Wednesday, August 15, 2012

breakfast la mal

Nimic mai depresiv ca marea- respectiv oceanul- in perioadele ploioase. Intreaga atmosfera emana o inutilitate apasatoare: apa care picura-n apa, ternul nisipului ud, valurile care nu mai ademenesc ci, dintr-o data, resping. Pot intelege si chiar accepta lucrurile astea o zi, maxim doua- ce trece insa peste aceasta perioada devine curata trambulina pentru nervi.
Intr-un astfel de peisaj tern, udati pana la piele de ploaia neprietenoasa si nu (cum ar fi trebuit) de zbenguiala in valurile calde, am hotarat sa incercam un loc nou pentru a servi breakfastul- un soi de bomba clasica americana cu miros de bacon, harmalaie de copii nerabdatori si ospatarite satule pana peste cap de turisti. In general- si in special cat priveste locurile in care mananc- sunt ca o baba cu tabieturi: nu-mi place sa ma deranjez sau sa ma supun la eventuale pareri de rau "de dupa" incercand ceva nou. La polul opus- barbate-meu. Asa ca, impotriva celor catorva riduri care mi s-au incretit de neincredere...am intrat.
Asa cum exteriorul lasa de banuit, interiorul suferea de lipsa de stil insa promitea preturi mici si hrana- daca nu buna- macar calda. O carpeta cu un papagal a carui apartenenta la clima si peisajul locului ridica mari semne de intrebare, de un albastru dureros de ireal, ne-a atras atentia inca de la intrare. Cateva scoici "made in Thailand" langa bolul cu acadele, doua evantaie chinezesti atarnand obosite, o alta carpeta cu un alt papagal ceva mai in spate, langa usa care se ghicea a fi de la "office". Am fost preluati imediat si infipti intr-un "booth", un soi de reincarnare cel putin dubioasa a canapelelor (alea maronii, inalte si impersonale) din trenurile CFR-ului de acum 20-30 de ani. Ospatarita si-a manjit repejor un zambet formal si a incercat, trecand prin toata gama strambaturilor de rigoare, sa se faca placuta. Era insa evident ca si pe ea o marca flescaiala de afara. Ne-a infipt cate un meniu sub nas si a mai trecut- cam o data la fiecare 3 minute- pe la noi ca sa afle daca ne-am decis cu ce ne umplem burdihanele sau daca ne caram naibii de-acolo, ca tot ocupam canapelele de pomana. Ne decisesem: cate o omleta pentru fiecare, cu ornamente si adausuri dupa preferinte. Ceva de baut? Cafea? Cola?...Nu, multumim. Apa. Apa? Yes, apa...OK, si cafea deloc?...No, thank you, doar apa. Ah! si cate un pai (ca ne e sila sa bem din pahare dar nu ne ferim a folosi tacamuri spalate in aceeasi troaca doar!). OK: 3 omlete, alea-alea, si 3 pahare cu apa- si s-a intors pe calcaie, sfredelind ceva cu creionul in carnetelul ala mic si magic al ei.
Apa. Apa multa si afara, si pe noi, si-n ocean si pe langa el. Apa in aer, umezeala sarata, caldura lipicioasa, oxigen statut. Miros de mucegai cald.
Cu ce e omleta ta?- ma iscodeste barbate-meu, ceva mai infipt in realitate.
Habar n-am, raspund cu ochii la papagalul carpetat...ceva cu "grits".
Ce-i ala?
Nu stiu. Sper ca ceva comestibil, peisajele depresive imi provoaca foame.
In timp ce-mi plimb ochii primprejur remarc cat de mica trebuie sa fie cheltuiala de deschidere si de intretinere a unui astfel de loc. Plita sfaraie undeva in spate, in dreptul nostru 4 waffle makers gusate revarsa plinatatea unui aluat ca de clatite, pe masa pe care ne sprijinim coatele odihnesc impacate sarea, piperul, mustarul, sosul tomat si alte cateva bunuri de universala folosinta. Remarc ca usa de la "office" are urme de labe murdare in jurul clantei si ma strang in mine, ca un arici. Ventilatoarele cred ca scartaie aerul din incapere de cel putin 20 de ani. Sper sa nu fie, totusi, acelasi aer. Stainless steel-ul de pe frigider si-a pierdut luciul; gurile cascate pentru aer conditionat au cocoloase de praf...Caut cu privirea in jur- turisti cu fete clasice de americani, exact ca aia la care cascam gura cand eram copil cand ii detectam pe plaja, la mare. Batrani, tineri, copii. Nepasatori, relaxati, nu ca mine.
Intr-un final apar cele trei farfurii, insirate pe bratele ospataritei. Plescaim a multumire, ni le tragem in dreptul mestecatoarei, enjoy! oh, we will! Privesc consternata la movilita alba ce odihneste langa buza omletei. Ce dracu'-i aia?? O intep cu dintele furculitei de parca m-as teme ca o trezesc si-mi sare in beregata; iau cateva picaturi, o plimb prin gura, ma stramb. Are gust de nimic fiert, daca pot folosi o astfel de comparatie.
Ai mei urmaresc cu interes vadit experimentul. Ce-i aia? ce gust are?
Nu stiu, da' sigur eu nu mananc asa ceva! Ma apuc de disecarea omletei, cu certitudinea ca ii voi gasi si aleia cel putin o hiba. Nu-mi ia mult: ouale nu sunt oua, ci mai degraba vreun substitut, ceva spumos si scartaitor; ciupercile sunt prea putine, ma apuc sa le separ de maglavaisul galben si sa le numar, bucata cu bucata, de parca ar trebui sa existe un procentaj fix de ciuperci/ numar de oua. Colac peste pupaza, sosul meu picant preferat lipseste din cazarmament. Ma oftic. Imi aduc aminte de ploaia de afara si ma oftic o data in plus. Spumeg in barbie argumente conform carora trebuie sa mananci unde stii ca-ti place si ca te saturi. Injur carpeta cu papagal si scoicile "made in Thailand". Cand sa ajung cu inventarul la ospatarita (care, subit, mi se pare a nu fi ranjit coltii destul de sincer la noi de la bun inceput) ma trezesc cu ea langa masa. E totul OK? Da, behaie ai mei, incercand sa ma acopere.
Da' voi ce limba vorbiti? ne iscodeste ea- ca v-am auzit vorbind, mai devreme...
Romanian- balbaim.
Apai si eu vorbesc românieşte, ca-s din Moldova, din Chisinau!
Serios..!? wow, ce surpriza!- baiguim noi, dintr-o data prietenosi si ranjitori.
Ne facem, subit, inventarul a ce am trancanit mai devreme, cu iluzia (atunci) ca nimeni n-are habar ce vorbim. Nu ne face cinste, ce-i drept. Ca sa apar onoarea familiei iau pleasca vinei asupra mea: tu, draga mea, ia spune-mi ce-i chestia asta alba de langa omleta? ca nu mi-e pe plac de nicio culoare, despre asta vorbeam mai devreme cu ai mei.
A, pai asta-i un fel de...cum sa-i spun eu? faina de păpşoi fiarta.
Mamaliga?- ma consternez eu.
Nuu, in Moldova ii zişem si are alt gust, nu ca la astia...- da ea ochii peste cap, cu inteles.
Multumesc, acuma raul a fost facut, omleta e zdrentuita pe marginile farfuriei, terciul alb completeaza disectia.
Ne apucam sa ne iscodim, ca orice animale migratoare, unii pe altii: tu de cand esti aici, voi de cand ati venit? Cum miroase la tine, cum pute la voi? de cati ani, ce loc de munca, cati prieteni si, mai ales, de cate ori ati fost acasa in ultimii "n" ani? Noi am locuit in Chicago, ea si-a luat un Volkswagen 2012 pentru care munceste ziua in bomba asta si seara pe vas. Uite, ala de-acolo, de peste drum. Noi vrem la munte, ea vrea in Texas.
Noi plecam, ea ramane.






6 comments:

  1. Hey, stii prea bine ce am vrut sa spun... Desteptarea! Ce mai faci? Nu vrei sa mai "marturisesti" nimic ...?

    ReplyDelete
  2. :) M-am apucat de pictat, nu le pot face chiar pe toate odata...Promit insa sa adun material, cat de curand.

    ReplyDelete
  3. Felicitari! Asa da! Asta inseamna ca iti vei reactiva sau reinventa blogul cu picturi! cred ca ai vazut, eu am pastrat link-ul, un loc pentru el... Deci (re)arata-le, (re)arata-ne macar picturile pe care le-ai facut deja, la care sa adaugi noutatile... Hai ca asta poti!

    ReplyDelete

Blogroll


counter