Thursday, October 11, 2012

o zi ca oricare...

      Dimineata cetoasa, galbuie si rece, de octombrie. Intre mirosul de frunze uscate asortat sezonului si cel de kerosen ars spârcâit de coada avioanelor- un acvariu de sticla intre peretii caruia noi, angajatii, asteptam macar unul dintre cele patru autobuze atasate fiecarei ore din cele 24.

      Molfai, privind in gol, o bomboana. De fapt, nu in gol- ci in ecranul smartphone-ului pe care-l urasc cu pasiune dar fata de care am dezvoltat un atasament bolnav, aidoma tuturor celor care respira acelasi prezent. E ca o buba, un fungus netratabil. Il am, il urasc, il storc de puroiul informatiilor ori de cate ori am ocazia- dar mi l-am insusit ca pe un indezirabil vital. Inchid si deschid Facebook-ul (alta molima) cu aceeasi concluzie de timp pierdut, trimit un mesaj fiica-mii ("love u, baby, take care"), activez un call catre barbat ("hei, ce faci? unde esti? cand vii astazi acasa?").
      Privesc din nou in gol. Fara douazeci- inca cinci minute de asteptare. Langa mine se inghesuie un coleg, G., un ciudat pe care ma chinui de vreo sase luni sa-l dezleg ca pe un rebus conceput in chineza. Inalt, grizonat, paseste de parca a inghitit si ne-digerat fiecare periuta de dinti cu care s-a spalat in cei 55-60 de ani (cati ii dau). Dusa in eroare de varsta, l-am crezut om intreg o buna bucata de vreme- pana cand mi-a marturisit ca are 6 dubluri ale cheilor de la masina si 40 de arme de foc. Din acel moment l-am infipt in insectarul imaginar.
      Se strange in propria-i geaca- ma uit cum i s-a împestriţat epiderma si ma intreb daca e de la frigul de-afara sau de la zgarcenia cu care-si cumpara, probabil, sculele de barbierit..? "Nu ti-e frig?"- ma iscodeste. "Nope"- il intep cu un raspuns sincer. Mi-e bine.
Fara un sfert. Autobuzul apare leganand din soldurile-i albe, imprastiind duhoare de motorina- colacul peste pupaza mirosurilor care alcatuiesc aerul "curat" al orasului. La volan ghicim o momâie.
Un fasait prelung, soldurile se zgaltaie ceva mai puternic, se deschid doua usi, se casca o scara. Urcam. Eu ma inghesui prima, racnind peste hurducaiala de dinauntru: "mooooorning !!!!"
"Mornin' !"- aud venind dintr-o directie care nu poate fi decat a soferului.
Plecam, pârţâind din toate nodurile. Palmez din nou smartphone-ul, intr-o incercare disperata de a-mi tine retina ocupata cu ceva colorat macar- daca nu si util. Dintr-o data aud un fasait puternic si o stare ciudata pune stapanire pe mine. Ma simt ca un pui de Slobozia (inghetat, din vremea lui Ceaşcă) bagat in cuptoarele sticlariei de la Perla (decedata prin furt organizat la cativa ani de la rascoala populara din '89). Ma uit in jur- G. s-a labartat intr-o letargie pe care numai clostile batrane o experimenteaza. E tot cu geaca pe el, desigur. In fata, momâia e infasurata intr-o plapuma cu maneci in varful careia troneaza un fes cu mot. Deci suntem doi contra unu si situatia devina critica: ori lor le-a inghetat maduva in oase la prima bruma, ori pe mine ma ataca bufeurile menopauzei...
La prima statie din cele 4 usile se deschid si, pentru prima oara, respir cu voluptate valul de motorina de-afara, pentru ca aduce cu ea un iz de frig. Nimeni nu urca, nimeni nu coboara, atentie se inchid (mult prea repede) aceleasi usi. Ma ustura deja nasul de parca as fi tras acid pe nari. La cea de-a doua statie arunc geaca. Aproape de ultima sunt la un pas de coma. Transpir ca un cal, cu ochii pironiti in fesul de la volan si-n geaca stransa cu fermoarul pana-n gat, a lui G. Ridic ca din intamplare o aripa ca sa verific daca aluminiul cancerigen din antiperspirant si-a meritat banii.
Ma uit la trotuarul terminalului caruia ii sunt adjudecata ca la Fata Morgana; intr-un final, ajungem. "Have a good day!"- ii racnesc momâii, ocarandu-l de toti Dumnezeii si sfintii care l-au imbracat azi dimineata." 'ţi-ar fesu' al naibii..."- si ma arunc cu bratele larg deschise in gradele putine- dar primitoare, respirabile- de afara. Am senzatia clara ca din mine ies aburi.

1 comment:

Blogroll


counter