Friday, October 19, 2012

materie umana-14


     In microbuz aceeasi caldura bolnava cu iz de culcus de om batran. Sunt singura care poarta inca maneca scurta- ceilalti s-au imbrobodit de parca valoarea celor 7 grade de afara ar fi cu minus, nu cu plus- dupa cum o afiseaza panourile informative. E drept, si eu am facut un compromis astazi ingreunandu-mi miscarile cu vesta din dotare- dar mi-am pastrat libertatea coatelor pe care de multe ori imi pica ciuda ca nu mi le-a strungarit mama ca la olteni, poate eram mai "infipta" in viata asta.

    Zambesc. Sunt destul de infipta, macar de mi-as aminti mai des treaba asta si i-as multumi lui Dumnezeu, asa cum bine ma indeamna tot ea, mama...Ma uit in sus, acolo unde toate hartile credintei l-au cazat pe El; e innorat astazi, de parca supararile lumii au dat in foc. Bulbuci de ceata cenusie se preling unii peste altii, se incaleca si se rostogolesc. Nu sunt nori- remarc; sunt aburi.

     Aeroportul se intinde ca o burta despicata, cu maruntaiele la vedere. Un animal perfect, metalic, spintecat si lasat in agonie intr-o dimineata rece de octombrie. O creatura care mai sufla inca, macelarita de sute de scarabei flamanzi- autobuze, trenuri, limuzine, masini...Imaginea, acompaniata de caldura cu miros de gazolina, imi provoava instant greata. Ma gandesc ce-ar fi daca, intr-o buna zi, as incununa scarba zilei de munca cu vreo boratura..? Si, mai dihai, ce-ar fi daca printre calatori s-ar numara si vreun manager dintr-aia scortosi, atat de apretati incat cu siguranta si zambetul ii doare?
O curba luata prea in scurt ma inteapa in coastele realitatii. Revino-ti.

     Imi revin. Ma dau jos cu bucuria evadatului, umplandu-mi bojocii cu aer proaspat- proaspat vanturat de tevile de esapament ale taxiurilor din care coboara, galagiosi si exaltati, pasagerii zilei de azi. Ma apropii cu pasi hotarati de usile de sticla si ele se deschid cu docilitatea previzibila a unui animal batran de circ. Aeroportul ma primeste in pantecul lui metalic cu aceeasi lipsa de reactie cu care se lasa devorat de scarabei. 


     Trec cu o mutra acra pe langa un val de indieni care par a se fi instalat pentru totdeauna pe bancile de la intrare; zgomot de puradei somnorosi, muieri in sari-uri patate de saramura transpiratiei traditionale, barbati care bataie din cap precum cateii aia de-i aliniam pe macrameuri in luneta Daciei 1300. Zborul de 11 si ceva, clientii mei asadar. Salut cu amabilitate plina de vitamina C cativa lucratori de la liniile aeriene, schimb cateva cuvinte cu un politai plictisit (aceleasi, in fiecare dimineata), irosesc acelasi metraj de hartie igienica, ma spal pe maini in aceeasi chiuveta, ma privesc in aceeasi oglinda din cele 6. Imi incui geanta in acelasi locker, folosind acelasi lacat din ultimii doi ani.
......................................................................................

      Femeia din fata mea pare plansa. Isi tine privirea in jos, o apasa vizibil o tristete vecina cu boala. Poate a lasat in urma pe cineva drag, stiu cum este. Pana si uitatul peste umar doare. In pasaportul coreean figureaza drept "cutare- sotia lui cutare". Ma gandesc cum este sa te etichetezi drept nevasta, proprietatea cuiva ne-etichetabil. E singura: "cutare", detinatorul de nevasta, nu apare pentru a fi legitimat. Ii intind pasaportul si-l primeste cu obedienta unui condamnat la moarte. Next!

      Mirosul de curry razbate prin toti porii indianului din fata mea. E simpatic si negricios ca un soricel cu mustata. Imi intinde doua pasapoarte- al lui si al nevestei. O caut cu privirea- e pitita in spatele lui, incarcata de genti si impingand cu icnituri la cartul plin de valize. Zambeste, e limpede si fericita. O alta "sotie a lui cutare"- care "cutare" ii face semn dintr-o mana de curva masculina cu ghiul sa se miste mai repede si sa se aseze in pozitie de drepti in fata mea. Vazandu-i stangaciile, soricelul mustacios bataie din tigva cu nemultumirea impacata a detinatorului de oi bolande: "e a mea, da' e tuta, sa ne ierti Maria Ta"...Next!

       O alta coreeanca, de data asta cu un nume simplu, fara tinicheaua de "sotia lui..." atarnata de coada pasaportului. O cercetez cu privirea, mandra de ne-apartenenta ei declarata la vreun morman de testosteron. E tanara si leagana in brate un pui de om, o zgaiba cu parul zburlit- nimic mai frumos decat copiii asiaticilor! Ma socheaza pe moment distonanta- poate ca e o mama singura...sau poate ca exista si o scanteie de libertate acolo, in lumea lor. Mangai cu privirea botul de carne vie- tanara cu pielea de portelan imi zambeste cu talcul unei femei implinite. Ma trec fiorii aducerii aminte- nu demult leganam si eu la piept o bucata rupta din mine. Astazi aceeasi bucata mi-a devenit prietena si ia lectii de condus.
 
Next!
..............................................................................................

         E timpul pauzei; imi asez in fata cutia cu orez maroniu si legume fierte. Pun alaturi biblia traitorului de secol 21- internetul deschis de smartphone. Trag cu buricul degetelui de email-uri, mesaje, apeluri pierdute. Ma irita stirile, trec peste ele- nu le urmaresc niciodata. Caut barfe- involuntar ajung sa ma scald in smârcul facebook-ului. Una din manuitoarele de condei pe care cateodata le citesc cu placere (leat cu mine) urla ca lupul flamand acoperit  artistic si degeaba cu floace de oaie. A fost, pana sa se amorezeze, ascutita-n colti ca secerele de la 1907. Evident si inevitabil, odata devenita "a lui cutare" s-a flescait precum carnea muiereasca dupa varsta de '40 de ani- nu dintr-o data, nu cu totul, dar promitator insistent si progresiv. Ii citesc, printre randuri, strigatul de neputinta. Lipsa unui copil, la varsta ei, doare mai tare decat apartenenta la un "cutare". Imi aduc aminte, subit, de cele doua coreence pe care le-am legitimat mai devreme. Pamantul e rotund, pana la urma...



     
        

      



     

Thursday, October 11, 2012

o zi ca oricare...

      Dimineata cetoasa, galbuie si rece, de octombrie. Intre mirosul de frunze uscate asortat sezonului si cel de kerosen ars spârcâit de coada avioanelor- un acvariu de sticla intre peretii caruia noi, angajatii, asteptam macar unul dintre cele patru autobuze atasate fiecarei ore din cele 24.

      Molfai, privind in gol, o bomboana. De fapt, nu in gol- ci in ecranul smartphone-ului pe care-l urasc cu pasiune dar fata de care am dezvoltat un atasament bolnav, aidoma tuturor celor care respira acelasi prezent. E ca o buba, un fungus netratabil. Il am, il urasc, il storc de puroiul informatiilor ori de cate ori am ocazia- dar mi l-am insusit ca pe un indezirabil vital. Inchid si deschid Facebook-ul (alta molima) cu aceeasi concluzie de timp pierdut, trimit un mesaj fiica-mii ("love u, baby, take care"), activez un call catre barbat ("hei, ce faci? unde esti? cand vii astazi acasa?").
      Privesc din nou in gol. Fara douazeci- inca cinci minute de asteptare. Langa mine se inghesuie un coleg, G., un ciudat pe care ma chinui de vreo sase luni sa-l dezleg ca pe un rebus conceput in chineza. Inalt, grizonat, paseste de parca a inghitit si ne-digerat fiecare periuta de dinti cu care s-a spalat in cei 55-60 de ani (cati ii dau). Dusa in eroare de varsta, l-am crezut om intreg o buna bucata de vreme- pana cand mi-a marturisit ca are 6 dubluri ale cheilor de la masina si 40 de arme de foc. Din acel moment l-am infipt in insectarul imaginar.
      Se strange in propria-i geaca- ma uit cum i s-a împestriţat epiderma si ma intreb daca e de la frigul de-afara sau de la zgarcenia cu care-si cumpara, probabil, sculele de barbierit..? "Nu ti-e frig?"- ma iscodeste. "Nope"- il intep cu un raspuns sincer. Mi-e bine.
Fara un sfert. Autobuzul apare leganand din soldurile-i albe, imprastiind duhoare de motorina- colacul peste pupaza mirosurilor care alcatuiesc aerul "curat" al orasului. La volan ghicim o momâie.
Un fasait prelung, soldurile se zgaltaie ceva mai puternic, se deschid doua usi, se casca o scara. Urcam. Eu ma inghesui prima, racnind peste hurducaiala de dinauntru: "mooooorning !!!!"
"Mornin' !"- aud venind dintr-o directie care nu poate fi decat a soferului.
Plecam, pârţâind din toate nodurile. Palmez din nou smartphone-ul, intr-o incercare disperata de a-mi tine retina ocupata cu ceva colorat macar- daca nu si util. Dintr-o data aud un fasait puternic si o stare ciudata pune stapanire pe mine. Ma simt ca un pui de Slobozia (inghetat, din vremea lui Ceaşcă) bagat in cuptoarele sticlariei de la Perla (decedata prin furt organizat la cativa ani de la rascoala populara din '89). Ma uit in jur- G. s-a labartat intr-o letargie pe care numai clostile batrane o experimenteaza. E tot cu geaca pe el, desigur. In fata, momâia e infasurata intr-o plapuma cu maneci in varful careia troneaza un fes cu mot. Deci suntem doi contra unu si situatia devina critica: ori lor le-a inghetat maduva in oase la prima bruma, ori pe mine ma ataca bufeurile menopauzei...
La prima statie din cele 4 usile se deschid si, pentru prima oara, respir cu voluptate valul de motorina de-afara, pentru ca aduce cu ea un iz de frig. Nimeni nu urca, nimeni nu coboara, atentie se inchid (mult prea repede) aceleasi usi. Ma ustura deja nasul de parca as fi tras acid pe nari. La cea de-a doua statie arunc geaca. Aproape de ultima sunt la un pas de coma. Transpir ca un cal, cu ochii pironiti in fesul de la volan si-n geaca stransa cu fermoarul pana-n gat, a lui G. Ridic ca din intamplare o aripa ca sa verific daca aluminiul cancerigen din antiperspirant si-a meritat banii.
Ma uit la trotuarul terminalului caruia ii sunt adjudecata ca la Fata Morgana; intr-un final, ajungem. "Have a good day!"- ii racnesc momâii, ocarandu-l de toti Dumnezeii si sfintii care l-au imbracat azi dimineata." 'ţi-ar fesu' al naibii..."- si ma arunc cu bratele larg deschise in gradele putine- dar primitoare, respirabile- de afara. Am senzatia clara ca din mine ies aburi.

Blogroll


counter