Monday, November 5, 2012

trecere de vreme

Daca as gasi explicatii logice sau cel putin multumitoare in "criza de la 40 de ani"- atunci i-as pune in carca toate nemultumirile si refularile care se involbureaza in mine. Dar nu cred ca ea poarta vina, ar fi prea simplu- in plus, sabloanele nu ma caracterizeaza.


Nu inteleg cum de se intampla sa expiram ca trupuri atata vreme cat sufletul refuza sa ne imbatraneasca. Nu caut raspunsuri, stiu ca ele nu exista- iar incercarile altora de a-mi lamuri nelamuritul ori imi smulg un zambet, ori ma scot din sarite. So, back off.
Au trecut 20 de ani de la terminarea liceului; ma uit la fostii mei colegi, in fotografii ingalbenite de trecerea asta nemiloasa a anilor, cu aceeasi curiozitate cu care se uita si ei la mine. Mai plini, mai carunti, mai ridati, mai parinti responsabili decat au fost cei care i-au facut in urma cu patruzeci de ani, mai una, mai alta. Ai zice ca s-au schimbat, ca m-am schimbat, ca bla-bla-bla-ul asta cu maturizarea este singura certitudine, singura evidenţă. Fals.  Azi am ascultat Bon Jovi-ul anilor cu tremurici de pubertate si m-a miscat in exact aceeasi masura. Numai ca mi-am permis mai putin, constransa de realitatea varstei, sa ma manifest- in fapt, deloc. N-am voie sa-mi mai placa vizibil ceea ce mi-a placut in urma cu douazeci de ani, mi-e interzisa patima acelor vremuri- trebuie sa fac loc tinerimii, trebuie sa-mi ajustez rolul in functie de hainele personajului in pielea caruia sunt, trebuie sa ma feresc de ridicol. Un rid in plus egal o noua constrangere. O incheietura care scartaie, un dinte care trebuie scos-  o noua limita atasata exteriorizarii. "Nu mai ai 20 de ani, nu-ti mai sta bine". Nu ca n-ai mai simti la fel, nu ca sufletul ti-a ramas pictat in aceleasi culori (poate doar ceva nuante sa difere)- ci ca nu-ti sta bine. Ca nu corespunzi. Ca trebuie sa-ti platesti propriul proces de imbatranire, de expirare, cu varf si indesat (ca si cum ar fi o dorinta, nu o neputinţă). Am fata care maine-poimaine termina liceul- iar eu ma simt, de foarte multe ori, in aceeasi barca cu ea, tragand de aceleasi vasle, in aceeasi directie. De multe ori gandul ma biciuie: "daca as avea cu douazeci de ani mai putin as face asta si ailalta". Nu am. Am cu douazeci de ani mai mult decat merita sufletul meu si ma tem ca voi continua sa expir numai ca ambalaj.


Friday, November 2, 2012

shopping? no thank you, I'll pass...

          Seara linistita, jilava, de toamna. Dupa ce imi las fata in pragul scolii de soferi decid ca mai e ceva vreme de spanzurat si ca-mi pot permite sa casc gura -si o parte din buzunar- intr-o partida scurta de shopping. Sport pe care-l urasc cu pasiune, dealtfel. Ma opresc intr-un soi magazin universal de unde poti cumpara toate cele necesare cotidianului, de la guma de mestecat si sutiene pana la anvelope sau chiar gloante- dupa preferinte si/ sau nivel al starii de anxietate.
           De cate ori merg la cumparaturi ma simt mai tuta decat tutele cu care ma amestec- pentru ca ele, cel putin, au experienta si rabdare. Stiu exact de unde, cand si de ce sa cumpere- eu una ma irosesc incurcand raioane si preturi si mai degraba sfarsesc in fata rafturilor cu accesorii de masina decat a celor cu smacuri de obraji sau tinichele. Adevarul este ca imi plac mai mult masinile decat femeile. Dar, ma rog! e chestie de gusturi...
           
Ma opresc in dreptul raionului cu ustensile de bucatarie- nu pentru ca mi-ar face cu ochiul prea mult arta culinara, ci pentru ca e cel mai aproape de usa pe care am intrat. O grasa cu vreo trei godacei roind in juru-i gafaie aplecata peste tigaile de teflon. La vreo 3 rafturi mai incolo, printre aspiratoare, o adolescenta vorbeste galagios la mobil. Numai eu par pierduta in spatiu si timp. Arunc in cos o trusa de ornat prajiturile- pentru ca e ieftina si pentru ca "nu se stie niciodata". De fapt, se cam stie: toate lucrurile cumparate pe acest principiu ajung, in final, sa fie reciclate intr-un garage-sale...Ma invart pe calcaie intre lumanari parfumate, deschid vreo doua felicitari care canta, cercetez o reclama a unei creme anti-rid-miracol...yeah, right!
Decid ca nu pacalesc pe nimeni, shopping-ul imi repugna oricate eforturi as face. Scurm in geanta dupa portofel, caut cu privirea o casa- una licareste modest intr-un capat indepartat de magazin, o alta e chiar aici, langa mine. Sunt singurul customer si scurtarea asta a suferintei nu poate decat sa ma bucure. La butoanele casei de marcat se afla o pensionara cu degetele rasucite de artrita reumatoida. Aude greu, trebuie sa-i repet fiecare frantura de conversatie : "Da, este singurul lucru pe care-l cumpar. Da, platesc cu cardul personal. Nu, nu vreau cash back". Am rabdare, cu batranii intotdeauna. Imi impacheteaza, cu crengile degetelor putin tremurand, cutia pe care mi-am spanzurat banii.
 Asta e tot?
 Stii ceva?- ii zambesc...Cred ca trebuie sa fac cale intoarsa ca sa ma uit si de un portofel, daca tot sunt aici. Pot lua sacosa cu ce am cumparat cu mine?
 Bineinteles, draga mea!!
 Ma priveste oarecum mirata. Ce vrei- ii raspund in gand- m-am nascut si am crescut in alt colt de lume.
Ma izbesc din nou de grasa cu trei plozi (o fi de-a casei), depasesc un cuplu de mexicani care par la fel de rataciti ca mine. Ajung printre genti si alte articole de atarnat pe umar; dezvirginez vreo 5 portofele, caut pe cel care cuprinde cei mai putini bani si cele mai multe carduri si care striga cel mai putin "pierde-ma". Ma declar multumita, fac cale-ntoarsa catre casa. Catre aceeasi casa la butoanele careia canta aceeasi pensionara. La nici doi pasi de ea ma trezesc ca o increngatura ciudata de picioare imi taie calea. O filipineza, la vreo 35-40 de ani, taraind dupa ea un cos de neam-prost, plin ochi. Plus pe fiica-sa, cam de varsta fetei mele- personaj neinsemnat, dar atasat situatiei. Privesc la cosul imens, intru intr-o panica usoara, schitez o tuse de astmatic amator- doar-doar s-o simti si m-o lasa, dupa cum dicteaza bunul simt, sa-i trec eu inainte, doar am un simplu portofel de achitat (si nu e nici macar plin, la naiba!). Scoabea insa ma ignora vizibil si incepe a decarta mormanul de toale pe banda rulanta. La capatul celalalt batrana incepe a le culege cu crengile uscate ale degetelor, intr-o calmitate si o lipsa de graba care imi face pielea ca de gaina. Se schimba amabilitati.
Hello! Ce faci? Ai gasit tot ce cautai? totul OK?
Da, multumesc, totul este in regula!
Simt ca mi se injecteaza ochii, parul pe ceafa sta bat. Ma mananca pielea, mi se zbate pleoapa. O devorez pe cracanata din talpa pantofilor pana-n matreata din varful capului. E o tuta careia natura i-a dat numai jumatate de drept de vot, o paranteza pe tocuri, o lipsa de profil care-mi da fiori.
Batrana desface fiecare pantalon, fiecare bluza- le scutura, le scaneaza, le impatureste meticulos la loc. Mormanul de pe banda rulanta creste, in loc sa scada- apar sutiene, pantaloni, ceasuri de 5 dolari bucata, fel de fel de chilipiruri, o intreaga recuzita. Ma scurg din picioare, dau ochii peste cap catre mexicanul asezat la coada in urma mea- si el are numai o pereche de cizme de platit. In comparatie cu mine insa pare impacat cu soarta. Sa las portofelul, sa il arunc ofuscata pe un raft?- nicidecum, e ca si cum m-as declara invinsa. Raman. Oftez. Oftez iarasi.
Fata cracanatei priveste numai intr-o parte, simtind probabil mirosul de sange in aer. N-am nimic cu ea, eu pe aschimodie am pata pusa. Imi intind spinarea, imi parai incheieturile- de parca astept sa dea cineva startul unei partide de paruiala. Stiu insa ca, in afara de evidente antipatii, nimic nu se poate concretiza intr-o tara ca asta.
Injur de mama (ei), injur de sfinti (tot ai ei), fac trimiteri directe la cine a fabricat-o asa mica si stramba si plina de nesimtire. Totul in gand, in maruntul buzelor si-n ochi.
La final ma iau la palme, tot in gand, ca nu ma invat odata minte sa stau departe de femei si de lumea shopping-ului.
...................................................................
A doua zi, in pauza de masa de la munca, primesc un mesaj pe telefon: "mama, ce ai facut?? fata aia de ieri, din magazin, este prietena mea, M...Mi-a zis ca a stiut ca tu esti mama pentru ca semanam...Mi-a povestit cat de nervoasa erai. Ce le-ai facut??"


         
         


Friday, October 19, 2012

materie umana-14


     In microbuz aceeasi caldura bolnava cu iz de culcus de om batran. Sunt singura care poarta inca maneca scurta- ceilalti s-au imbrobodit de parca valoarea celor 7 grade de afara ar fi cu minus, nu cu plus- dupa cum o afiseaza panourile informative. E drept, si eu am facut un compromis astazi ingreunandu-mi miscarile cu vesta din dotare- dar mi-am pastrat libertatea coatelor pe care de multe ori imi pica ciuda ca nu mi le-a strungarit mama ca la olteni, poate eram mai "infipta" in viata asta.

    Zambesc. Sunt destul de infipta, macar de mi-as aminti mai des treaba asta si i-as multumi lui Dumnezeu, asa cum bine ma indeamna tot ea, mama...Ma uit in sus, acolo unde toate hartile credintei l-au cazat pe El; e innorat astazi, de parca supararile lumii au dat in foc. Bulbuci de ceata cenusie se preling unii peste altii, se incaleca si se rostogolesc. Nu sunt nori- remarc; sunt aburi.

     Aeroportul se intinde ca o burta despicata, cu maruntaiele la vedere. Un animal perfect, metalic, spintecat si lasat in agonie intr-o dimineata rece de octombrie. O creatura care mai sufla inca, macelarita de sute de scarabei flamanzi- autobuze, trenuri, limuzine, masini...Imaginea, acompaniata de caldura cu miros de gazolina, imi provoava instant greata. Ma gandesc ce-ar fi daca, intr-o buna zi, as incununa scarba zilei de munca cu vreo boratura..? Si, mai dihai, ce-ar fi daca printre calatori s-ar numara si vreun manager dintr-aia scortosi, atat de apretati incat cu siguranta si zambetul ii doare?
O curba luata prea in scurt ma inteapa in coastele realitatii. Revino-ti.

     Imi revin. Ma dau jos cu bucuria evadatului, umplandu-mi bojocii cu aer proaspat- proaspat vanturat de tevile de esapament ale taxiurilor din care coboara, galagiosi si exaltati, pasagerii zilei de azi. Ma apropii cu pasi hotarati de usile de sticla si ele se deschid cu docilitatea previzibila a unui animal batran de circ. Aeroportul ma primeste in pantecul lui metalic cu aceeasi lipsa de reactie cu care se lasa devorat de scarabei. 


     Trec cu o mutra acra pe langa un val de indieni care par a se fi instalat pentru totdeauna pe bancile de la intrare; zgomot de puradei somnorosi, muieri in sari-uri patate de saramura transpiratiei traditionale, barbati care bataie din cap precum cateii aia de-i aliniam pe macrameuri in luneta Daciei 1300. Zborul de 11 si ceva, clientii mei asadar. Salut cu amabilitate plina de vitamina C cativa lucratori de la liniile aeriene, schimb cateva cuvinte cu un politai plictisit (aceleasi, in fiecare dimineata), irosesc acelasi metraj de hartie igienica, ma spal pe maini in aceeasi chiuveta, ma privesc in aceeasi oglinda din cele 6. Imi incui geanta in acelasi locker, folosind acelasi lacat din ultimii doi ani.
......................................................................................

      Femeia din fata mea pare plansa. Isi tine privirea in jos, o apasa vizibil o tristete vecina cu boala. Poate a lasat in urma pe cineva drag, stiu cum este. Pana si uitatul peste umar doare. In pasaportul coreean figureaza drept "cutare- sotia lui cutare". Ma gandesc cum este sa te etichetezi drept nevasta, proprietatea cuiva ne-etichetabil. E singura: "cutare", detinatorul de nevasta, nu apare pentru a fi legitimat. Ii intind pasaportul si-l primeste cu obedienta unui condamnat la moarte. Next!

      Mirosul de curry razbate prin toti porii indianului din fata mea. E simpatic si negricios ca un soricel cu mustata. Imi intinde doua pasapoarte- al lui si al nevestei. O caut cu privirea- e pitita in spatele lui, incarcata de genti si impingand cu icnituri la cartul plin de valize. Zambeste, e limpede si fericita. O alta "sotie a lui cutare"- care "cutare" ii face semn dintr-o mana de curva masculina cu ghiul sa se miste mai repede si sa se aseze in pozitie de drepti in fata mea. Vazandu-i stangaciile, soricelul mustacios bataie din tigva cu nemultumirea impacata a detinatorului de oi bolande: "e a mea, da' e tuta, sa ne ierti Maria Ta"...Next!

       O alta coreeanca, de data asta cu un nume simplu, fara tinicheaua de "sotia lui..." atarnata de coada pasaportului. O cercetez cu privirea, mandra de ne-apartenenta ei declarata la vreun morman de testosteron. E tanara si leagana in brate un pui de om, o zgaiba cu parul zburlit- nimic mai frumos decat copiii asiaticilor! Ma socheaza pe moment distonanta- poate ca e o mama singura...sau poate ca exista si o scanteie de libertate acolo, in lumea lor. Mangai cu privirea botul de carne vie- tanara cu pielea de portelan imi zambeste cu talcul unei femei implinite. Ma trec fiorii aducerii aminte- nu demult leganam si eu la piept o bucata rupta din mine. Astazi aceeasi bucata mi-a devenit prietena si ia lectii de condus.
 
Next!
..............................................................................................

         E timpul pauzei; imi asez in fata cutia cu orez maroniu si legume fierte. Pun alaturi biblia traitorului de secol 21- internetul deschis de smartphone. Trag cu buricul degetelui de email-uri, mesaje, apeluri pierdute. Ma irita stirile, trec peste ele- nu le urmaresc niciodata. Caut barfe- involuntar ajung sa ma scald in smârcul facebook-ului. Una din manuitoarele de condei pe care cateodata le citesc cu placere (leat cu mine) urla ca lupul flamand acoperit  artistic si degeaba cu floace de oaie. A fost, pana sa se amorezeze, ascutita-n colti ca secerele de la 1907. Evident si inevitabil, odata devenita "a lui cutare" s-a flescait precum carnea muiereasca dupa varsta de '40 de ani- nu dintr-o data, nu cu totul, dar promitator insistent si progresiv. Ii citesc, printre randuri, strigatul de neputinta. Lipsa unui copil, la varsta ei, doare mai tare decat apartenenta la un "cutare". Imi aduc aminte, subit, de cele doua coreence pe care le-am legitimat mai devreme. Pamantul e rotund, pana la urma...



     
        

      



     

Thursday, October 11, 2012

o zi ca oricare...

      Dimineata cetoasa, galbuie si rece, de octombrie. Intre mirosul de frunze uscate asortat sezonului si cel de kerosen ars spârcâit de coada avioanelor- un acvariu de sticla intre peretii caruia noi, angajatii, asteptam macar unul dintre cele patru autobuze atasate fiecarei ore din cele 24.

      Molfai, privind in gol, o bomboana. De fapt, nu in gol- ci in ecranul smartphone-ului pe care-l urasc cu pasiune dar fata de care am dezvoltat un atasament bolnav, aidoma tuturor celor care respira acelasi prezent. E ca o buba, un fungus netratabil. Il am, il urasc, il storc de puroiul informatiilor ori de cate ori am ocazia- dar mi l-am insusit ca pe un indezirabil vital. Inchid si deschid Facebook-ul (alta molima) cu aceeasi concluzie de timp pierdut, trimit un mesaj fiica-mii ("love u, baby, take care"), activez un call catre barbat ("hei, ce faci? unde esti? cand vii astazi acasa?").
      Privesc din nou in gol. Fara douazeci- inca cinci minute de asteptare. Langa mine se inghesuie un coleg, G., un ciudat pe care ma chinui de vreo sase luni sa-l dezleg ca pe un rebus conceput in chineza. Inalt, grizonat, paseste de parca a inghitit si ne-digerat fiecare periuta de dinti cu care s-a spalat in cei 55-60 de ani (cati ii dau). Dusa in eroare de varsta, l-am crezut om intreg o buna bucata de vreme- pana cand mi-a marturisit ca are 6 dubluri ale cheilor de la masina si 40 de arme de foc. Din acel moment l-am infipt in insectarul imaginar.
      Se strange in propria-i geaca- ma uit cum i s-a împestriţat epiderma si ma intreb daca e de la frigul de-afara sau de la zgarcenia cu care-si cumpara, probabil, sculele de barbierit..? "Nu ti-e frig?"- ma iscodeste. "Nope"- il intep cu un raspuns sincer. Mi-e bine.
Fara un sfert. Autobuzul apare leganand din soldurile-i albe, imprastiind duhoare de motorina- colacul peste pupaza mirosurilor care alcatuiesc aerul "curat" al orasului. La volan ghicim o momâie.
Un fasait prelung, soldurile se zgaltaie ceva mai puternic, se deschid doua usi, se casca o scara. Urcam. Eu ma inghesui prima, racnind peste hurducaiala de dinauntru: "mooooorning !!!!"
"Mornin' !"- aud venind dintr-o directie care nu poate fi decat a soferului.
Plecam, pârţâind din toate nodurile. Palmez din nou smartphone-ul, intr-o incercare disperata de a-mi tine retina ocupata cu ceva colorat macar- daca nu si util. Dintr-o data aud un fasait puternic si o stare ciudata pune stapanire pe mine. Ma simt ca un pui de Slobozia (inghetat, din vremea lui Ceaşcă) bagat in cuptoarele sticlariei de la Perla (decedata prin furt organizat la cativa ani de la rascoala populara din '89). Ma uit in jur- G. s-a labartat intr-o letargie pe care numai clostile batrane o experimenteaza. E tot cu geaca pe el, desigur. In fata, momâia e infasurata intr-o plapuma cu maneci in varful careia troneaza un fes cu mot. Deci suntem doi contra unu si situatia devina critica: ori lor le-a inghetat maduva in oase la prima bruma, ori pe mine ma ataca bufeurile menopauzei...
La prima statie din cele 4 usile se deschid si, pentru prima oara, respir cu voluptate valul de motorina de-afara, pentru ca aduce cu ea un iz de frig. Nimeni nu urca, nimeni nu coboara, atentie se inchid (mult prea repede) aceleasi usi. Ma ustura deja nasul de parca as fi tras acid pe nari. La cea de-a doua statie arunc geaca. Aproape de ultima sunt la un pas de coma. Transpir ca un cal, cu ochii pironiti in fesul de la volan si-n geaca stransa cu fermoarul pana-n gat, a lui G. Ridic ca din intamplare o aripa ca sa verific daca aluminiul cancerigen din antiperspirant si-a meritat banii.
Ma uit la trotuarul terminalului caruia ii sunt adjudecata ca la Fata Morgana; intr-un final, ajungem. "Have a good day!"- ii racnesc momâii, ocarandu-l de toti Dumnezeii si sfintii care l-au imbracat azi dimineata." 'ţi-ar fesu' al naibii..."- si ma arunc cu bratele larg deschise in gradele putine- dar primitoare, respirabile- de afara. Am senzatia clara ca din mine ies aburi.

Wednesday, August 15, 2012

breakfast la mal

Nimic mai depresiv ca marea- respectiv oceanul- in perioadele ploioase. Intreaga atmosfera emana o inutilitate apasatoare: apa care picura-n apa, ternul nisipului ud, valurile care nu mai ademenesc ci, dintr-o data, resping. Pot intelege si chiar accepta lucrurile astea o zi, maxim doua- ce trece insa peste aceasta perioada devine curata trambulina pentru nervi.
Intr-un astfel de peisaj tern, udati pana la piele de ploaia neprietenoasa si nu (cum ar fi trebuit) de zbenguiala in valurile calde, am hotarat sa incercam un loc nou pentru a servi breakfastul- un soi de bomba clasica americana cu miros de bacon, harmalaie de copii nerabdatori si ospatarite satule pana peste cap de turisti. In general- si in special cat priveste locurile in care mananc- sunt ca o baba cu tabieturi: nu-mi place sa ma deranjez sau sa ma supun la eventuale pareri de rau "de dupa" incercand ceva nou. La polul opus- barbate-meu. Asa ca, impotriva celor catorva riduri care mi s-au incretit de neincredere...am intrat.
Asa cum exteriorul lasa de banuit, interiorul suferea de lipsa de stil insa promitea preturi mici si hrana- daca nu buna- macar calda. O carpeta cu un papagal a carui apartenenta la clima si peisajul locului ridica mari semne de intrebare, de un albastru dureros de ireal, ne-a atras atentia inca de la intrare. Cateva scoici "made in Thailand" langa bolul cu acadele, doua evantaie chinezesti atarnand obosite, o alta carpeta cu un alt papagal ceva mai in spate, langa usa care se ghicea a fi de la "office". Am fost preluati imediat si infipti intr-un "booth", un soi de reincarnare cel putin dubioasa a canapelelor (alea maronii, inalte si impersonale) din trenurile CFR-ului de acum 20-30 de ani. Ospatarita si-a manjit repejor un zambet formal si a incercat, trecand prin toata gama strambaturilor de rigoare, sa se faca placuta. Era insa evident ca si pe ea o marca flescaiala de afara. Ne-a infipt cate un meniu sub nas si a mai trecut- cam o data la fiecare 3 minute- pe la noi ca sa afle daca ne-am decis cu ce ne umplem burdihanele sau daca ne caram naibii de-acolo, ca tot ocupam canapelele de pomana. Ne decisesem: cate o omleta pentru fiecare, cu ornamente si adausuri dupa preferinte. Ceva de baut? Cafea? Cola?...Nu, multumim. Apa. Apa? Yes, apa...OK, si cafea deloc?...No, thank you, doar apa. Ah! si cate un pai (ca ne e sila sa bem din pahare dar nu ne ferim a folosi tacamuri spalate in aceeasi troaca doar!). OK: 3 omlete, alea-alea, si 3 pahare cu apa- si s-a intors pe calcaie, sfredelind ceva cu creionul in carnetelul ala mic si magic al ei.
Apa. Apa multa si afara, si pe noi, si-n ocean si pe langa el. Apa in aer, umezeala sarata, caldura lipicioasa, oxigen statut. Miros de mucegai cald.
Cu ce e omleta ta?- ma iscodeste barbate-meu, ceva mai infipt in realitate.
Habar n-am, raspund cu ochii la papagalul carpetat...ceva cu "grits".
Ce-i ala?
Nu stiu. Sper ca ceva comestibil, peisajele depresive imi provoaca foame.
In timp ce-mi plimb ochii primprejur remarc cat de mica trebuie sa fie cheltuiala de deschidere si de intretinere a unui astfel de loc. Plita sfaraie undeva in spate, in dreptul nostru 4 waffle makers gusate revarsa plinatatea unui aluat ca de clatite, pe masa pe care ne sprijinim coatele odihnesc impacate sarea, piperul, mustarul, sosul tomat si alte cateva bunuri de universala folosinta. Remarc ca usa de la "office" are urme de labe murdare in jurul clantei si ma strang in mine, ca un arici. Ventilatoarele cred ca scartaie aerul din incapere de cel putin 20 de ani. Sper sa nu fie, totusi, acelasi aer. Stainless steel-ul de pe frigider si-a pierdut luciul; gurile cascate pentru aer conditionat au cocoloase de praf...Caut cu privirea in jur- turisti cu fete clasice de americani, exact ca aia la care cascam gura cand eram copil cand ii detectam pe plaja, la mare. Batrani, tineri, copii. Nepasatori, relaxati, nu ca mine.
Intr-un final apar cele trei farfurii, insirate pe bratele ospataritei. Plescaim a multumire, ni le tragem in dreptul mestecatoarei, enjoy! oh, we will! Privesc consternata la movilita alba ce odihneste langa buza omletei. Ce dracu'-i aia?? O intep cu dintele furculitei de parca m-as teme ca o trezesc si-mi sare in beregata; iau cateva picaturi, o plimb prin gura, ma stramb. Are gust de nimic fiert, daca pot folosi o astfel de comparatie.
Ai mei urmaresc cu interes vadit experimentul. Ce-i aia? ce gust are?
Nu stiu, da' sigur eu nu mananc asa ceva! Ma apuc de disecarea omletei, cu certitudinea ca ii voi gasi si aleia cel putin o hiba. Nu-mi ia mult: ouale nu sunt oua, ci mai degraba vreun substitut, ceva spumos si scartaitor; ciupercile sunt prea putine, ma apuc sa le separ de maglavaisul galben si sa le numar, bucata cu bucata, de parca ar trebui sa existe un procentaj fix de ciuperci/ numar de oua. Colac peste pupaza, sosul meu picant preferat lipseste din cazarmament. Ma oftic. Imi aduc aminte de ploaia de afara si ma oftic o data in plus. Spumeg in barbie argumente conform carora trebuie sa mananci unde stii ca-ti place si ca te saturi. Injur carpeta cu papagal si scoicile "made in Thailand". Cand sa ajung cu inventarul la ospatarita (care, subit, mi se pare a nu fi ranjit coltii destul de sincer la noi de la bun inceput) ma trezesc cu ea langa masa. E totul OK? Da, behaie ai mei, incercand sa ma acopere.
Da' voi ce limba vorbiti? ne iscodeste ea- ca v-am auzit vorbind, mai devreme...
Romanian- balbaim.
Apai si eu vorbesc românieşte, ca-s din Moldova, din Chisinau!
Serios..!? wow, ce surpriza!- baiguim noi, dintr-o data prietenosi si ranjitori.
Ne facem, subit, inventarul a ce am trancanit mai devreme, cu iluzia (atunci) ca nimeni n-are habar ce vorbim. Nu ne face cinste, ce-i drept. Ca sa apar onoarea familiei iau pleasca vinei asupra mea: tu, draga mea, ia spune-mi ce-i chestia asta alba de langa omleta? ca nu mi-e pe plac de nicio culoare, despre asta vorbeam mai devreme cu ai mei.
A, pai asta-i un fel de...cum sa-i spun eu? faina de păpşoi fiarta.
Mamaliga?- ma consternez eu.
Nuu, in Moldova ii zişem si are alt gust, nu ca la astia...- da ea ochii peste cap, cu inteles.
Multumesc, acuma raul a fost facut, omleta e zdrentuita pe marginile farfuriei, terciul alb completeaza disectia.
Ne apucam sa ne iscodim, ca orice animale migratoare, unii pe altii: tu de cand esti aici, voi de cand ati venit? Cum miroase la tine, cum pute la voi? de cati ani, ce loc de munca, cati prieteni si, mai ales, de cate ori ati fost acasa in ultimii "n" ani? Noi am locuit in Chicago, ea si-a luat un Volkswagen 2012 pentru care munceste ziua in bomba asta si seara pe vas. Uite, ala de-acolo, de peste drum. Noi vrem la munte, ea vrea in Texas.
Noi plecam, ea ramane.






Wednesday, July 4, 2012

life is a b***

Pe Pâş-Pâş, primul meu sef de la actualul loc de munca, l-am cunoscut in urma cu vreo doi ani, la doar cateva luni distanta de la trecerea in lumea celor lipsiti de griji a adevaratului Pâş-Pâş- cel care mi-a fost nas si-n curtea caruia mi-am petrecut o foarte buna parte din copilarie mancand caise, calarind pomi sau dresand gaini. Pe amandoi i-a inzestrat Dumnezeu cu un par des si alb ca neaua- si poate de aceea am facut aceasta asociere, plus trecerea de supranume de la unul la altul. Intre mine si acest prim sef al meu s-a creat, din prima clipa in care am fost pusa sub umbrela-i protectoare, o legatura pe care nici nu stiu cum as putea categorisi-o: sef-subaltern, prieten- prieten sau parinte-copil...? Oricare din cele 3 variante s-ar potrivi, niciuna insa, luata separat, nu ar face o caracterizare completa.
Cand dragul meu Bubu s-a stins imi amintesc ca eram la munca si ca, pe langa strangerile in brate ale colegilor si privirile pline de compasiune ale celor care aflasera deja, Pâş-Pâş incerca, cu ochii umezi, sa-mi planteze in suflet samanta convingerii ca tatal meu se afla intr-un loc mult mai bun si ca de acolo, de undeva de sus, el va veghea asupra mea pana in ziua in care ne va fi dat sa ne intalnim din nou. Dintre toti cei cu care am lucrat de atunci si pana in ziua de azi el este singurul care NU A UITAT.
.......................
Intamplarea face ca el sa-mi fie sef si acum, pentru cateva ore pe zi doar- de ajuns timp insa ca sa ne cercetam ce mai facem, ce mai e nou sau ce ne framanta. Remarcand faptul ca ieri a lipsit, astazi, in pauza de masa, l-am intrebat jovial de ce chiuleste. Ma asteptam la o gluma, dupa cum m-a obisnuit in ultimii doi ani- ceva insa din ochii si din chipul lui mi-a sters automat zambetul de pe buze. Ce s-a intamplat?- l-am iscodit, avand deja in inima cuiul banuielii ca e ceva foarte serios la mijloc.
S-a asezat. A oftat. L-am privit in ochi si am zarit aceleasi umbre de lacrimi pe care le avea si cand imi povestea despre mine, despre Bubu si despre lumea cea buna si dreapta de DINCOLO. Si-am stiut ce cuvinte ii vor iesi din gura dinainte de a le rosti. Restul au fost doar amanunte dureroase: tumori, chimioterapie, ultime intalniri cu cei dragi de departe, pregatiri pentru trecerea catre o lume pe care toti o stim mai buna dar de care, in final, toti incercam sa fugim, sa ne pitim...



Astazi sunt trista. De cate ori voi veni acasa si-i voi avea in gand- pe dragul meu Bubu, pe vechiul Pâş-Pâş sau pe actualul Pâş-Pâş- voi fi la fel. De fiecare data cand voi da ochii cu cel din urma insa voi incerca sa transform tristetea in zambet cald. Life is a Bitch.

Thursday, June 28, 2012

materie umana- 13

Caldura insuportabila a zilei de azi imi aminteste de Las Vegas- acelasi naduf, aceeasi neputinta de a respira, plus   batjocura unui bolovan mare si umed care-ti apasa, la fiecare suflu si rasuflu, diabolic, pe cosul pieptului. Praf, lene si sudoare.
La poarta plecarilor internationale caleidoscopul mirosurilor (si ele internationale) iti da greturi si icneli de sarcina extrauterina. Asiatici, europeni, indieni si ceva maruntis. Nu, poate ar trebui sa schimb ordinea: indieni, asiatici, europeni si ceva maruntis- pentru ca la ora intrarii mele in tura cei mai multi sunt din neamul lui Patel (unul din 3 indieni poarta numele asta, I swear to God ca spun adevarul si numai adevarul!)
Catre acelasi God ma intorc si swear ca astia din neamul lui Ganesha au o mare ciuda pe apa si o si mai mare aversiune fata de sapun. Ma uit la matasea groasa si viu colorata din sariuri si la camasile barbatesti invariabil albe- amandoua aceste accesorii vestimentare au un punct comun: pata de transpiratie de la subsuoara. Nelipsita si niciodata deranjata in latimea si puturosenia ei de vreo urma de anti-perspirant (sau si mai rau, de  parfum). Si da, vara nu-i ca iarna, cine o zis n-o fo' prost.

Femeia din fata mea arata ca la vreo 60 de ani. Imi zambeste serpuind aiurea din cap, intr-o mima care ar trebui sa ma faca sa inteleg ca "ok, eu nu spik nicio boaba de inglez, da' fac tot ce spui tu, manca-ti-as". Ii intorc zambetul, rugandu-ma la Dumnezeu, la Ganesha si la nesatulul ala de Budha sa nu aud, cumva, in casca vreo sugestie de perchezitie corporala. Probabil ca ciorba asta de rugaciuni nu duce la altceva decat o indigestie religioasa, pentru ca tocmai asta mi se susura: ca pe undeva, prin umbra sari-ului cu nuante de curcubeu, se ascunde ceva care nu ar apartine unei compozitii anatomice- sau, cel putin, nu ar trebui sa apartina. Intorc o expresie de amabilitate acra si intreb, mai mult ca sa imi fac datoria, daca "ma'am" are vreun buzunar ascuns de faldurile fosnitoare. Indianca serpuieste din nou din cap, ranjind ca doaga la ciocan. Eu zambesc, tot formal. Ea imi sticleste, sincer pana la lacrimi, si restul danturii. Incompleta, dealtfel. 
Arat, intr-o doara, zona suspecta- undeva, prin preajma buricului. Ea da, dintr-o singura miscare si cu o lipsa de pudoare dezarmanta, o parte din falduri intr-o rana, vrand sa ma convinga ca nu prea sunt multe de ascuns (intr-adevar, mi se rastoarna privelistii un burdihan plin de vergituri si chiar am senzatia ca, de dupa fustele ramase, o sa imi sara in brate si vreo curca sau vreun pui de urs). Insist ca, ma'am, exista ceva necurat la mijloc- si Dumnezeu mi-e martor ca, dupa cum duhneste a transpiratie amestecata cu (iertati cacofonia) curry nici nu are cum sa fie altceva!- insa serpuiala danturii lacunare vrea musai sa ma convinga de contrariu. Lipsa de rezultat ma face sa-i cer sa intinda aripile iar faptul ca intelege engleza la fel de mult ca sireturile unui bocanc ma ajuta sa trec peste polologhia de informatii cu care ar trebui sa-i incarc memoria. Subsuorile-i asudate sticlesc ca doi ochi de cobra catre mine; peste burdihan joaca doua lanturi de aur cu tot felul de atasamente care mai de care mai ciudate- fotografiez in treacat niste monede, un triunghi si doua ace de siguranta, de-alea de neam prost. Fusta este un fel de insurubare a unui kilometru de material- un fel de jungla plina de primejdii de care, cel putin teoretic, ar trebui sa ma tin departe. Practic tocmai aia e zona care da body scanner-ului de gandit- iar mie de munca. In incercarea de a ajunge, prin tonele de matase, la conturul corpului dau peste o iesitura ciudata- si ma intreb daca nu cumva femeia are vreo hernie acuta sau i-a pocnit, de emotie, apendicele..? Intelege ca sunt intr-un mare impas emotional si ma linisteste, scurmand fara jena in propriile-i dedesubturi; intr-un final scoate victorioasa la iveala o mototolitura, un fel de pusculita de matase (cum altfel??) prinsa de intimitatea mai-jos-de-brau-lui cu elastice...
Mi-e greu sa ma gandesc, printre damfurile de transpiratie, ca as putea sa dau si peste alte mirosuri- asa ca las pe altul sa scurme in punguta dupa adevaruri si bat, cu acelasi zambet formal, in retragere...
Inainte de a pleca, bucuroasa precum gaina cand scapa din ghearele uliului, indianca ma saluta cu ramasitele aceleasi danturi, clatinand din cap- dupa care incalta, voiniceste, o pereche de adidasi rapanosi si cu doua numere mai mari. Ai ei, nu ai lui barbate-sau. Am verificat....


Monday, June 25, 2012

oile albe din vinerea neagra- reload

Din perioada copilăriei mele-petrecută sută la sută sub ”aripa” bleagă a comunismului- îmi amintesc că cel mai și cel mai mult m-am temut de statul la cozi. Cozile alea nenorocite care luau naștere și se dezvoltau precum un vierme mare și hidos în spatele murdar al alimentarelor de cartier (în față se păstra cu sfințenie iluzia de ordine și disciplină, pentru a intreține fermentația mulțumirii sufletești a "tovarășilor"). Cozile alea, spuneam, la care noi, idioții minori și totodată minoritari, eram trimiși de acasă cu scăunelul cu 3 picioare (de parcă urmam o sentință la o moarte lentă în șezut), eram înghesuiți între babe clevetitoare și moșnegi pîrțîiți și siliți să le ascultăm poveștile și văicărelile și bancurile cu Bulă...în timp ce nouă ne ardea de bătut birboanca printre blocurile mizere- dar nuuuu....noi, vitejii pionieri și șoimi ai Patriei, trebuia să ne pregătim temeinic pentru viața masochistă de comuniști aplaudaci iar dacă asta însemna să facem penumonie stînd două zile, cu rîndul, la o coadă pentru un kil de portocale capitaliste sau pentru un amărît de pui congelat- ei bine, da! o făceam cu lumînările nasului atîrnate pînă la brîu și cu gîndul, secret, la o măreață evadare dincolo de granițele cotețului comunist, atunci cînd ”vom fi mari”.
De cozile astea, spuneam, tare mi-a fost urît- și, cu toate astea, m-am înscris docilă la toate la care am fost trimisă și mi-am tocat sistematic și bruma de răbdare cu care, la vremea nașterii mele, m-a echipat Dumnezeu.  De aceea, în momentul de față, fug mîncînd pămîntul cînd este vorba...de cozi. Mă panichez chiar cînd la casă am în față mai mult de 5-6 persoane- iar America m-a ajutat destul cu această terapie a cumpărăturilor, ferindu-mă cît mai mult de electroșocul așteptărilor în linie. 
Acuma, într-un contrast izbitor, bărbate-meu nu pare a fi deloc deranjat de ideea unei cozi- poate și pentru că în minunata-i copilărie a dezvoltat pînă la perfecțiune arta adăstatului, naiba știe cum! Nu numai că nu este incomodat de perspectiva unei așteptări prelungite- dar poate întoarce, chiar, întreaga situație în favoarea sa, socializînd și legînd prietenii cel puțin dubioase ochiului și caracterului meu. Eu fug ca Aghiuță de aghiazmă de mulțime- el se așează precum oaia blajină printre necunoscuți făcîndu-i să behăie toți într-un glas, indiferent de cît de ascuțiți le sunt colții. La final, invariabil, se împart promisiuni de revedere grabnică și numere de telefon.
De Black Friday- temuta noapte de joi către vineri în care vînătorii de chilipiruri (aflați încă în plin proces de regurgitare a înaripatelor sacrificate pentru cina de Thanksgiving) se hotărăsc să salveze niște parale și să se așeze la coadă pentru ieftinăciuni dar, în fapt, cheltuie mai mult decît au făcut-o întregul an...eu mă abțin chiar și de la a studia de la distanță respectivele oferte de preț. Știu și fără să-mi deseneze cineva că nu se va întîmpla minunea de a mă înscrie eu la vreo coadă, indiferent de ce, cum sau cît îmi doresc. Cu atît mai mult cu cît am auzit povești de natură să mă scoată din circuit de tot, legate de numărul de ore sau de condițiile de așteptare de la diverse magazine...
Bărbate-meu, însă, a simțit nevoia ieșitului din anonimatul consumatorului, anul acesta- așa că a ajuns la o concluzie defintivă și usturătoare: că, deși am un computer care doarme somnul de veci (din vina unei uzuri mai mult morale) într-o debara, un altul care mi-a ținut o bună și solidă companie în ultimii doi ani (și încă o mai face cu succes), plus un notebook pe care i-l confisc fiică-mii ori de cîte ori găsesc prilejul...ei bine, da, domnule! îmi trebuie musai și un laptop! Argumentul suprem aruncat în luptă: jumătatea de preț care rînjește, diabolic pentru spiritul meu de zgîrăie-brănză, într-o reclamă.
Așadar, pe la orele 8 ale înserării (de Black Friday, amintesc cititorului) omul meu a găsit pretextul ieșirii din casă- acela că merge să ”verifice locul”, să adulmece, cum ar veni, posibila concurență. La nici o jumătate de oră de la această întîmplare sunt înștiințată că situația este îngrijorătoare, deja sunt doi inamici prezenți în linie- așa că trecem la codul portocaliu și se ia decizia (printr-un singur vot, și anume al lui) că se rămîne pe poziție, la locul măcelului. La miezul nopții urmează a se împărți bonuri de ordine (așa cum se împărțeau, pe vremea ciuruitului, la cozile la smîntînă și brînză dulce). La auzul acestei vești am decis că e momentul să nu mă mai gîndesc, ca să nu-mi fac sînge rău din prea multe griji- așa că am abdicat prin somn. 
La orele 5 ale dimineții următoare așteptarea omului meu și a celorlalți 80 de bravi cumpărători a fost încununată de succes. Nu că atîția ar fi fost doar, 80- ci atîția ”au mai apucat” din chilipirul cu numele de laptop. Restul de cîteva sute s-au concentrat pe ce s-a mai găsit prin ogradă, după buget și posibilități...
Acum, toată lumea este fericită: eu am un laptop cumpărat din dragoste și cu deloc neglijabil sacrificiu, fiică-mea și-a recuperat notebook-ul, computerul vechi a luat o binemeritată pauză iar bărbate-meu...ei bine, da! bărbate-meu și-a amintit de vremurile demult apuse, a retrăit sentimentul victoriei de la cozile ”tovărășești” și, mai presus de orice (dar cum, dealtfel, era de așteptat), și-a făcut noi prieteni, noi camarazi. Semn ca lupul își mai pune, uneori, și zulufi de oaie- dar tot lup ramăne.





Tuesday, May 15, 2012

din putul gandirii- 4



Numai oamenii al caror suflet este de vanzare pot crede ca orice in viata are un pret...
-------------------------------------


Nu stiu daca ar trebui sa consider asta noroc dar am avut pana acum parte de slujbe unde am intrat in contact direct si continuu cu oameni de toate apucaturile si, mai nou, de toate culorile. Daca as face o lista a meseriilor practicate si a locurilor consemnate (mai mult sau mai putin) in cartea mea de munca...as ramane eu insami, cu siguranta, ca la dentist. Odata stiu sigur ca am incercat- n-am reusit insa a-mi aminti tot, oricat de greu ar parea de crezut!


Am lucrat in colective de fabrica; am avut puzderie de colegi si colege cu care am impartit bucata de ceapa si de branza sau ultima tigara. Cateodata insa branza aceea a fost pe bani- poate si tigara. Am intrat in conflicte, am iesit din ele, am invatat sa-mi controlez amabilitatea si sa dozez cu grija increderea acordata celor din jur. Ca dresorul care mangaie salbaticiunea dar sta cu jordia pitita la spate.


Am lucrat in colective de intelectuali, oameni cu pretentii si cu vorbe mestesugite, atent alese si corect impletite gramatical. Am invatat, intre ei, ca ele, cuvintele, au puterea de a face si desface lumi. Tot acolo am inteles ca a fi OM nu se invata din carti. Ca scoala multa poate indestula imagini, dar nu poate imbogati inimi.


Am lucrat si-n colective reduse- unde, cu cat sunt mai putine caractere si mai mult timp liber, cu atat cresc in intensitate dramele personale si orgoliile.




Am inteles, cu timpul,  ca-mi vor intra in viata doua categorii de oameni: primii- cei pe care va trebui sa-i accept asa cum sunt, fara sens in a-i judeca si fara putere in a schimba ceva radical in relatia mea cu ei. Oameni cu care impart acelasi arbore genealogic poate, acelasi loc de munca, aceleasi pasiuni sau aceleasi imprejurimi. A doua categorie este a celor pe care ii primesc in viata mea si-i adapostesc in inima  pentru ceea ce sunt. Oameni cu care nu am nimic de impartit, in fata carora nu trebuie sa-mi pun masti. Oameni pentru care insemn ceva si care ma sprijina in a ramane acel ceva.


Am invatat ca invidia colcaie ca o otrava doar in cei nemultumiti de ei insisi, ca barfa este singura si deplorabila justificare a trecerii timpului pentru cei slabi, ca dragostea impartasita este cel mai placut sentiment de pe fata pamantului, ca ura este singura amenintare reala la adresa speciei umane si ca senzatia de superioritate absoluta apartine doar ignorantilor, acelora care habar nu au ca se afla, inca, pe treapta cea mai de jos a evolutiei. Si-am mai invatat ca departarea apropie cateodata- asta in timp ce relatiile prea stranse pot face rani nevindecabile.


 Am inteles ca atunci cand faci un bine trebuie sa stii asta doar tu si Dumnezeu. Iar dincolo acest fapt trebuie sa asterni iertare si uitare.




Pentru tot bagajul acesta de cunostinte acumulat pana acum Ii multumesc lui Dumnezeu- fara el n-as fi invatat ca viata e prea scurta pentru oamenii frumosi pe dinauntru (ei sunt, automat, frumosi din toate punctele de vedere) si prea lunga pentru cei care vor purta, pentru intreaga lor searbada existenta, un chip de lut. 























Animalele le-am grupat in gradini zoologice- pentru noi am inventat internetul.

Thursday, May 10, 2012

Din putul gandirii-3

As vrea sa cred ca omul este un animal- cateodata frumos. Dar animalele nu sunt ipocrite, nu cunosc vulgaritatea, invidia, dusmania, ciuda, nu pozeaza in ceea ce nu sunt si nu iubesc conditionat. Animalele sunt cele mai apropiate de ideea de Dumnezeu , existenta lor nu are nimic de-a face cu mizeriile noastre cotidiene- si totusi, le ucidem cu setea unei superioritati pe care ne-o asumam aiurea, cei mai multi dintre noi.

Tuesday, April 24, 2012

minusul plusului

Fiecare dintre noi este un rezultat de adunari si scaderi vesnic in schimbare; uneori imprejurarile ne pun virgule, alteori singuri ne atarnam de coada cate o paranteza care ne impinge catre ambiguitate. Avand impresia ca stim exact cate calcule ne mai trebuie pentru a polei in perfectiune viitorul- uitam sa traim in prezent. Sau, cand traim, o facem fractionat, la numitor sau la  numarator, niciodata cu rezultat intreg. Cu cat exista mai multa luciditate- cu atat se adauga mai multe necunoscute ecuatiei care ne defineste; ne intrebam de ce ne intrebam si ne raspundem cu alte intrebari. Unu plus unu fac doi? In ceea ce priveste OMUL- niciodata, pentru ca fiecare "unu" de dinaintea egalului aduce, in adunarea asta (care pare extrem de simpla, la prima vedere, dar care este atat de complicata incat multi refuza chiar s-o mai si rezolve vreodata) aduce, spuneam, un rezultat de adunari si scaderi vesnic in schimbare...Dincolo de egalul ala fatidic, printre atatea variabile, rasar (in unele cazuri) si cateva certitudini: copiii. Poate singurele lucruri bune, rotunde, fara virgule si fara paranteze de care suntem in stare.

Friday, April 20, 2012

about love


 Dragostea e si pasiune, e si datorie. Eu una nu le-as putea separa, niciodata.
 Dragostea inseamna sa-ti doresti sa ai copii (altfel la ce naiba te mai casatoresti, ai putea foarte bine face sex in stanga si-n dreapta si fara acte, pana intr-o buna zi cand nici nu prea mai poti si nici foarte bine nu-ti mai sta, oricat de mult ai incerca) si, daca lucrul asta se dovedeste a fi imposibil, sa accepti realitatea si s-o modelezi in asa fel incat ea sa mentina relatia, nu s-o distruga. Dragostea inseamna sa ingropi securea egoismului NU PENTRU CA ASA VREI, ci pentru ca asa te ghideaza pe tine sufletul, pentru totdeauna; exista acolo, inlauntrul tau, o industrie care te misca fara a se justifica...
 Dragostea inseamna ca in pragul mortii sa aiba cine sa te tina de mana si  sa planga ca te pierde pierzandu-si, astfel, jumatate din inima.

Thursday, February 16, 2012

materie umana-12

C. are o tresa in plus pe umar, in comparatie cu mine, si una in minus- raportat la altii "mai mari". In ierarhia gradelor, deci, imi este superioara atat in ce priveste zorzoanele uniformei, cat si valoarea cecului bi-saptamanal. Doar cand vine vorba de varsta ma simt oarecum incuiata pentru ca nu stiu cati ani sa-i pun in carca- umbla ca la 40 dar arata ca in pragul pensiei. De multe ori o compar cu o ruda amarata de la tara, o femeie care toata viata ei a stiut numai munca, munca si iar munca, un chip chinuit de soare si niciodata rasfatat de iruri femeiesti. Lui C. i s-a strans pielea fetei ca in creturile unui balon care scapa aer-in santuri groase, adanci, si-n niste talpi de gasca pe care niciun tratament cosmetic, oricat ar fi el de radical, nu le mai poate indrepta. Nu se machiaza, parul nu si-l vopseste. Banuiesc ca nici uniforma noua nu a mai comandat de ani de zile (cu toate ca nu ar costa-o nimic) pentru ca, in tot ceea ce poarta, culorile nu mai sunt ceea ce ar trebui sa fie: albastrul puternic s-a transformat intr-un azuriu obosit iar bleumarinul bate, jenant, intr-un gri-sobolan.
Printre atributiunile ei de semi-sef C. o are si pe cea de organizator, de planificator de tura- conform unor grafice numai de ea intelese ar trebui sa "ne rotim" unii pe altii la intervale regulate de timp. Lucru care nu se intampla decat pe petecul ala amarat de hartie pe care "semi-sefa" il plimba printre noi si printre pasageri, intr-un mers smucit, nervoso-paranoid, o zi intreaga.
"Unde-i cutare? l-ai vazut pe cutare? cine trebuia sa-l schimbe pe cutare? si unde-i cutare care trebuia sa-l schimbe pe cutare??"- intrebari la care ei i se strepezesc dintii si i se subtiaza buzele iar noua ni se ridica doar umerii.
Debandada culmineaza cu iurese de 5-10 minute in care C. schimba pozitiile tuturor, trimite pe cutare-1 in locul lui cutare-2, pe cutare-3 in locul lui cutare-15...si tot asa, pana cand, fara sa ne dam seama cum, ajungem toti in acelasi loc din care, in urma cu cateva minute, tocmai am plecat. Noi o privim cu indignare si repros, ea ne-ar strange de gat- o armonie totala a unui loc de munca ideal, deci.
In general, nimeni nu spune nimanui nimic. In particular, ne-am jupui unii pe altii. Tot in general, C. nu face observatii directe, nu starneste confruntari, nu cere marturii clare de la vreunul dintre noi. In particular insa, ori de cate ori prinde vreo oaie ratacita de turma o trage deoparte si incepe a-i strecura in ureche naduful, intr-o lipsa de mimica a fetei care ma nauceste, efectiv: cum dracu' o fi reusind muierea asta sa vorbeasca fara sa-si miste buzele alea subtiri si uscate?? Niciun rid de pe fata nu i se misca, jur, nici ochii nu-i clipesc in cap. In secundele in care-si toarna otravurile nu vezi nimic dubios pe chipu-i, auzi doar un mumbling-bumbling, o bolboroseala intepata, din cand in cand, de cate un cuvant interzis urechilor sensibile. Intotdeauna sunt nemultumiri legate de persoane fata de care, in mod direct, ochi in ochi, nu are nimic de obiectat...
Ieri, in plina desfasurare a propriei activitati, m-am trezit cu C. mestecandu-si nemultumirea la un pas de mine. Grozav!- mi-am spus, incercand sa-mi pastrez cumpatul si rabdarea, caci banuiam ce va urma.
Contrar asteptarilor insa, nu a fost vorba despre disecarea unui coleg anume- C. avea alte off-uri.
"Spune-mi ce crezi"- au inceput a se strecura vorbele printre buzele alea care imi dau imaginea unui buzunar vorbitor- "fac o treaba buna sau nu?"
Am ramas socata. Mi s-ar fi parut mai usor de raspuns la intrebarea "a fi sau a nu fi?". Cum adica daca face o treaba buna? Logic ca nu, pana si ambientul a remarcat asta...
Am zambit.
"Are you serious??"- s-a strepezit ea mai tare, punandu-si o mana in sold. De data asta am putut chiar vedea cum i se misca buzele. "Nu crezi ca fac o treaba buna?"
"N-am spus asta"
"Atunci?"
"Well...cred ca problema este in alta parte"
"Deci spui ca este o problema...ca nu-mi fac treaba cum trebuie"
"Nu, nu e vorba de tine, ci de lipsa de comunicare"- am intors-o eu ca la Ploiesti (ca la Chicago nu stiu cum se face treaba asta).
"Comunicare? ce comunicare? eu cred ca comunic destul"
"Comunici, dar nu cu cine trebuie si cand trebuie"
"Nu pot sa cred...deci si tu crezi ca am o problema..."
"Well...cred ca toti avem cate una"- am incheiat. 
"...deci fac o treaba buna sau nu?"
"Ce vrei sa auzi de la mine?- i-am zambit, parca cu gura altuia.
"O incurajare, ceva. Vreau sa te aud zicandu-mi ca ma descurc, ca fac treaba buna". 
"Faci, atunci. Faci treaba buna"
S-a intors pe calcaie, cu buzunarul vorbelor sleit intr-o expresie de multumire care m-a facut sa icnesc.

Tuesday, February 14, 2012

Dragobete's Day

N-am nimic impotriva lui Valentine's Day. Nu ma isterizez pentru ca este sarbatorita in Romania in locul Dragobetelui- asta deoarece nu-mi amintesc ca, in ultimii 40 de ani cel putin, sa fi stiut pe cineva care ofera flori sau inimioare de ciocolata asortate la vreun inel de logodna de ziua fiului Babei Dochia (http://en.wikipedia.org/wiki/Dragobete). Dintre cei care plang de ciuda ca am pupat in dos americanii si sarbatoarea asta a lor as fi curioasa sa aflu cati au idee, fara a deschide Wikipedia, ca mine, cand este Dragobetele mai exact..? Nu gasesc,intr-adevar, rostul romanului care se imbraca  in costum de Halloween si petrece in noaptea de 31 octombrie...dar asta este o cu totul alta poveste pentru o cu totul alta pagina de blog.
Eu indragesc Valentine's Day- asa cum tot la inima am Ziua Mamei (o sarbatoresc atat in varianta romaneasca, 8 Martie, cat si in cea americana, a doua duminica a lunii Mai), Ziua Tatalui (a treia duminica din Iunie), ori vechea Zi a Copilului din 1 Iunie- caci pentru mine adolescenta de fiica-mea ramane tot un copil, nu stiu altii cum sunt...
Celebrarea Dragostei imi este aproape de suflet. Orice imi aminteste ca trebuie sa opresc, cateodata, timpul in loc si, printre calcule zilnice si socoteli nemiloase, sa imi intorc fata si inima catre cei care imi sunt dragi- mi se pare ca TREBUIE sa mi se intample.
Unii spun ca nu ai nevoie de o zi incercuita in calendar pentru a sarbatori dragostea, ca, atunci cand iubesti, fiecare moment in sine este festiv. Poate ca suna bine-dar sunt numai baliverne, asta cred eu. De cele mai multe ori uitam, in vartejul asta al existentei, ca mai avem parinti, copii, iubiti...uitam de noi insine, ne consumam intr-un iures nedrept dar caruia nu ne putem impotrivi- ca "asa e viata". Uitam ca imbatranim, ca cei care ne-au plasmuit se duc si ca odraslele noastre au, la randul lor, copii. Nu avem voie, in schimb, sa uitam sa ne platim datoriile sau sa ne potrivim ceasul pentru a doua zi (care o mai apuca) pentru a merge la munca. Ne bucuram ca idiotii ca vine fiecare weekend, uitand ca el incheie, de fapt, o alta saptamana din viata noastra si din cea a celor dragi noua. Ca inca un fir de nisip din clepsidra s-a scurs.
Uitam sa spunem "te iubesc", sa ne pupam de "noapte buna" sau sa ne strangem in brate cu aceeasi pasiune pe care, atunci cand ne-am indragostit, am crezut ca nu o vom pierde niciodata sau ca nu vom avea nevoie de vreo zi incercuita in calendar pentru a ne aminti de ea...

Thursday, February 9, 2012

din putul gandirii- 2

Mi-am petrecut toata dimineata cautand, sortand, injurand, razand, citind, dand cu flitul la ce nu e de citit si asa mai departe... Am inceput curatenia de primavara in blog- odata cu treaba asta am pierdut o sumedenie de link-uri utile si, pentru ca nu incep munca la ore subtiri, am incercat sa recuperez cat am putut din aceste pagube.
Unele nume (prea putine insa) le-am regasit usor; altele- inca le mai caut. 
Sarind tot asa, dintr-un blog intr-altul, rasfoind gandurile unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti, m-au cuprins tot felul de senzatii ciudate. Una dintre ele a fost ca noi astia care detinem jurnale virtuale ne cam pierdem timpul aiurea. Daca ne place viata pe care o avem ar trebui sa uitam naibii de statul cu ochii zgaiti in monitor si...s-o traim, nu? Si-asa e scurta. Mie imi place grozav a mea, sincera sa fiu. Si atunci la ce ma mai apuc sa mai povestesc de una, de alta? cui ii pasa si la ce-mi slujeste mie treaba asta? pe cine ar trebui sa intereseze unde ne-am plimbat, ce am vazut si cat de tare ne-a scuturat la maruntaie calatoria in sine? cate feluri de mancare am gatit sau cate lumanari a avut nepoata pe tort, anul asta? 
Am deschis o sumedenie de bloguri- multe dintre ele frumoase si demne de luat la intrebari- insa am realizat ca, din toate, nu am citit decat ultimele scriituri publicate. N-am timp si nici chef sa merg cu rasfoitul pana la inceputurile lor (multe dateaza de prin 2008- 2009) si nici nu mi se pare cu rost si de actualitate treaba asta. Cu siguranta acelasi lucru se intampla si cu blogul meu, si cu blogul tau (intr-un fel, mi s-ar parea ceva ciudat daca vreun individ si-ar sacrifica timpul pentru a citi tot ce am scris din prima zi si pana astazi). Si atunci la ce am pierdut noi atatea zile din anii din urma asternand pe pagini virtuale ganduri, sentimente, bucurii si tristeti..? De ce nu am consumat tot acest timp alaturi de cei dragi sau facand ceva cu adevarat de folos noua insine? Sute de post-uri din anii trecuti sunt precum hartiile mototolite, aruncate la cos- stau aliniate, cuminti, in arhive pe care nici noi insine nu le mai deschidem sa le mai scuturam de praf, daramite altii?
Unii se scuza ca "nu au mai avut timp in ultima vreme sa scrie nimic pe blog", altii "promit ca o vor face, cat de curand". Imi vine sa zambesc- nimanui nu-i pasa, cu adevarat, daca peste un blog se aseaza colbul. Exista alte zeci, sute, poate chiar mii. Unii pleaca in vacante de amorul fotografiilor pe care le vor posta la intoarcere, potrivesc retina aparatului doar in functie de "cat de bine da pe pagina blogului", uitand sa se bucure de momentul respectiv din viata lor si numai a lor. Unii dau in vileag sentimente de ura, altii de dragoste- ca si cum ei insisi le-ar re-inventa. Lumea nu se opreste in loc pentru nimeni, viata nu asteapta pe niciunul. Peste blogurile noastre se aseaza praful ca peste biblioteci pline de carti dragi, este adevarat- dar pe care, odata citite, din ce in ce mai putini le vor mai rasfoi...





Tuesday, February 7, 2012

materie umana-11

Oamenii rai sunt urati. Indiferent de cum au fost ciopliti la origini de catre mama Natura, in timp rautatea le demoleaza orice urma de caldura, de calm sau de frumos.
Lucrez acum cu o aratare de vreo douazeci si ceva de ani, o blondina-alburie de vreun metru si jumatate dar cu un tupeu si-un cinism peste cota de avarie. Caustica, sarcastica si agresiva verbal, pare a musca si atunci cand paseste, mandibula i-a incalecat maxilarul intr-o expresie care te face sa dai inapoi pana apuca sa-si caste dintii iar sprancenele i s-au unit intr-un "V" permanent, neiertator. Asa crede ea ca se impune, probabil. Este adevarat ca, intr-un anume fel, ii si iese figura- aproape toti o ocolim si am stropi-o, la o adica, cu apa sfintita ca sa vedem daca sfaraie.
Rautatea, invidia cronica, egoismul, toate uraciunile astea sufletesti lasa urme. Un om alcatuit frumos din punct de vedere fizic poate deveni un monstru- la fel de bine cum unul pocit iti poate cuceri inima prin bunatate si blandete.

Wednesday, February 1, 2012

materie umana- 10

Autobuzul se misca greoi prin noaptea de afara- nu e foarte tarziu dar se insereaza inca la ore "subtiri". Ca intr-o culme a ironiei, desi ma grabesc grozav  prindem toate semafoarele rosii.
Inauntru suntem numai vreo 4 angajati si soferita- o femeie apriga, barbatoasa, care incaleca si stapaneste roata cea mare a volanului cu dexteritatea si usurinta cu care alte femei impletesc fulare sau mesteca in cratita. Miracolul penumaticului o face sa salte in scaun mai mult si mai des decat noua, pasagerilor, ne este permis.
Femeia povesteste ceva- i se adreseaza exclusiv unui tip masiv, de culoare, care a ocupat scaunele din fata. Inteleg ca este vorba despre o vacanta reusita, despre cat de nice este sa-ti faci cumparaturile nu stiu unde (si ma duce gandul, ascultand-o, la cat de prosti suntem cand aruncam banii pe fereastra doar asa, de amorul shoppingului...dupa care ma razgandesc si-mi suier in barba ca doar o amarata de viata avem, poate are dreptate si muierea asta cand spune ce spune).
Inteleg, dincolo de hurducaiala dihaniei care ne poarta in burta ei, ca vacanta povestitoarei a meritat toti banii-dupa care aud cum il intreaba pe individul insurubat in primul rand de scaune daca a fost vreodata intr-o pestera. Grasul se face ca nu aude bine: a cave?
Da!- ii raspunde femeia- ai intrat vreodata intr-una?
Pesterile nu sunt locurile alea pline de lilieci or something?- i se tuguie glasul individului intr-o mirare amestecata cu spaima nedisimulata.
Ba da!- ii raspunde barbatoasa. 
No, man...-suiera tipul, clatinand din cap- nu imi trebuie mie asa ceva!
Soferitei i se zguduie umerii lati de ras.
Liliecii zboara numai noaptea- zice ea. De-aia trebuie sa vizitezi pesterile pe timpul zilei...
There's no difference!- sare ca ars rotunjorul. Noapte, zi- inauntru e tot intuneric...right?!- si se intoarce catre noi, incercand sa prinda cateva priviri aprobatoare, sa traga, cum ar veni, majoritatea de partea lui. Din nefericire singura cu care face contact vizual sunt eu- si pentru ca trebuie sa dau, din politete, un semn de viata imi fac, precum condamnatul la moarte, un calcul rapid si decisiv: el imi este coleg de breasla deci nu ma pot pune de-a-ndaratelea; individa pare pare de doua ori mai lata-n umeri ca mine si, in plus, de ea depinde cand si cum ajung sa-mi recuperez masina din parcare in fiecare zi...colac peste pupaza, ii simt privirea in retrovizoare, asa ca decid: ridic din umeri a paguba si a nestiinta si toata lumea e fericita. Inclusiv liliecii.

Friday, January 27, 2012

am sunat sa spun ca....

Urasc sa-mi folosesc zilele "de boala"- dar alta metoda mai eficienta de a chiuli de la munca nu am descoperit nici eu si nici firma la care lucrez, pana acum. 
Inca dinainte de a pune mana pe telefon mi se aseaza o galusca cat mingea de tenis in gat si aproape ca nu mai trebuie sa simulez o voce slaba, ogarjita, ostoita...In general dau vina pe cate o raceala la stomac (motivatia asta merge ca unsa de fiecare data, nimeni nu vrea sa te vada venind la serviciu cu punga de hartie intr-o mana sau cu sulul igienic intr-alta) si, arareori, pe cate un nerv ciupit la coloana. De fiecare data mi se raspunde calm, degajat, intr-o dispozitie de "alaturi de tine in clipele astea grele" totala- iar asta ma face sa ma simt prost, pe undeva, de parca m-ar impunge-n coaste adevarul si m-ar trage de urechi constiinta, atata cata mai e.

Ultima data cand am facut treaba asta nu mi-a pornit masina- un Cadillac vechi dar al naibii de incapatanat sa faca fata situatiei, dupa care si acuma plang, cu toate ca a meritat din plin sa-i pun cruce si sa-l fac uitat (drept dovada...). Partea cea mai incomoda a problemei a constituit-o faptul ca mai aveam doar o ora pana sa intru in tura, imbracata regulamentar, cu pachetul in geanta frigorifica si cu cheile zgranganind a neputinta in fata garajului. Dupa o serie completa de Dumnezei si sfinti americani (ca suna mai bine, la suparare) am decis sa apelez numarul rusinii, simuland un atac violent de gripa stomacala de, cred, si aluia cu care am vorbit i-a fost teama sa nu ma auda oticnind, printre explicatii....


"OK, a incheiat individul de la birouri, sper sa te faci bine curand!"
"Multumesc!"- am suierat, obosit...-desi ma indoiesc: cand stii ca ai dreptul la zile de betesug prost ai fi sa nu gusti, macar din cand in cand, din dulceata chiulului?!

Wednesday, January 25, 2012

din putul gandirii

Cateodata cuget in locuri in care altii fac orice altceva numai asta- a chibzui, a gandi, a sta pe ganduri- NU fac...

Unul din locurile in care mi se oglindeste soarta lumii, a omului in general, este toaleta aeroportului. De cate ori ma inchid intre cei patru pereti metalici ce delimiteaza o intimitate precara ma simt mai putin fiinta si mai mult obiect al societatii. Falfai prin aer palma, deasupra closetului, si el isi trage un strat nou, virgin, de folie protectoare- semn ca ideile ce-mi vor veni in minte vor zburda pe teren fertil si neumblat de altii. Ochiul magic stie exact cand trebuie sa declanseze apa, sulul de hartie igienica trage singur semnale de alarma atunci cand trebuie inlocuit, robinetul are senzor, uscatorul de maini- la fel....Peste tot si toate insa- VOCEA: metalica, rigida, asexuata. Voce care iti invadeaza nestingherita efemera intimitate, amintindu-ti ca nu esti decat o larva,o insecta dintr-un enorm musuroi, ingaduita sa vietuiasca ceva mai mult de cateva ore sau zile. Dincolo de mesajele transmise de ea- in esenta de bun simt si cu oarecare folosinta, ca de exemplu unde sa-ti parchezi masina si unde-nu sau cati mililitri de parfum poti incarca in bagaje- VOCEA te scurma precum un burghiu in moalele capului, te inunda de pretutindeni, te stapaneste, iti clateste chiar, cu spor, cativa neuroni.
De fiecare data cand o aud imi amintesc de filmele SF- de care intotdeauna am fugit precum Aghiuta de tamaie pentru ca infatiseaza, dupa parerea mea, o lume a gri-ului absolut, o societate-musuroi perfecta (cea in care traim acum este doar in stadiul de gradinita-grupa mare), un univers in care toti se imbraca in aceeasi poleiala, se misca identic, respira prin tuburi si se hranesc cu pastile. Toti se nasc- precum insectele- doar pentru a munci, a intretine marele musuroi si, eventual, a procrea.
Daca stai bine sa te gandesti- fie ca o faci in toaleta aeroportului, fie in alta parte- cam asta-i motivul pentru care vietuim: din momentul in care invatam sa facem la olita suntem aruncati in sistemul de robotizare, scoliti, indoctrinati, speriati de legi si ametiti cu ideea de libertate (care libertate este ingradita de adineauri pomenitele legi, deci numai libertate nu este); la varsta la care sufletul si corpul ne-ar cere numai dragoste si distractie suntem impinsi in linia intai a insectelor muncitoare, ni se vantura pe sub nas nesiguranta zilei de maine si ni se inoculeaza cosmaruri legate de lipsa banilor din cont. Iar in momentul in care ne epuizam si nu vrem decat sa tragem pe dreapta si sa nu ne mai pese de nimic suntem impinsi, frumusel, catre buza prapastiei, cu un bot de pensie si cu un bilet de voie in mana, catre o lume pe care, teoretic, avem timp sa o vedem si sa ne bucuram de ea...practic- nu ne mai arde de asa ceva.

Tuesday, January 17, 2012

Otrava noastra cea de toate zilele...

Intr-un efort- dragut, de aplaudat cu buricele degetelor dealtfel- de a depasi cu gratie varsta senectutii, de a trai nu mult- ci foarte mult si nu sanatos- ci exemplar de sanatos, unii nascocesc un nou om sau se re-inventeaza chiar pe ei insisi. Resping eticheta de animal carnivor pe care le-a dat-o natura, mesteca seminte si radacini, nu mai beau cafea, nu mai consuma nicio picatura de alcool si, mai mult decat oricand, dau din picioare prin parcuri cu asa determinare de parca ar fugi de moarte. De fapt, asta si fac.

Imi place inocenta asta. Ma distreaza chiar.Si eu sunt atenta la ce si cat mananc- in limitele impuse de bunul simt, inca treaz. Nu pot sa inteleg insa cum de unii cred cu tarie ca intr-un bazin cu apa murdara, toxica, statuta- in care ne balacim cu totii, unii facand pluta a "lasa-ma-sa-te-las" iar altii dand febril din aripi a "miscarea-i-sanatate"- intr-o hazna ca asta, spuneam (caci atat a mai ramas din amarata asta de planeta-muma) am putea sa ne mai salvam singuri ciugulind seminte si ierburi crude...

Iesim din casa sa "luam o gura de aer"- aer poluat, murdar, otravitor (http://www.nrdc.org/air/default.asp).
Stam in casa, la cald si bine- ne prajim ca puricii-n salteaua care arde mocnit, fara sa stim (http://en.wikipedia.org/wiki/Radon)
Ne spunem ca ploaia e buna, ajuta la agricultura-si uitam cat de veninoasa este ea, de la o vreme (http://en.wikipedia.org/wiki/Acid_rain)
Ok, renuntam la carne si trecem pe raw, vegan si alte maruntisuri de-astea- dar ne-a trecut vreo clipa prin cap sa aflam cat de pure, de nevinovate sunt grauntele, verdeturile sau ierburile alese ca unica sursa de hrana..?
http://en.wikipedia.org/wiki/Food_irradiation)
Am matusi care bat la poarta sutei de ani fara ca o data in viata lor sa fi alergat o suta de metri. Si-au baut si cafea, si-au ciugulit si cate o cinzeaca. Strabunica (Dumnezeu Sa-i odihneasca oasele) nu se aseza la masa fara inaintasul paharel de tuica. Nu mai stiu cu cati ani depasise pragul celor 90...si, Slava Cerului, i-au placut si a mancat tot felul de vietati care i s-au odihnit, la un moment dat, in farfurie. Da! dar in urma cu 50, 60, 90 si mai bine de ani nu existau celulare, ploi acide, teste chimice si nucleare, deseuri radioactive- oricum,nu in proportiile zilelor noastre.
Deci: mai facem noi primavara cu cate o samanta..?!

Blogroll

counter