Monday, June 25, 2012

oile albe din vinerea neagra- reload

Din perioada copilăriei mele-petrecută sută la sută sub ”aripa” bleagă a comunismului- îmi amintesc că cel mai și cel mai mult m-am temut de statul la cozi. Cozile alea nenorocite care luau naștere și se dezvoltau precum un vierme mare și hidos în spatele murdar al alimentarelor de cartier (în față se păstra cu sfințenie iluzia de ordine și disciplină, pentru a intreține fermentația mulțumirii sufletești a "tovarășilor"). Cozile alea, spuneam, la care noi, idioții minori și totodată minoritari, eram trimiși de acasă cu scăunelul cu 3 picioare (de parcă urmam o sentință la o moarte lentă în șezut), eram înghesuiți între babe clevetitoare și moșnegi pîrțîiți și siliți să le ascultăm poveștile și văicărelile și bancurile cu Bulă...în timp ce nouă ne ardea de bătut birboanca printre blocurile mizere- dar nuuuu....noi, vitejii pionieri și șoimi ai Patriei, trebuia să ne pregătim temeinic pentru viața masochistă de comuniști aplaudaci iar dacă asta însemna să facem penumonie stînd două zile, cu rîndul, la o coadă pentru un kil de portocale capitaliste sau pentru un amărît de pui congelat- ei bine, da! o făceam cu lumînările nasului atîrnate pînă la brîu și cu gîndul, secret, la o măreață evadare dincolo de granițele cotețului comunist, atunci cînd ”vom fi mari”.
De cozile astea, spuneam, tare mi-a fost urît- și, cu toate astea, m-am înscris docilă la toate la care am fost trimisă și mi-am tocat sistematic și bruma de răbdare cu care, la vremea nașterii mele, m-a echipat Dumnezeu.  De aceea, în momentul de față, fug mîncînd pămîntul cînd este vorba...de cozi. Mă panichez chiar cînd la casă am în față mai mult de 5-6 persoane- iar America m-a ajutat destul cu această terapie a cumpărăturilor, ferindu-mă cît mai mult de electroșocul așteptărilor în linie. 
Acuma, într-un contrast izbitor, bărbate-meu nu pare a fi deloc deranjat de ideea unei cozi- poate și pentru că în minunata-i copilărie a dezvoltat pînă la perfecțiune arta adăstatului, naiba știe cum! Nu numai că nu este incomodat de perspectiva unei așteptări prelungite- dar poate întoarce, chiar, întreaga situație în favoarea sa, socializînd și legînd prietenii cel puțin dubioase ochiului și caracterului meu. Eu fug ca Aghiuță de aghiazmă de mulțime- el se așează precum oaia blajină printre necunoscuți făcîndu-i să behăie toți într-un glas, indiferent de cît de ascuțiți le sunt colții. La final, invariabil, se împart promisiuni de revedere grabnică și numere de telefon.
De Black Friday- temuta noapte de joi către vineri în care vînătorii de chilipiruri (aflați încă în plin proces de regurgitare a înaripatelor sacrificate pentru cina de Thanksgiving) se hotărăsc să salveze niște parale și să se așeze la coadă pentru ieftinăciuni dar, în fapt, cheltuie mai mult decît au făcut-o întregul an...eu mă abțin chiar și de la a studia de la distanță respectivele oferte de preț. Știu și fără să-mi deseneze cineva că nu se va întîmpla minunea de a mă înscrie eu la vreo coadă, indiferent de ce, cum sau cît îmi doresc. Cu atît mai mult cu cît am auzit povești de natură să mă scoată din circuit de tot, legate de numărul de ore sau de condițiile de așteptare de la diverse magazine...
Bărbate-meu, însă, a simțit nevoia ieșitului din anonimatul consumatorului, anul acesta- așa că a ajuns la o concluzie defintivă și usturătoare: că, deși am un computer care doarme somnul de veci (din vina unei uzuri mai mult morale) într-o debara, un altul care mi-a ținut o bună și solidă companie în ultimii doi ani (și încă o mai face cu succes), plus un notebook pe care i-l confisc fiică-mii ori de cîte ori găsesc prilejul...ei bine, da, domnule! îmi trebuie musai și un laptop! Argumentul suprem aruncat în luptă: jumătatea de preț care rînjește, diabolic pentru spiritul meu de zgîrăie-brănză, într-o reclamă.
Așadar, pe la orele 8 ale înserării (de Black Friday, amintesc cititorului) omul meu a găsit pretextul ieșirii din casă- acela că merge să ”verifice locul”, să adulmece, cum ar veni, posibila concurență. La nici o jumătate de oră de la această întîmplare sunt înștiințată că situația este îngrijorătoare, deja sunt doi inamici prezenți în linie- așa că trecem la codul portocaliu și se ia decizia (printr-un singur vot, și anume al lui) că se rămîne pe poziție, la locul măcelului. La miezul nopții urmează a se împărți bonuri de ordine (așa cum se împărțeau, pe vremea ciuruitului, la cozile la smîntînă și brînză dulce). La auzul acestei vești am decis că e momentul să nu mă mai gîndesc, ca să nu-mi fac sînge rău din prea multe griji- așa că am abdicat prin somn. 
La orele 5 ale dimineții următoare așteptarea omului meu și a celorlalți 80 de bravi cumpărători a fost încununată de succes. Nu că atîția ar fi fost doar, 80- ci atîția ”au mai apucat” din chilipirul cu numele de laptop. Restul de cîteva sute s-au concentrat pe ce s-a mai găsit prin ogradă, după buget și posibilități...
Acum, toată lumea este fericită: eu am un laptop cumpărat din dragoste și cu deloc neglijabil sacrificiu, fiică-mea și-a recuperat notebook-ul, computerul vechi a luat o binemeritată pauză iar bărbate-meu...ei bine, da! bărbate-meu și-a amintit de vremurile demult apuse, a retrăit sentimentul victoriei de la cozile ”tovărășești” și, mai presus de orice (dar cum, dealtfel, era de așteptat), și-a făcut noi prieteni, noi camarazi. Semn ca lupul își mai pune, uneori, și zulufi de oaie- dar tot lup ramăne.





1 comment:

  1. Super post ! Cred ca avem "traume" comune din copilarie ... si eu evit marile zile de sale si tare cred ca din aceleasi motive :))

    ReplyDelete

Blogroll


counter