Saturday, September 7, 2013

Iubiti si cainii vagabonzi...?

Imi amintesc ca, pe undeva prin '91-'92, am stat in gazda la un unchi de-al meu din Bucuresti- bloc monstrous si rece al vremurilor comuniste, cu scara interioara intunecoasa, imputita si umeda si cu un lift dintr-ala in care iti faceai cruce cu limba pe cerul gurii nu sa ajungi la etajul la care trebuie, ci sa nu se ia curentul si/sau sa ramai teapan ore intregi intre etaje...
Unchi-miu statea la parter, prima usa pe dreapta- imi vine-n minte cum trebuia sa bajbai ca un orb fara baston ca sa o gasesc, pentru ca "nu era bec". Sau poate ca era, dar mie tot negru si sinistru imi parea totul in jur. Veneam din provincie, dintr-un bloc perfect asemanator (pana cand am terminat liceul si l-au impuscat pe tampitul ala de Ceausescu stiu ca urcam scarile pe intuneric, pana la etajul doi, racnind in toti bojocii cand auzeam alti pasi prin preajma ca "urc, pe dreapta" sau "cobor, pe dreapta", ca sa nu iau in brate pe cine stie ce neica nimeni)- eram, deci, aidoma unui animal mutat cu adapostul dintr-o vizuina intr-alta.
Imi mai amintesc ca, prima data cand m-am apropiat de blocul ala, unchi-miu m-a avertizat ca sunt caini care-l pazesc, "cainii blocului"- dar daca nu o iau la sanatoasa (de frica) sau nu ma dau la ei (tot de frica) sunt, cat de cat, in siguranta- n-or sa ma muste. Trebuia, carevasazica, sa joc teatru chiar daca imi umpleam turul nadragilor cu respect urat mirositor.
Ne-am apropiat de scarile de la intrare si, in mai putin de 10 secunde, am fost inconjurati de patrupede. Plus un triped- o jivina care-si pierduse un umblator sub o roata de masina. Mai mari, mai mici- toti la fel de ranjiti si de jegosi. Distinctiva, in mijlocul lor, o catea cu tatele pana-n podele, "Fetita"- probabil sefa tartorilor, nu stiu....cert e ca, odata ce a potolit-o unchi-miu, s-au calmat spiritele si-n ceilalti latratori.
Nimic mai inspaimantator decat ideea de a intra in blocul ala nenorocit de unul singur, cu pantaloni scuti si fara pusca- mitraliera. Sincer.
L-am privit pe unchi-miu cu un enorm semn de intrebare si cu nedisimulat sentiment de groaza. M-a linistit, chipurile, spunandu-mi ca, odata ce cotarlele imi prind mirosul si se obisnuiesc cu mine, o sa pot intra si iesi din bloc ceva mai relaxata (sa strig, totusi, la el ori de cate ori ma apropii, ca lasa geamul deschis mereu la bucatarie...). Asta in timp ce o poftea pe "Fetita" ţâţoasă in casa si o rasplatea pentru isprava de a baga spaima-n mine cu o bucata mare de parizer- "ca are si pui, saraca, sub scara"...
Am urat javrele alea si pe toate celelalte javre aidoma lor, din toti rarunchii. Dar, mai presus de orice, am urat atitudinea si ipocrizia oamenilor care le adapostesc prin scari de blocuri si le dau de mancare.

Imi mai aduc aminte de o intamplare, in urma cu vreo 5 ani cand, aflata in vacanta in orasul natal, am colindat cu mama periferia in cautarea unui depozit de mobila. Nimic si nimeni nu m-ar fi facut sa cred ca vom da motive sa fim atacate de o haita de caini scapati din curte- de bunavoie si cu buna stiinta- de paznicii plictisiti ai altui depozit. Nu aveam cu noi nimic sa-i intarate, nu eram nici macar aproape de proprietatea pe care o pazeau, eram doar doua amarate pe un drum prafuit, intr-o lume aflata cu mult sub pragul dezvoltarii. O lume cinica si cu dintii galbeni, precum ranjetul sleit pe chipurile paznicilor- umflati in bojoci de isprava jigodiilor pe care le hraneau, probabil, cu felii generoase de parizer...
Am urat cainii vagabonzi- fie ca i-am intalnit pe langa blocuri, fie ca a trebuit sa-i ocolesc cand se imbarligau, haite intregi in jurul unei catele, in mijlocul strazii sau pe alee, printre copii, in parc. Intotdeauna insa m-am intrebat cine le arunca feliile de parizer si cine ii pupa-n dosul jegos, cand au pui pititi pe sub scari de bloc..? Cine-i mangaie si apoi trece, nepasator, mai departe- ca "sunt si ei niste suflete, nu-i asa?"- ca si cum vacile alea care plang aproape uman, cu lacrimi, inainte de a fi casapite ar fi butelii sau trunchiuri de copac...
Eu nu i-am mangaiat- inainte sa plec din Romania am incercat sa casapesc cativa aruncandu-le de la balcon carne impanata cu somnifere. N-am avut acces la otrava pe-atunci, ca de-asta as fi pus. I-am privit mancand si am sperat sa adoarma dracului pentru totdeauna, sa poata si copila mea sa se joace, cu alti copii, prin jurul blocului. Unul dintre ei s-a inmuiat chiar sub balconul meu- si-am jubilat, ca la o prima victorie, promitandu-mi mai multe. A dormit, nenorocitul, doua zile si doua nopti incheiate- iar intr-a treia s-a trezit, tot sub balconul meu, mai proaspat si mai plin de energie ca niciodata. Intre timp am plecat, m-am stabilit intr-un loc cu alte reguli si cu alte interese. Am uitat aproape complet de cainii vagabonzi, am adoptat la randul meu un caine- pe care, dupa 3 luni, l-am dus pachet inapoi pentru ca nu puteam in ruptul capului sa-l fac sa nu se mai usureze in casa sau sa nu sticleasca coltii la mine (cand il altoiam, dupa ce se usura in casa). I-am urat sa-l adopte alt prost, mai prost ca mine, caci altfel sfarsea sigur intr-un somn definitiv, in circa doua saptamani. Atat ii tin aici. Doua saptamani- nu doua luni, nu douazeci de ani.
Am mai adoptat un caine- de fapt, l-am cumparat de cand a facut ochi. O "Fetita" careia nu-i dau parizer dar, e drept, ii adun rahatul de 3 ori pe zi. Am castrat-o, pentru ca unul mi-e de ajuns. Daca n-as fi facut copil mai mult ca sigur ca nici caine nu as fi avut- pentru ca nu vad in asta niciun soi de implinire umana.
Oricat de draga imi este catelusa asta si oricat de aproape uman pare a fi comportamentul ei cateodata, ei bine, atunci cand trage de lant sa miroasa prin parc rahatul altei cotarle imi aduce aminte ca mai nimic nu o diferentiaza de "Fetitele" scarilor de blocuri intunecoase...

4 comments:

  1. Wow! Iata ca mai functioneaza blogul tau, deci exişti! ;-)
    Ha! Ha! Ha! ... cred ca sute sau mii dintre noi au trecut prin asta, cand incercand sa obtina o minima securitate la-toarcerea acasa, au dat peste ceva "mai proaspat si mai plin de energie ca niciodata"... insa prea putini au plecat, asa ca asteptam (se pare ca acum cadrul si sansele sunt, sa vedem rezultatul!) ca locul asta sa ajunga si el cu alte reguli si cu alte interese...
    Cine stie, poate ajungem si noi sa povestim altora ca "pe vremea noastra cainii erau pe strazi - pana si ziua-n amiaza mare si seara - mai ceva ca oamenii..." ;-)

    ReplyDelete
  2. Blogul functioneaza, cu chiu, cu vai- si da, exist!:)
    Ma abtin sa mai zic ceva legat de patrupedele strazii pentru ca atata energie (mie mi se pare negativa, but who am I to judge...?) nu am vazut pe taramurile natale niciodata. Parca nici la impuscarea dictatorului nu s-au inversunat asa. Oameni contra oameni, toti in jurul unui subiect simplu si cu o rezolvare de bun simt...
    Te pup, Leo! Multam ca mai ai rabdarea, inca, de a ma citi.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Lume-Lume... Sa stie tot omu'... de la vladica la opinca... sunteti martorii unui schimb inedit de pupici transoceanic! (adicatelea si yo pe tine!)
      Rabdare am, da' bag de s'ama ca tu nu prea mai ai ca sa scrii p'a'ci! :)

      Delete

Blogroll


counter