Tuesday, September 27, 2011

materie umana-5

Pe Alfredo l-am cunoscut in urma cu mai bine de doi ani- pe undeva prin perioada in care cautam, sortam si alegeam case. A fost primul vecin cu care ne-am imprietenit, pe care l-am iscodit cu privire la calitatea locurilor si a a oamenilor din jur  si caruia, e drept, i-am cerut ajutorul ori de cate ori am avut de mutat ceva mai greu DIN sau IN noul camin.
Pe vremea aceea Alfredo lucra intr-un mediu toxic, intr-un domeniu care si acum mi-e cam strain, din multe puncte de vedere. Stiu doar ca era ceva legat de hale industriale, podele acrilice si alte bazdaganii de genul asta. O meserie care ii cerea, in timp, un abonament la medicul oncolog. Patronul- un italian strans la punga precum gura fara dinti- ii furniza echipamentul de protectie doar in ziua in care se anunta controlul...probabil constient de faptul ca lipsa unor documente legale ii opreste pe multi nevoiasi de la a ridica pretentii sau a pune intrebari incomode.
Il vedeam, adeseori, pe Alfredo trecand spre casa, prin dreptul ferestrei mele- mergea ca si cum l-ar fi apasat o mare responsabilitate, careia nu stia cum sa-i faca fata. Sau poate ca stia, dar nu avea cum. Ne-am imprietenit si mai mult, ne-a povestit si mai multe: cum nu doarme, noaptea, de grija zilei de maine, cum cateodata se abtine el de la mancare pentru a-i pune fetitei (unicul copil) ceva in farfurie...Ne-am gandit ca ii este greu (nevasta, o femeie tanara insa lipsita de orice fel de ambitie, parea a nu-i fi de mare ajutor in toata aceasta zbatere). I-am invelit cu atentia noastra, le-am dat, chiar, cate ceva din putinul care ne prisosea. In vara trecuta spinarea lui Alfredo s-a incovoiat si mai tare: a ramas fara slujba. Aproape in fiecare zi am incercat sa-i abatem calea si sa-i indreptam gandurile dinspre orizonturile cele mai negre. "Lasa, ii spuneam, ca va fi bine". "Da"- ne raspundea, si-i citeam in ochi si-n glas neincrederea.
Am incercat sa-i gasim noi ceva- insa mai sus pomenita lui lipsa de acte ne-a legat de maini si de picioare.
Timpul a trecut, peisajul a ramas oarecum acelasi pentru cateva luni bune: o spinare garbovita si o pereche de ochi blegiti, incercanati, cerand atentie in trecerea prin dreptul ferestrei.
In primavara acestui an unul din nenumaratii cumnati pe care-i are i-a intins mai mult decat o mana de ajutor: i-a facut rost de-o slujba intr-un loc in care chiar si un detinator de drept legal de munca se chinuie sa intre. Alfredo este, mai nou, controlor de calitate! In saptamanile imediat urmatoare magicului eveniment spinarea lui a inceput, ca prin minune, sa se indrepte. Singurul lucru de care s-a plans, in vremea aceea de inceput, a fost faptul ca trebuie sa-si foloseasca capul, nu mainile- lucru cu care nu a fost niciodata obisnuit.
Transformarea a fost continua si nu s-a oprit inca: mai nou, trecerea prin dreptul ferestrei noastre a devenit un fel de sprint voios. Alfredo nu pare a mai avea timp de barfe sau de povesti- este mereu preocupat, pornind din tivul gentii frigorifice si terminand cu tivul de la sosetele-neaparat-Puma. Si, ca o lovitura fatala, pe nasul lui a aparut o pereche de ochelari pe care nu l-am vazut sa-i poarte decat atunci cand se intoarce de la servici. Poate ca sunt rea, dar il banuiesc ca sunt lipsiti de dioptrii...numai, asa, de impresie.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter