Thursday, February 16, 2012

materie umana-12

C. are o tresa in plus pe umar, in comparatie cu mine, si una in minus- raportat la altii "mai mari". In ierarhia gradelor, deci, imi este superioara atat in ce priveste zorzoanele uniformei, cat si valoarea cecului bi-saptamanal. Doar cand vine vorba de varsta ma simt oarecum incuiata pentru ca nu stiu cati ani sa-i pun in carca- umbla ca la 40 dar arata ca in pragul pensiei. De multe ori o compar cu o ruda amarata de la tara, o femeie care toata viata ei a stiut numai munca, munca si iar munca, un chip chinuit de soare si niciodata rasfatat de iruri femeiesti. Lui C. i s-a strans pielea fetei ca in creturile unui balon care scapa aer-in santuri groase, adanci, si-n niste talpi de gasca pe care niciun tratament cosmetic, oricat ar fi el de radical, nu le mai poate indrepta. Nu se machiaza, parul nu si-l vopseste. Banuiesc ca nici uniforma noua nu a mai comandat de ani de zile (cu toate ca nu ar costa-o nimic) pentru ca, in tot ceea ce poarta, culorile nu mai sunt ceea ce ar trebui sa fie: albastrul puternic s-a transformat intr-un azuriu obosit iar bleumarinul bate, jenant, intr-un gri-sobolan.
Printre atributiunile ei de semi-sef C. o are si pe cea de organizator, de planificator de tura- conform unor grafice numai de ea intelese ar trebui sa "ne rotim" unii pe altii la intervale regulate de timp. Lucru care nu se intampla decat pe petecul ala amarat de hartie pe care "semi-sefa" il plimba printre noi si printre pasageri, intr-un mers smucit, nervoso-paranoid, o zi intreaga.
"Unde-i cutare? l-ai vazut pe cutare? cine trebuia sa-l schimbe pe cutare? si unde-i cutare care trebuia sa-l schimbe pe cutare??"- intrebari la care ei i se strepezesc dintii si i se subtiaza buzele iar noua ni se ridica doar umerii.
Debandada culmineaza cu iurese de 5-10 minute in care C. schimba pozitiile tuturor, trimite pe cutare-1 in locul lui cutare-2, pe cutare-3 in locul lui cutare-15...si tot asa, pana cand, fara sa ne dam seama cum, ajungem toti in acelasi loc din care, in urma cu cateva minute, tocmai am plecat. Noi o privim cu indignare si repros, ea ne-ar strange de gat- o armonie totala a unui loc de munca ideal, deci.
In general, nimeni nu spune nimanui nimic. In particular, ne-am jupui unii pe altii. Tot in general, C. nu face observatii directe, nu starneste confruntari, nu cere marturii clare de la vreunul dintre noi. In particular insa, ori de cate ori prinde vreo oaie ratacita de turma o trage deoparte si incepe a-i strecura in ureche naduful, intr-o lipsa de mimica a fetei care ma nauceste, efectiv: cum dracu' o fi reusind muierea asta sa vorbeasca fara sa-si miste buzele alea subtiri si uscate?? Niciun rid de pe fata nu i se misca, jur, nici ochii nu-i clipesc in cap. In secundele in care-si toarna otravurile nu vezi nimic dubios pe chipu-i, auzi doar un mumbling-bumbling, o bolboroseala intepata, din cand in cand, de cate un cuvant interzis urechilor sensibile. Intotdeauna sunt nemultumiri legate de persoane fata de care, in mod direct, ochi in ochi, nu are nimic de obiectat...
Ieri, in plina desfasurare a propriei activitati, m-am trezit cu C. mestecandu-si nemultumirea la un pas de mine. Grozav!- mi-am spus, incercand sa-mi pastrez cumpatul si rabdarea, caci banuiam ce va urma.
Contrar asteptarilor insa, nu a fost vorba despre disecarea unui coleg anume- C. avea alte off-uri.
"Spune-mi ce crezi"- au inceput a se strecura vorbele printre buzele alea care imi dau imaginea unui buzunar vorbitor- "fac o treaba buna sau nu?"
Am ramas socata. Mi s-ar fi parut mai usor de raspuns la intrebarea "a fi sau a nu fi?". Cum adica daca face o treaba buna? Logic ca nu, pana si ambientul a remarcat asta...
Am zambit.
"Are you serious??"- s-a strepezit ea mai tare, punandu-si o mana in sold. De data asta am putut chiar vedea cum i se misca buzele. "Nu crezi ca fac o treaba buna?"
"N-am spus asta"
"Atunci?"
"Well...cred ca problema este in alta parte"
"Deci spui ca este o problema...ca nu-mi fac treaba cum trebuie"
"Nu, nu e vorba de tine, ci de lipsa de comunicare"- am intors-o eu ca la Ploiesti (ca la Chicago nu stiu cum se face treaba asta).
"Comunicare? ce comunicare? eu cred ca comunic destul"
"Comunici, dar nu cu cine trebuie si cand trebuie"
"Nu pot sa cred...deci si tu crezi ca am o problema..."
"Well...cred ca toti avem cate una"- am incheiat. 
"...deci fac o treaba buna sau nu?"
"Ce vrei sa auzi de la mine?- i-am zambit, parca cu gura altuia.
"O incurajare, ceva. Vreau sa te aud zicandu-mi ca ma descurc, ca fac treaba buna". 
"Faci, atunci. Faci treaba buna"
S-a intors pe calcaie, cu buzunarul vorbelor sleit intr-o expresie de multumire care m-a facut sa icnesc.

1 comment:

  1. This comment has been removed by a blog administrator.

    ReplyDelete

Blogroll


counter