Wednesday, February 1, 2012

materie umana- 10

Autobuzul se misca greoi prin noaptea de afara- nu e foarte tarziu dar se insereaza inca la ore "subtiri". Ca intr-o culme a ironiei, desi ma grabesc grozav  prindem toate semafoarele rosii.
Inauntru suntem numai vreo 4 angajati si soferita- o femeie apriga, barbatoasa, care incaleca si stapaneste roata cea mare a volanului cu dexteritatea si usurinta cu care alte femei impletesc fulare sau mesteca in cratita. Miracolul penumaticului o face sa salte in scaun mai mult si mai des decat noua, pasagerilor, ne este permis.
Femeia povesteste ceva- i se adreseaza exclusiv unui tip masiv, de culoare, care a ocupat scaunele din fata. Inteleg ca este vorba despre o vacanta reusita, despre cat de nice este sa-ti faci cumparaturile nu stiu unde (si ma duce gandul, ascultand-o, la cat de prosti suntem cand aruncam banii pe fereastra doar asa, de amorul shoppingului...dupa care ma razgandesc si-mi suier in barba ca doar o amarata de viata avem, poate are dreptate si muierea asta cand spune ce spune).
Inteleg, dincolo de hurducaiala dihaniei care ne poarta in burta ei, ca vacanta povestitoarei a meritat toti banii-dupa care aud cum il intreaba pe individul insurubat in primul rand de scaune daca a fost vreodata intr-o pestera. Grasul se face ca nu aude bine: a cave?
Da!- ii raspunde femeia- ai intrat vreodata intr-una?
Pesterile nu sunt locurile alea pline de lilieci or something?- i se tuguie glasul individului intr-o mirare amestecata cu spaima nedisimulata.
Ba da!- ii raspunde barbatoasa. 
No, man...-suiera tipul, clatinand din cap- nu imi trebuie mie asa ceva!
Soferitei i se zguduie umerii lati de ras.
Liliecii zboara numai noaptea- zice ea. De-aia trebuie sa vizitezi pesterile pe timpul zilei...
There's no difference!- sare ca ars rotunjorul. Noapte, zi- inauntru e tot intuneric...right?!- si se intoarce catre noi, incercand sa prinda cateva priviri aprobatoare, sa traga, cum ar veni, majoritatea de partea lui. Din nefericire singura cu care face contact vizual sunt eu- si pentru ca trebuie sa dau, din politete, un semn de viata imi fac, precum condamnatul la moarte, un calcul rapid si decisiv: el imi este coleg de breasla deci nu ma pot pune de-a-ndaratelea; individa pare pare de doua ori mai lata-n umeri ca mine si, in plus, de ea depinde cand si cum ajung sa-mi recuperez masina din parcare in fiecare zi...colac peste pupaza, ii simt privirea in retrovizoare, asa ca decid: ridic din umeri a paguba si a nestiinta si toata lumea e fericita. Inclusiv liliecii.

No comments:

Post a Comment

Blogroll


counter