Friday, February 22, 2013

materie umana 15-bourel, culbec, babiţă...

Unul din actualii mei colegi este un melc. Un tip spelb pe care boldul vremii l-a proptit intr-o zona lipsita de varsta, dintotdeauna apartinand batranetii. Omul asta, sunt absolut convinsa, s-a nascut unchiaş. Cocarjat. Cu privirea stinsa, pitita in spatele unor ochelari prea mari si prea ieftini.
Melcul aproape ca nu are profil; parul, ca matasea-broastei, e intotdeauna slinos si presarat cu matreata. Nu are nici gat- urechile ii sunt ingropate intre umerii dealtfel lasati, ca intr-o capitulare bolândă. Aripile gecii atarna si ele ca la pinguinii bolnavi, iar pantalonii- terni ca propria-i viata- fac guşă peste sireturile pantofilor scalciati.

Colegii- aidoma oilor care nu-si recunosc mielul fatat cu blana de urs- nu l-au inclus in nicio gaşcă. "Nimeni nu ma place"- mi-a destainuit intr-o buna zi, in mijlocul unei conversatii care nu avea legatura cu spusele lui. Am inghitit in sec, acompaniindu-mi şocul momentului cu un zambet tâmp. N-avea rost sa-l contrazic, evidentele erau zdrobitoare. Melcul a continuat, bâţâind din matasea-broastei: "da...nimeni de-aici nu ma place. Dar e OK, nu ma supar".
Ultimele ore de program ale zilei respective mi le-am petrecut imaginandu-mi-l inciudat, infuriat, manios sau cel putin imbufnat. Nu am reusit sa obtin nicio nuanta din curcubeul reactiilor umane. Pe cele ale gasteropodelor nu le cunosc.

Thursday, February 21, 2013

luati, mancati si din barba sa nu dati

A fost o vreme cand nu era o problema ce, cum, cat si mai ales de cate ori pe zi mananc. Nu m-ar fi convins nimeni ca exista cel putin o  diferenta intre o halca de carne sau un snop de verzituri- atata vreme cat ele umpleau matele si puneau capac foamei. Nu ma interesa treaba asta. Prajeam in draci cartofi la ceas de inserare, sfaraiam carne de la borcan si afumatura (in acelasi ulei din aceeasi tigaie teflonata pastrata cu sfintenie de la o zi la alta in acelasi cuptor de aragaz), pe balcon aveam cârnăţărie in toata regula, de la parinti aduceam in plase de-un leu varza murata care umplea si macrameurile din casa de miros de basini, iar carnea o tineam in congelator luni de zile fara sa ne mai intrebam daca vaca a fost dilie sau porcul a avut temperatura inainte de a-si da obstescul sfarsit. Nici macar nu ne interesa cum si-au dat acest obstesc sfarsit- injunghiate, impuscate, strivite pe roata sau trase-n teapa. Mancam "tacamuri" obosite de pui de care nici E-coli-ul nu se mai lipea,  scrumbiile le strecuram printre masele fara sa stim cat mercur au adunat sub solzi. Iar despre salam tot romanul stia ca e botezat si cu carne de cal- si nu se mai impupaza pielea pe nimeni. Si toata lumea era fericita- in plus, nu se mai crapa de cancer ca la intrecere, asa cum se intampla azi. Ma umfla si acum rasul cand imi amintesc de un vecin care, in vremea copilariei mele, lucra pe la o fabrica de sucuri si dulcegarii...nu stiu ce invartea sau, macar, care i-a fost numele; stiu doar ca ne aducea saptamanal cate o canistra de plastic plina cu o mazga vopsita si dulce de-ti sareau ochii din cap (de la o vreme mama o rasturna in chiuveta, ni se strepezisera dintii de la atata Cico). Doamne, cata mandrie era sa ai in bărdacă zeama colorata, sa iesi cu ea afara si sa ranjesti niste dinti ba albastri- ba verzi! sau sa mananci ciunga si, dupa ce i se duce si mama gustului, s-o lipesti de scoarta caietului si s-o mazgalesti cu pixul, s-o iei din nou la molfait si s-o strecori printre dinti colorata- sa te vada colegii si sa crape de necaz, sa fii la moda, bengos...
Au trecut vremurile alea. Au venit cele in care am inceput sa schimb uleiul dubios din cratita teflonata. Am aruncat si ditamai borcanul cu jumari in untura, dat de soacra. Am inceput sa citesc si sa ma uit la televizor- prostia mea, poate.
Anul trecut am descoperit o carte- 500 si ceva de pagini care m-au convins sa devin vegetariana. Inca ma mai bantuia- la vremea respectivei decizii- imaginea caninilor si a maselelor de minte. Dar am abolit-o si m-am pus pe fiert orez si deshumat radacinoase. 
Am aflat, mai apoi, ca zaharul e otravitor- dintr-o alta carte. Despre indulcitorii artificiali stiam de o buna bucata de vreme. Am cumparat miere- raw, scumpa ca pupila de bondar. Zilele trecute insa am dat play, online, unui documentar care m-a facut sa dosesc aproape toate verziturile din casa si sa umplu frigiderul cu carne. Caninii si maselele de minte mi-au promis recunostinta vesnica si carii cat mai putine. In plus, a trebuit sa uit de mierea raw. De tot ce contine zahar. De indulcitori. De tot ce inseamna carbohidrati- si, respectiv, dezmatul papilelor gustative. Oua, carne si smantana grasa.
Acum cateva ore am aflat despre laptele aducator de cancer.
Ce-a mai ramas...?
E seara- si, in loc de fiertura de frunze neindulcita am ales sa mananc babic cu caciula de pateu de casa. Cumparate de la un ardelean care, cu siguranta, nu a aruncat borcanul cu jumari. Si nici cu cititul nu se omoara.



Blogroll

counter