Friday, June 3, 2011

ganduri dinspre ieri catre maine






Astazi am mai inteles un lucru: majoritatea covarsitoare a celor plecati si-au ales drumul in functie de prima usa care li s-a deschis. Prima usa care le-a dat macar iluzia ca vor "evada". Cati dintre cei aflati in America ii batatoresc cararile doar de dragul mitului impus de aceasta tara..? Cati dintre cei care-si croiesc un drum in Germania, Spania, Italia, Australia,s.a.m.d...o fac pentru ca acolo se simt LIBERI..? Liberi de a visa, de a zambi, de a iubi, de a-si creste copii asa cum au fost crescuti si ei, de a-si cinsti parintii asa cum este dumnezeiesc lasat, de a avea prieteni apropiati...? De a avea sansa ca fiecare zi pe care o incep sa fie traita la maxim, asa cum scriptele te indeamna: "traieste-ti fiecare zi din viata ca si cum ar fi ultima". De a-i gasi moartea vii-si nu numai fizic...Ma gandeam, deunazi, care este pretul pe care fiecare dintre noi il plateste "evadarii"...Si am ajuns, intr-un fel, la concluzia ca am dat piept cu 'libertatea" plecand dintr-o tara si ne-am trezit incarcerati in propria noastra soarta. Pretul va fi masurat, cu siguranta, in durere.Poate ca, intr-o dimineata, cand ne vom privi in oglinda, in locul chipului nostru vom vedea imaginea parintilor pe patul de spital, sau chiar pe patul de moarte...privirea lor care intreaba unde suntem...ori cand vom sosi...ori, si mai dureros, de ce am ajuns prea tarziu..? Sau, la fel de usor, vom vedea imaginea copiilor care ne-au uitat pentru ca si noi, in timp ce cresteau, am uitat sa-i privim, sa-i simtim, sa ne bucuram de ei...sau, nu am avut timp de asta...Poate ca ne vom intreba, la un moment dat, unde ne sunt prietenii..? Unde ne sunt amintirile..? Sau,si mai crud, poate ca nici nu vom mai avea prea multe amintiri.Totul va fi doar Azi si MAINE.Am fost acuzata ca dramatizez. Nu asta este scopul meu, cu siguranta nu-mi place nici mie sa rasucesc cutite in rana. Adevarul este ca, ori de cate ori alunec pe panta intrebarilor ramase fara raspuns incerc sa-mi amintesc de ce am "evadat"...de ce am fugit cu atata inversunare, privind doar o clipa, peste umar, la ceea ce las in urma...Si, nu stiu de ce, dar imi vine in minte tot o imagine: aceea a unui bradut de Craciun, prea ieftin pentru a mai fi si falnic, in care o manuta de copil aseaza bomboane-de fapt, cocoloase de hartie impachetate frumos in poleiala, falsa iluzie a bunastarii...si vata, pe post de zapada. ....Bradutul copilariei mele...M-am gandit ca a sosit vremea sa-mi oblojesc un pic sufletul. Ca ar trebui, macar pentru cateva clipe, sa inchid ochii, sa alunec si sa ma las prada visarii, sa aflu unde si cum si cat ma va purta imaginatia, ma vor duce amintirile..?Prima imagine care imi vine in minte este curtea bunicilor, a copilariei mele, presarata cu zapada. Dealurile si pomii golasi, turturii de la stresini si mieunatul matei la gura cuptorului. Mi-ar placea sa-mi dea Dumnezeu inapoi macar o ora din copilarie. Atat. Sa-mi dea inapoi bocanceii si fularul (care, de frig, se facea precum cartonul in dreptul nasului-si, Doamne, tare ma mai intrebam pe vremea aceea cum se poate intampla una ca asta..??), sa regasesc motanul de plus jumulit pe care il strangeam in brate si caruia ii vorbeam inainte de a adormi, povestindu-i cat de complexa si cat de neinteleasa este viata de copil...sa-mi vad din nou paltonul stupid de roz, incheiat in fata cu trei nasturi mari cat capul de nou-nascut-tare mandra mai era mama cand ma vedea in el !...si sa mai simt, inca o data, curtea bunicilor sub talpi. Asa cum a fost ea, plina de viata, plina de aer, plina de intamplari. Mi-aduc aminte, incetul cu incetul, de copilaria mea...Doamne, a fost intr-adevar pe atat de frumoasa pe cat o vad acum ? Imi vin in minte casuta din chibrituri si muntii de pe planseta cu "lucru manual", muntii aceia facuti din servetele sau hartie creponata rupta si apoi amestecata cu aracet...Sau prima bentita tricotata stramb, cu ochiuri lipsa-dar purtata cu mare mandrie, doar era mesterita de mana mea...Mi-aduc aminte de jucariile din lemn si de prispa batranilor, prispa stramba si pe care puteai citi in urme din palma bunicii (care, cu o precizie calendaristica , primavara de primavara si toamna de toamna, lipea si astupa crapaturile si semnele trecerii timpului...tare ma mir si acum cum a putut biata femeie sa traiasca o viata intreaga in atata saracie si, in acelasi timp, in atata curatenie...?!).Mi-aduc aminte de mine, ma vad parca atingand din nou crestetul animalelor de acolo, din copilaria mea...ramurile salcamilor, apa din paraiasul de langa casa, lada cu scule a bunicului si strugurii cu boaba mica dar atat de dulce si de parfumata...Incerc, peste ani, sa regasesc macar o urma din copilarie. Intru in curtea bunicilor. Pustiu. Nici macar dealurile nu mai sunt ca odinioara. Paraiasul de langa casa a secat si el. Via nu mai face struguri. Din crapaturile prispei canta, cateodata, greierii. As fi vrut sa-mi aduc aici, de mana, copila. Sa incerc sa-i arat ca si eu am fost ca ea, sa incerc sa-i aduc in nari mirosul copilariei mele si s-o fac sa simta cat de frumoasa a fost acea lume, demult apusa. Cat de copil a fost fiecare dintre noi...si cat de putin ramane din toata aceasta poveste, peste ani...------------------------------------------------------------------------
Ma uit la poza in care mama ,surprinsa in bucataria ei modesta,spala o oala cu smaltul sarit...ma uit si ma rog la Dumnezeu sa fiu iertata,pentru ca nu sunt si nu voi fi langa parintii mei cand vor avea nevoie de mine...ca nu sunt langa ei sa le fac batranetea mai usoara ... Ma rog la Dumnezeu sa nu ma ajunga si pe mine blestemul asta-ca propriul copil sa ma paraseasca atunci cand voi avea mai mare nevoie de el...Cu toate ca totul in viata se plateste, eu asa am auzit. Absolut totul.

4 comments:

  1. scumpa mea, ti_am citi povestea.....ganduri dinspre..... cu lacrimi in ochi si cu credinta in suflet ca esti un om minunat.te vizitez zilnic chiar daca nu indraznesc sa las cate un comentariu.gandurile tale scrise sant gandurile copiilor nostri plecati iar noi ramasi in tara cu''blestemul"de a ne fi dor de voi in fiece
    moment al zilei
    te imbratisez cu drag

    ReplyDelete
  2. Te imbratisez si eu, Mia, cu toata caldura si iti multumesc pentru rabdarea de a ma citi! Ma simt magulita

    ReplyDelete
  3. ... şi eu cred că e cum ai zis în încheiere... mai devreme sau mai târziu... aici sau în alte lumi...
    Sunt însă mulţi în apropierea celor care au nevoie de ei, dar totuşi par chiar mai departe decât voi...
    ... asumarea înseamnă gândire, curaj,forţă... dar din păcate şi multă durere lăuntrică...

    ReplyDelete
  4. PhotoLeoGrapher: iti multumesc si tie pentru vizita! Da, stiu exact ce spui, sunt multi prezenti doar cu oasele si carnea, niciodata cu inima. Departarea ii doare doar pe cei ce simt.

    ReplyDelete

Blogroll


counter