Thursday, June 28, 2012

materie umana- 13

Caldura insuportabila a zilei de azi imi aminteste de Las Vegas- acelasi naduf, aceeasi neputinta de a respira, plus   batjocura unui bolovan mare si umed care-ti apasa, la fiecare suflu si rasuflu, diabolic, pe cosul pieptului. Praf, lene si sudoare.
La poarta plecarilor internationale caleidoscopul mirosurilor (si ele internationale) iti da greturi si icneli de sarcina extrauterina. Asiatici, europeni, indieni si ceva maruntis. Nu, poate ar trebui sa schimb ordinea: indieni, asiatici, europeni si ceva maruntis- pentru ca la ora intrarii mele in tura cei mai multi sunt din neamul lui Patel (unul din 3 indieni poarta numele asta, I swear to God ca spun adevarul si numai adevarul!)
Catre acelasi God ma intorc si swear ca astia din neamul lui Ganesha au o mare ciuda pe apa si o si mai mare aversiune fata de sapun. Ma uit la matasea groasa si viu colorata din sariuri si la camasile barbatesti invariabil albe- amandoua aceste accesorii vestimentare au un punct comun: pata de transpiratie de la subsuoara. Nelipsita si niciodata deranjata in latimea si puturosenia ei de vreo urma de anti-perspirant (sau si mai rau, de  parfum). Si da, vara nu-i ca iarna, cine o zis n-o fo' prost.

Femeia din fata mea arata ca la vreo 60 de ani. Imi zambeste serpuind aiurea din cap, intr-o mima care ar trebui sa ma faca sa inteleg ca "ok, eu nu spik nicio boaba de inglez, da' fac tot ce spui tu, manca-ti-as". Ii intorc zambetul, rugandu-ma la Dumnezeu, la Ganesha si la nesatulul ala de Budha sa nu aud, cumva, in casca vreo sugestie de perchezitie corporala. Probabil ca ciorba asta de rugaciuni nu duce la altceva decat o indigestie religioasa, pentru ca tocmai asta mi se susura: ca pe undeva, prin umbra sari-ului cu nuante de curcubeu, se ascunde ceva care nu ar apartine unei compozitii anatomice- sau, cel putin, nu ar trebui sa apartina. Intorc o expresie de amabilitate acra si intreb, mai mult ca sa imi fac datoria, daca "ma'am" are vreun buzunar ascuns de faldurile fosnitoare. Indianca serpuieste din nou din cap, ranjind ca doaga la ciocan. Eu zambesc, tot formal. Ea imi sticleste, sincer pana la lacrimi, si restul danturii. Incompleta, dealtfel. 
Arat, intr-o doara, zona suspecta- undeva, prin preajma buricului. Ea da, dintr-o singura miscare si cu o lipsa de pudoare dezarmanta, o parte din falduri intr-o rana, vrand sa ma convinga ca nu prea sunt multe de ascuns (intr-adevar, mi se rastoarna privelistii un burdihan plin de vergituri si chiar am senzatia ca, de dupa fustele ramase, o sa imi sara in brate si vreo curca sau vreun pui de urs). Insist ca, ma'am, exista ceva necurat la mijloc- si Dumnezeu mi-e martor ca, dupa cum duhneste a transpiratie amestecata cu (iertati cacofonia) curry nici nu are cum sa fie altceva!- insa serpuiala danturii lacunare vrea musai sa ma convinga de contrariu. Lipsa de rezultat ma face sa-i cer sa intinda aripile iar faptul ca intelege engleza la fel de mult ca sireturile unui bocanc ma ajuta sa trec peste polologhia de informatii cu care ar trebui sa-i incarc memoria. Subsuorile-i asudate sticlesc ca doi ochi de cobra catre mine; peste burdihan joaca doua lanturi de aur cu tot felul de atasamente care mai de care mai ciudate- fotografiez in treacat niste monede, un triunghi si doua ace de siguranta, de-alea de neam prost. Fusta este un fel de insurubare a unui kilometru de material- un fel de jungla plina de primejdii de care, cel putin teoretic, ar trebui sa ma tin departe. Practic tocmai aia e zona care da body scanner-ului de gandit- iar mie de munca. In incercarea de a ajunge, prin tonele de matase, la conturul corpului dau peste o iesitura ciudata- si ma intreb daca nu cumva femeia are vreo hernie acuta sau i-a pocnit, de emotie, apendicele..? Intelege ca sunt intr-un mare impas emotional si ma linisteste, scurmand fara jena in propriile-i dedesubturi; intr-un final scoate victorioasa la iveala o mototolitura, un fel de pusculita de matase (cum altfel??) prinsa de intimitatea mai-jos-de-brau-lui cu elastice...
Mi-e greu sa ma gandesc, printre damfurile de transpiratie, ca as putea sa dau si peste alte mirosuri- asa ca las pe altul sa scurme in punguta dupa adevaruri si bat, cu acelasi zambet formal, in retragere...
Inainte de a pleca, bucuroasa precum gaina cand scapa din ghearele uliului, indianca ma saluta cu ramasitele aceleasi danturi, clatinand din cap- dupa care incalta, voiniceste, o pereche de adidasi rapanosi si cu doua numere mai mari. Ai ei, nu ai lui barbate-sau. Am verificat....


Monday, June 25, 2012

oile albe din vinerea neagra- reload

Din perioada copilăriei mele-petrecută sută la sută sub ”aripa” bleagă a comunismului- îmi amintesc că cel mai și cel mai mult m-am temut de statul la cozi. Cozile alea nenorocite care luau naștere și se dezvoltau precum un vierme mare și hidos în spatele murdar al alimentarelor de cartier (în față se păstra cu sfințenie iluzia de ordine și disciplină, pentru a intreține fermentația mulțumirii sufletești a "tovarășilor"). Cozile alea, spuneam, la care noi, idioții minori și totodată minoritari, eram trimiși de acasă cu scăunelul cu 3 picioare (de parcă urmam o sentință la o moarte lentă în șezut), eram înghesuiți între babe clevetitoare și moșnegi pîrțîiți și siliți să le ascultăm poveștile și văicărelile și bancurile cu Bulă...în timp ce nouă ne ardea de bătut birboanca printre blocurile mizere- dar nuuuu....noi, vitejii pionieri și șoimi ai Patriei, trebuia să ne pregătim temeinic pentru viața masochistă de comuniști aplaudaci iar dacă asta însemna să facem penumonie stînd două zile, cu rîndul, la o coadă pentru un kil de portocale capitaliste sau pentru un amărît de pui congelat- ei bine, da! o făceam cu lumînările nasului atîrnate pînă la brîu și cu gîndul, secret, la o măreață evadare dincolo de granițele cotețului comunist, atunci cînd ”vom fi mari”.
De cozile astea, spuneam, tare mi-a fost urît- și, cu toate astea, m-am înscris docilă la toate la care am fost trimisă și mi-am tocat sistematic și bruma de răbdare cu care, la vremea nașterii mele, m-a echipat Dumnezeu.  De aceea, în momentul de față, fug mîncînd pămîntul cînd este vorba...de cozi. Mă panichez chiar cînd la casă am în față mai mult de 5-6 persoane- iar America m-a ajutat destul cu această terapie a cumpărăturilor, ferindu-mă cît mai mult de electroșocul așteptărilor în linie. 
Acuma, într-un contrast izbitor, bărbate-meu nu pare a fi deloc deranjat de ideea unei cozi- poate și pentru că în minunata-i copilărie a dezvoltat pînă la perfecțiune arta adăstatului, naiba știe cum! Nu numai că nu este incomodat de perspectiva unei așteptări prelungite- dar poate întoarce, chiar, întreaga situație în favoarea sa, socializînd și legînd prietenii cel puțin dubioase ochiului și caracterului meu. Eu fug ca Aghiuță de aghiazmă de mulțime- el se așează precum oaia blajină printre necunoscuți făcîndu-i să behăie toți într-un glas, indiferent de cît de ascuțiți le sunt colții. La final, invariabil, se împart promisiuni de revedere grabnică și numere de telefon.
De Black Friday- temuta noapte de joi către vineri în care vînătorii de chilipiruri (aflați încă în plin proces de regurgitare a înaripatelor sacrificate pentru cina de Thanksgiving) se hotărăsc să salveze niște parale și să se așeze la coadă pentru ieftinăciuni dar, în fapt, cheltuie mai mult decît au făcut-o întregul an...eu mă abțin chiar și de la a studia de la distanță respectivele oferte de preț. Știu și fără să-mi deseneze cineva că nu se va întîmpla minunea de a mă înscrie eu la vreo coadă, indiferent de ce, cum sau cît îmi doresc. Cu atît mai mult cu cît am auzit povești de natură să mă scoată din circuit de tot, legate de numărul de ore sau de condițiile de așteptare de la diverse magazine...
Bărbate-meu, însă, a simțit nevoia ieșitului din anonimatul consumatorului, anul acesta- așa că a ajuns la o concluzie defintivă și usturătoare: că, deși am un computer care doarme somnul de veci (din vina unei uzuri mai mult morale) într-o debara, un altul care mi-a ținut o bună și solidă companie în ultimii doi ani (și încă o mai face cu succes), plus un notebook pe care i-l confisc fiică-mii ori de cîte ori găsesc prilejul...ei bine, da, domnule! îmi trebuie musai și un laptop! Argumentul suprem aruncat în luptă: jumătatea de preț care rînjește, diabolic pentru spiritul meu de zgîrăie-brănză, într-o reclamă.
Așadar, pe la orele 8 ale înserării (de Black Friday, amintesc cititorului) omul meu a găsit pretextul ieșirii din casă- acela că merge să ”verifice locul”, să adulmece, cum ar veni, posibila concurență. La nici o jumătate de oră de la această întîmplare sunt înștiințată că situația este îngrijorătoare, deja sunt doi inamici prezenți în linie- așa că trecem la codul portocaliu și se ia decizia (printr-un singur vot, și anume al lui) că se rămîne pe poziție, la locul măcelului. La miezul nopții urmează a se împărți bonuri de ordine (așa cum se împărțeau, pe vremea ciuruitului, la cozile la smîntînă și brînză dulce). La auzul acestei vești am decis că e momentul să nu mă mai gîndesc, ca să nu-mi fac sînge rău din prea multe griji- așa că am abdicat prin somn. 
La orele 5 ale dimineții următoare așteptarea omului meu și a celorlalți 80 de bravi cumpărători a fost încununată de succes. Nu că atîția ar fi fost doar, 80- ci atîția ”au mai apucat” din chilipirul cu numele de laptop. Restul de cîteva sute s-au concentrat pe ce s-a mai găsit prin ogradă, după buget și posibilități...
Acum, toată lumea este fericită: eu am un laptop cumpărat din dragoste și cu deloc neglijabil sacrificiu, fiică-mea și-a recuperat notebook-ul, computerul vechi a luat o binemeritată pauză iar bărbate-meu...ei bine, da! bărbate-meu și-a amintit de vremurile demult apuse, a retrăit sentimentul victoriei de la cozile ”tovărășești” și, mai presus de orice (dar cum, dealtfel, era de așteptat), și-a făcut noi prieteni, noi camarazi. Semn ca lupul își mai pune, uneori, și zulufi de oaie- dar tot lup ramăne.





Blogroll


counter