De a avea sansa ca fiecare zi pe care o incep sa fie traita la maxim, asa cum scriptele te indeamna: "traieste-ti fiecare zi din viata ca si cum ar fi ultima". De a-i gasi moartea vii-si nu numai fizic...Ma gandeam, deunazi, care este pretul pe care fiecare dintre noi il plateste "evadarii"...Si am ajuns, intr-un fel, la concluzia ca am dat piept cu 'libertatea" plecand dintr-o tara si ne-am trezit incarcerati in propria noastra soarta. Pretul va fi masurat, cu siguranta, in durere.Poate ca, intr-o dimineata, cand ne vom privi in oglinda, in locul chipului nostru vom vedea imaginea parintilor pe patul de spital, sau chiar pe patul de moarte...privirea lor care intreaba unde suntem...ori cand vom sosi...ori, si mai dureros, de ce am ajuns prea tarziu..? Sau, la fel de usor, vom vedea imaginea copiilor care ne-au uitat pentru ca si noi, in timp ce cresteau, am uitat sa-i privim, sa-i simtim, sa ne bucuram de ei...sau, nu am avut timp de asta...Poate ca ne vom intreba, la un moment dat, unde ne sunt prietenii..? Unde ne sunt amintirile..? Sau,si mai crud, poate ca nici nu vom mai avea prea multe amintiri.Totul va fi doar Azi si MAINE.Am fost acuzata ca dramatizez. Nu asta este scopul meu, cu siguranta nu-mi place nici mie sa rasucesc cutite in rana. Adevarul este ca, ori de cate ori alunec pe panta intrebarilor ramase fara raspuns incerc sa-mi amintesc de ce am "evadat"...de ce am fugit cu atata inversunare, privind doar o clipa, peste umar, la ceea ce las in urma...Si, nu stiu de ce, dar imi vine in minte tot o imagine: aceea a unui bradut de Craciun, prea ieftin pentru a mai fi si falnic, in care o manuta de copil aseaza bomboane-de fapt, cocoloase de hartie impachetate frumos in poleiala, falsa iluzie a bunastarii...si vata, pe post de zapada. ....Bradutul copilariei mele...M-am gandit ca a sosit vremea sa-mi oblojesc un pic sufletul. Ca ar trebui, macar pentru cateva clipe, sa inchid ochii, sa alunec si sa ma las prada visarii, sa aflu unde si cum si cat ma va purta imaginatia, ma vor duce amintirile..?Prima imagine care imi vine in minte este curtea bunicilor, a copilariei mele, presarata cu zapada. Dealurile si pomii golasi, turturii de la stresini si mieunatul matei la gura cuptorului. Mi-ar placea sa-mi dea Dumnezeu inapoi macar o ora din copilarie. Atat. Sa-mi dea inapoi bocanceii si fularul (care, de frig, se facea precum cartonul in dreptul nasului-si, Doamne, tare ma mai intrebam pe vremea aceea cum se poate intampla una ca asta..??), sa regasesc motanul de plus jumulit pe care il strangeam in brate si caruia ii vorbeam inainte de a adormi, povestindu-i cat de complexa si cat de neinteleasa este viata de copil...sa-mi vad din nou paltonul stupid de roz, incheiat in fata cu trei nasturi mari cat capul de nou-nascut-tare mandra mai era mama cand ma vedea in el !...si sa mai simt, inca o data, curtea bunicilor sub talpi. Asa cum a fost ea, plina de viata, plina de aer, plina de intamplari. Mi-aduc aminte, incetul cu incetul, de copilaria mea...Doamne, a fost intr-adevar pe atat de frumoasa pe cat o vad acum ? Imi vin in minte casuta din chibrituri si muntii de pe planseta cu "lucru manual", muntii aceia facuti din servetele sau hartie creponata rupta si apoi amestecata cu aracet...Sau prima bentita tricotata stramb, cu ochiuri lipsa-dar purtata cu mare mandrie, doar era mesterita de mana mea...Mi-aduc aminte de jucariile din lemn si de prispa batranilor, prispa stramba si pe care puteai citi in urme din palma bunicii (care, cu o precizie calendaristica , primavara de primavara si toamna de toamna, lipea si astupa crapaturile si semnele trecerii timpului...tare ma mir si acum cum a putut biata femeie sa traiasca o viata intreaga in atata saracie si, in acelasi timp, in atata curatenie...?!).Mi-aduc aminte de mine, ma vad parca atingand din nou crestetul animalelor de acolo, din copilaria mea...ramurile salcamilor, apa din paraiasul de langa casa, lada cu scule a bunicului si strugurii cu boaba mica dar atat de dulce si de parfumata...Incerc, peste ani, sa regasesc macar o urma din copilarie. Intru in curtea bunicilor. Pustiu. Nici macar dealurile nu mai sunt ca odinioara. Paraiasul de langa casa a secat si el. Via nu mai face struguri. Din crapaturile prispei canta, cateodata, greierii. As fi vrut sa-mi aduc aici, de mana, copila. Sa incerc sa-i arat ca si eu am fost ca ea, sa incerc sa-i aduc in nari mirosul copilariei mele si s-o fac sa simta cat de frumoasa a fost acea lume, demult apusa. Cat de copil a fost fiecare dintre noi...si cat de putin ramane din toata aceasta poveste, peste ani...------------------------------------------------------------------------
Ma uit la poza in care mama ,surprinsa in bucataria ei modesta,spala o oala cu smaltul sarit...ma uit si ma rog la Dumnezeu sa fiu iertata,pentru ca nu sunt si nu voi fi langa parintii mei cand vor avea nevoie de mine...ca nu sunt langa ei sa le fac batranetea mai usoara ... Ma rog la Dumnezeu sa nu ma ajunga si pe mine blestemul asta-ca propriul copil sa ma paraseasca atunci cand voi avea mai mare nevoie de el...Cu toate ca totul in viata se plateste, eu asa am auzit. Absolut totul.

Blogroll

counter