Monday, December 28, 2015

Strainatate, colinde, legaturi

Zilele trecute am primit instiintarea ca cineva m-a “etichetat” intr-un post pe Facebook. In mod normal setarile facute nu imi aduc la cunostinta cine si ce imprastie in lumea virtuala, o simpla chestie de gust. Nu dau “Like”-uri aproape deloc, nu imi bag nasul in ciorba existentiala a nimanui, nu fac complimente gratuite si (incerc, cel putin, sa) nu judec pe nimeni. E mult mai simplu asa, mai logic, mai lipsit de dureri de cap. Nu am prea multi prieteni virtuali- si, sincer, am senzatia ca multi din lista mea atarna acolo doar din curiozitate, nicidecum din amicitie.
Am primit, cum spuneam, instiintarea respectiva si m-am grabit sa aflu despre ce este vorba. Am descoperit un colind, dedicat "tuturor romanilor din strainatate".
M-a dus gandul la soacra-mea, exemplu clasic de roman instrainat: femeia a muncit pe branci mai bine de zece ani in Spania, a pus banut peste banut si si-a implinit singurica visul- acela de a avea o casa care se intoarce dupa soare. Nu si-a imaginat nicio clipa cum ar fi sa ramana defintiv pe pamantul strain, nu a vrut sa adopte niciun ritual sau obicei de acolo, si-a urmat cuminte scopul si, atunci cand l-a vazut atins, s-a intors frumusel la vatra, a lasat carevasazica strainatatea intr-ale ei.
M-a dus gandul apoi la socrul meu- plecat in Germania de multi ani de zile, dar mereu cu sufletul “acasa”, acolo unde s-a nascut si unde planuieste sa se si intoarca, definitiv, intr-un viitor cat se poate de apropiat. Strainatatea, pentru el, nu e  decat un cuib in care a clocit niste vise, a stat in el atat cat sa le dea aripi, dupa care a venit timpul sa-l paraseasca, sa uite de el. Macar asta doreste.
M-am mai gandit apoi la cei cativa verisori si la multimea de prieteni, amici, cunostinte- toti imprastiati care incotro. Unii singuri, inca straduindu-se sa gaseasca un rost plecarii lor, altii deja cu familie, cu randuieli, cu radacini care incep sa se infiga din ce in ce mai adanc in ea, in strainanate.
Undeva, pe la urma, m-am gandit si la mine, la noi. Mi-am amintit de cat de al dracului de greu ne-a fost sa ne dezlipim de "acolo" si cu cata ardoare ne-am dorit (eu mai ales, recunosc) sa ajungem "aici". Mi-a venit in gura gustul amar al umilintei pe care am indurat-o ca sa adunam la dosar tot ce ne-a trebuit pentru plecarea noastra, in urma cu vreo 13 ani: politai burtosi si lipsiti de demnitate, avocati care, pentru cativa arginti, se descotorosesc de omenie si uita ce este aia dreptate...Apoi mi-am amintit de anul in care am indraznit sa arat vamesului roman pasaportul american pe care numai usor nu mi-a fost sa-l dobandesc; expresia aia de scarba pe care si-a sleit-o pe fata cand mi l-a aruncat (da, aruncat) inapoi prin ferestruica mica precum capacitatea lui de intelegere. Vamesul ala tampit, prima mea legatura cu locurile natale dupa ce am fost adoptata, cu acte in regula, de catre "strainatate". Vamesul ala cretin, definitia unei mame care nu numai ca si-a batut copilul si l-a facut sa sufere (ai dracu' anii aia ai comunismului, ca numai cine plange dupa ei a meritat sa ii traiasca!) dar l-a si dat spre adoptie, dupa ce i-a golit buzunarele si l-a facut de ras. L-a pus sa treaca prin scoli degeaba, sa lucreze "la negru" si sa vada ca mizeria morala are intaietate- nu caracterul. Mi-am amintit de serbarea de sfarsit de gradinita a fetitei mele, o celebrare a banului si a pupincurismelor, unde rolurile cele mai cu mot au fost date unor copii talambi, cu parinti la fel de talambi dar plini de bani ca broasca de raie. Niste gusati in haine de blana, niste ingalate pline de ifose si duhnind a parfumuri frantuzesti. Aparate de fotografiat scumpe, sa surprinda chipul odraslelor pentru eternitate. Undeva, mai in spatele dobitocilor din prima linie, si fetita mea, imbracata frumos in toale de Scufita Rosie cusute de mine. Plus alti copilasi, frumosi si modesti ca ea (de ce o fi saracia atat de frumoasa?) Fetita asta a mea care,  atunci am observat, ii "sufla" unui tantalau de bani gata (din prima linie, desigur) ce ar fi trebuit, talanul, sa ingane- dar uitase.
Mi-am amintit apoi ca, de cand suntem aici, am facut in cateva randuri prostia sa ma scol cu noaptea in cap, sa conduc pana imi sar ochii si sa imi exercit dreptul de (inca) roman votand, crezand intr-o soarta mai buna a celor "de acasa"- si ce mi-am mai luat-o, eu si ceilalti fraieri ca mine, pe urma..! Cati nu si-au bagat si scos (ca, doar, de atata lucru sunt buni daca tragi linie) cati nu au aruncat cu pietre sub pretextul ca noi nu mai suntem romani, suntem niste dezertori si-ar trebui sa ramanem fara drept de vot, fara cetatenie romana, fara nimic daca se poate. Mama aia naturala, care ne-a dat spre adoptie, ne-a stropsit din nou cu venin si ne-a inchis usa-n nas.
Si mi-am mai amintit si de altele, prea scurt e insa timpul sa le insir aici.
Nu contest ca exista, in fiecare dintre noi, o legatura interioara cu locurile natale. Ar fi stupid sa cred ca nu. Exista, deci, si este precum credinta: cateodata devine mai puternica, sunt insa cazuri in care se dizolva pana la aproape inexistenta sau, mai exista o situatie: cea in care se schimba in altceva. Cazurile socrilor mei (evident, si ale multor altora) se incadreaza in prima categorie- anii petrecuti printre straini nu numai ca nu i-au schimbat, ba chiar i-au intarit in dorinta lor de intoarcere la vatra, la sanul patriei-muma. I-au dus dorul mumei, au plans la ceas de sarbatoare, la auzul colindelor acolo, in strainatate.
Cunosc si alte cateva cazuri, diametral opuse: cele ale catorva prieteni care, nu numai ca se simt impliniti pe plaiuri (initial) straine, ba chiar au devenit un soi de cetateni universali ai planetei, oameni care se pot muta cu usurinta dintr-un loc in altul, fara regrete, fara de lacrimi la auzul colindelor. Un fel de copii mai mari care s-au obisnuit cu ideea unui orfelinat universal, definitiv- pe care chiar au ajuns sa il placa.
Si mai este situatia in care legatura aceea interioara pe care o ai cu locurile natale se schimba, little by little cum spune americanul, in altceva. Esti un copil rasfatat de catre parintii adoptivi, ajutat sa te ridici si sa devii aproape tot ce ti-ai putea pune-n minte (totodata tinut din scurt si pedepsit fara mila in cazul in care gresesti); ai libertatea de a te intoarce la poala patriei-muma si chiar sa ramai agatat  de ea oricand doresti...numai ca, in ciuda faptului ca inca o mai iubesti, nu poti sa uiti ca tocmai ea te-a impins pe usa afara, nu poti sa uiti zeflemeaua de pe chipul vamesului, nu poti sa stergi cu toata apa Dunarii jignirile pe care unii dintre "copiii" ramasi ti le arunca (mandri, nevoie mare, ca ei au rabdat si au ramas in batatura), usile inchise in nas, amenintarile cu ridicarea cetateniei, etc, etc, etc.

Si fiindca am adus vorba de "copiii" ramasi:  da, bat intr-adevar apropo la mucalitii aia care, atunci cand am votat au ales sa se usureze pe mine si pe parintele meu adoptiv spunand ca nu am niciun drept sa o fac pentru ca nu mai sunt romanca, si care, atunci cand au avut nevoie de ceva sustinere (de orice fel) mi-au scos ochii ca tot sange de roman imi curge prin vene si ca de partea lor ar trebui sa fiu...

Anul asta nu am mai ascultat colinde.




Monday, November 2, 2015

Patul lui PROcuST



Nu cred ca exista parsivi mai mari decat de-alde astia care au convingerea ca, mozolind cateva icoane si jucand teatru in biserici si manastiri, s-au spalat si limpezit de toate "pacatele". Daca pomenesc doar pârțâiții batrani fac o mare greseala- e drept, generatia care a supt la țâța lui Gheorghiu Dej si l-a sters la fund pe Ceausescu e cea care ingroasa cel mai mult randurile pocaitilor, ca doara le este asa o frica de moarte de te umfla rasul pana iti dau lacrimile dar, dintr-o mare nefericire, vad si oameni de varsta mea (sau pe-acolo) care au cam luat-o pe aratura.
Nu cred, inca o data o scriu, ca exista parsivi mai mari decat de-alde astia pomeniti mai sus. Daca s-ar fi lipit vreo bruma de credinta de tigva lor ar fi inteles ca ei fac cele mai mari si mai odioase pacate- ei, purtatorii si slefuitorii unui pat al lui Procust fara de care scara aia stramba, a lor, "de valori" zic ei,  s-ar duce dracului. Da, dracului. Niciun nefericit cu picioarele mai lungi sau mai scurte nu le scapa- si au o gura atat de baloasa in amenintari si acuzatii incat, daca le intri cumva intre dinti, nici judecata de apoi nu-ti mai da vreo sansa. Mai mult ca sigur si acolo vor forma o "bisericuță", o masa aparte de momâi gata sa arate cu degetul sau sa acuze (in nadejdea ca partidul lor va fi bine privit de catre Tătuca si va avea parte de un tratament privilegiat).
Si sunt multi, al dracului de multi. Si se fac ca uita ca au mintit de-au inghetat apele de cand se stiu, ca au pizmuit tot ce-a fost cu o farama mai bun si mai mult decat ei, ca au curvasarit atat cu trupul cat mai ales cu mintea. Si inca o mai fac. Si ma intreb cat o sa-i mai rabde pamantul asta, Dumnezeu, God, Brahman, Satnam, toti zeii la care s-au inchinat atatea miliarde de suflete...pana cand o sa mai fie ei suportati si lasati sa creada ca sunt capabili sa judece si sa faca dreptate? Sa decida cui ii taie picioarele si cui i le prind la menghina? Sa decida cine are parul prea lung, fusta prea scurta, unghiile prea rosii, pupaturile prea apasate sau inclinatiile sexuale neadecvate, ofensatoare? Sa-si "dea ei cu parerea", arde-i-ar focul ala nedrept, pamantesc, pe ei...

Thursday, October 29, 2015

nu, multumesc

L. este de origine portoricana. Sa zic ca bate la poarta a vreo 50-si-ceva de ani, maruntel de statura si cu mersul leganat ca al unei babe care sufera de boala de genunchi (din cate am inteles chiar are o problema zemoasa la una din rotule), cu teasta vesnic rasa perfect- mai mult o buca lucioasa, rotofeie- si cu strachinuta dosului mare cat un lighean de batut cozonacul (partea nasoala este ca ii place sa-si inoade cureaua pantalonilor de serviciu aproape de subsuori, asa ca nu ai cum sa nu ii remarci dimensiunile)- l-am poreclit, cu oarecare succes, Pinguinul.
Pinguinul e mancacios si-ntr-o vesnica lupta cu kilogramele. Backpack-ul lui e ca pestera haiducilor, plin de comori frumos ambalate, imbietoare ca iz, unele mesterite chiar de el dupa retete de o varsta cu bunica-sa: paine cu banane, placinte cu fistic, ciocolata de casa...Le scoate tacticos si le rontaie in dintii din fata, cu buzele crete si tuguiate, ca o cumatra, si cu ochii inmuiati de placerea gustului. Vrei si tu un pic?- ma imbie de fiecare data. Cateodata zic da, cateodata il refuz- si atunci isi flescaie fata intr-o dezamagire de baba careia i-a fost inchisa in nas poarta raiului pe motiv ca s-a umplut pravalia.
Mi-a povestit, mai demult, ca a avut o tinerete nabadaioasa, dintr-aia cu vesta de piele, plete si motor Harley D. Mai tot am putut crede- numai partea cu floace lungi pe buca-i lucioasa nu mi-a iesit, sub nicio forma. Desi, sincer, mai cunosc un tip caruia toata lumea ii invidia parul prins intr-o coada si cerceii (pe la inceputul anilor '90) si-a carui scafarlie pare data cu ceara, acum.
Mi-a mai destainuit ca a avut inima zburdalnica si ca nu si-a gasit niciodata locul si linistea interioara in bisericile catolice prin care il taraiau parintii. Statea- zice el- ca prostul si astepta sa se intample o minune, sa aiba si el o conversatie serioasa cu Dumnezeu, sa simta ceva- ioc! Norocul l-a pocnit ca o pleasca atunci cand l-a intalnit pe X-ulescu, cel care l-a invitat sa intre numai pentru o clipa in cuptorul unei biserici proaspete, de cartier (de-alea cu nume sofisticat si istorie de lungimea cozii de iepure) si sa vada daca in caldura dinauntrul ei isi poate dospi trairile evlavioase sau nu. A intrat si a uitat sa mai iasa, ca sa vezi minune! Nu numai ca i s-au aratat toate clare si concise, dar atat de mult s-a destupat la cap incat are senzatia, ori de cate ori vorbesc cu el, ca poate raspunde la aproape toate intrebarile. Iar la cele la care nu are un raspuns imi arunca cioara moarta peste gard zicand ca religia trebuie primita fara caraieli, asa cum iei medicamentele. Poate vrei sa vii si tu intr-o duminica, sa vezi cum e, poate iti place ("poate te vindeci" e cu siguranta continuarea careia nu ii mai da glas).
 Nu, multumesc.
Pinguinul mai scoate o felie de paine cu banane- sigur nu vrei si tu?
 Nu, multumesc.
Buzele i se incretesc din nou in tuguiul mestecatului de curvistina batrana. Scoate apoi un termos si-si toarna o cafea, tacticos, cu degetul mic aflat in erectie. Incerc sa imi fac de lucru vizibil, in speranta ca nu intinde elasticul rabdarii mele pana la refuz. O face, dupa cum ma asteptam- vrea sa stie, sa inteleaga, sa scurme precum gaina in varful balegarului dupa viermii unui adevar absolut. Nu-l gaseste, ii pun alte cateva intrebari, imi intinde din nou lingura amara a unui medicament care ar trebui sa ma vindece.
 Nu, multumesc.

Wednesday, October 28, 2015

Nuante de gri

Am tras fermoarul gentii negre, ponosite, cu oarecare strangere de inima. Monitorul nu mi-a lasat loc de dubii, prin imaginea afisata: recipient destul de voluminos (ca oala aia de lut in care punea mamai-mea laptele la prins), continut prafos, neuniform. Imi amintesc ca, odata, am ghicit inauntru imaginea unei verighete.
Am dat la o parte o geaca ieftina gasind, sub ea, o cutie rapciugoasa, de carton- o cutie de-aia ordinara in care tii capacele de borcan sau nimicurile.  Pe ea, scris dezordonat, cu pixul : "Nu o deschide. Inauntru se afla cenusa tatalui meu"
O urna ceramica, gri ca moartea care o umpluse. Am ridicat-o cu grija, de parca mi-ar fi fost teama ca o sa-l aud pe raposatu' tipand ca l-am apucat gresit de-un omoplat. In jurul capacului urme de cenusa. Pe manusile mele albastre- urme de cenusa (chiar daca, dintr-o mare fericire, nu a fost nevoie sa deschid "obiectul" examinarii). Manusi pe care, odata terminata treaba ce-am avut de facut, le-am scos cu varful degetelor si le-am aruncat in cosul de gunoi universal. Urna pe care, cu gesturi precise, am asezat-o la loc, intre ziare mototolite, intr-o cutie de carton ordinara, lipita la loc cu o banda adeziva care justifica, rece,  actiunile mele, plus scuzele seci, de rigoare. Geanta neagra ponosita, pe care am lasat-o sa-si urmeze drumul rece catre cala avionului si sa se amestece cu atatea alte genti, geamantane, cutii, custi cu animale.

Saturday, May 2, 2015

arta si artisti...

Nu m-am simtit niciodata in largul meu la vernisajul unei expozitii de arta- ma refer, desigur, la cele la care am participat. Poate si pentru ca, cel putin aici, am avut numai experiente cel putin ciudate.


Nu stiu ce anume defineste un "artist"- ce ii contureaza perspicacitatea de a atrage privirile, admirative sau contrariate, deopotriva. Am remarcat insa ca terapia de soc atrage cei mai multi clienti. Lumea se opreste doar pret de cateva secunde in fata unui tablou (sau a unei sculpturi) care aminteste de ceva real sau sugereaza ceva placut. Probabil ca si atunci o face doar din politete. Un portret care contine toate elementele anatomice si le prezinta in ordinea fireasca nu mai impresioneaza de multa vreme. Un peisaj in fata caruia iti vine sa tragi scaunul ca sa poti sa iti bucuri privirea pana cand incepi sa motai- e plictisitor, se pare. Emotiile, induiosarile, delectarea, admiratia- nu se mai vand.

La ultima expozitie de grup la care am participat as fi preferat sa trimit un surdo-mut-orb in locul meu, in seara vernisajului. O momaie de paie care sa umple spatiul si sa ranjeasca "la poza". Stiam foarte bine la ce sa ma astept- cu atat mai mult cu cat citisem ca vreo doua sute si ceva de nebuni declarati aplicasera. Printre cei admisi- si eu.
Cum sa va spun...? cladire mare, industriala, lift dintr-ala de neam prost in care se inghesuia cate o turma cu tot cu magarul din dotare, pliante, muzica fina pe fundal, gratuitati (vin, alune, snacks-uri, maruntisuri).  Zornaitul vocilor crestea de la un minut la altul, lumea incepea sa se adune iar eu le masuram capacitatile financiare, cu buzunarele gemand de sperante. Cateva premii puse in joc, plus o expunere pe o perioada destul de generoasa. Totul fain si de bun simt. Mi s-a dat un abtibild cu numele meu, l-am turtit de tita stanga si am purces, vitejeste, la a-mi masura adversarii. Am trecut in revista primele tabouri, dinspre stanga inspre dreapta, metodic, tovarasi! Primele doua- trei mazgaleli (vorba mamei) mi-au incalzit inima la fel de mult ca anunturile matrimoniale din ziarele de cartier. Am zis sa fiu insa in rand cu lumea, m-am lasat cand pe-o parte, cand pe cealalta, am privit printre gene, m-am dat mai in spate, dupa care- considerand ca le-am dat destula atentie, am sorbit o gura de vin si am trecut mai departe. Pe la al saselea- saptelea m-am oprit ceva mai mult: un nud in carbune. Artistul avea, intr-adevar, mana. I-am analizat proportiile, umbrele, venele, parul, l-am privit de aproape, l-am admirat de departe. Mi-am zis, in sine, ca e cel putin la fel de bun ca mine- si, resemnata, am mai sorbit o gura de vin. Primul soc l-am avut langa un butuc cu pampersi de tabla. Un soi de rest de copac cu tinghilinghi si clopotei care atarna trist, spanzurat de niste lanturi ruginite si cu o poveste ilustrata in cateva fotografii. Se pare ca artistul schingiuise bietul trunchi pe parcursul a cativa ani buni (si era foarte mandru de rezultat). Inca vreo 5-6 picturi, inca un soc: o cutie de lemn coscovit, un soi de sicriu de om ingropat din mila publica, plin-ochi cu dopuri din poliester. Fara capac. Si atat. Dupa cum aveam sa aflu mai tarziu- una din lucrarile premiate gras.
Un panou enorm impopotonat cu neoane si cartoane colectate de la cersetori- un soi de reverie a serii.
Alte cateva tabouri, unele dintre ele chiar reprezentand ceva ce poti intelege- pitite, oarecum, in spatele sicriului si al cartoanelor mazgalite cu carioca. O alta cutiuta, cat ai cuprinde-o intre doua palme, cu o poza idiotica a unui bust de bodybuilder si cu un metru de tamplarie. Legatura dintre cele doua nu am gasit-o nici in ziua de azi (nu ca as fi cautat-o). Artistul- un alt premiant care a plecat acasa cu buzunarul doldora.

Un raft de sticla si doua bete, unul albastru si unul rosu, aranjate intr-o logica inteleasa numai de cel care o clocise (un el cu rol de "ea", suparat nevoie-mare ca lumea se impiedica in raftul lui si-i strica-scuzati cacofonia- compozitia). Si un alt el, alinandu-i durerea intre doi pupici si o palma pe o buca.
Alte cateva tabouri "normale"- apoi alt soc: ai fi zis ca tartorul a fost surpins de paparazzi iesind de sub dus. O pictura in fata careia toata lumea, dar absolut toata lumea, avea sa se opreasca. Zece mii de dolari ceruti cu nesimtire pentru o panza pe care o mana de paraplegic il ciopartise pe Aghiuta, dupa care il aruncase cainilor- ceva dinti ranjiti, un ciocan (unii au crezut ca este o pasare, altii si-au dat cu parerea ca ar fi nor), ceva maini (cred ca ieseau mai mult de doua la numar), si mult rosu- negru. Atat am retinut. Am mai luat o gura de vin si am aterizat in fata unei bucati de hartie de impachetat, manjita cu carbune, carioca si ceva mustar, intr-un colt.

Am mai trecut pe langa un feon dintr-ala de imprastiat frunzele uscate, un lighean cu apa si, alaturi, o fotografie cu niste palmieri indoiti de vant. Titlul, sec, al nebuniei: "Uragan".

Ce mi-a mai fost dat sa vad..?

Patru hipopotami de cauciuc (jucarii) decapitati si spoiti cu oja. Capatanile, atarnate ca niste trofee, deasupra raftului pe care mana artistei ii aranjase frumos, unul langa altul.

Poze cu stalpi de inalta tensiune, lipite intr-o ordine obsesiva pe un afis cat peretele meu din bucatarie.

Doua panze spoite, una galben- cacaniu iar cealalta rosu-murdar, asezate una langa alta ca doua surori gemene scapate pe dusumeaua salii de nastere din mainile unei moase bete.

Alte doua panze cat toate zilele ilustrand tehnica de evacuare in cazul unui accident aviatic.

...

Lume multa, vin mult, critici de arta care il aplaudau pe cel cu sicriul, pe cel cu metrul de croitorie si pe cel cu tartorul ciopartit. Daca o fi fost tartor...


Printre ele, langa o panza cu o testoasa cu zgaraie nori pe carapace- cuminte, tabloul meu. Probabil pentru ca erau de aceeasi dimensiune si aveau drept culoare predominanta verdele. Ne-premiat, insa parte din show.

Sincer, in final: nu cred ca a fost destul vin pe-acolo. Cel putin nu pentru mine, desi m-am imprietenit la catarama cu tanti aia care decapitase bietele jucarii (ba chiar am avut tupeul de a-i vizita atelierul in seara aceea, aflat in aceeasi cladire, si a-i aplauda celelalte opere de arta- in general cutii de lemn in care instalase papusi. Si alea tot fara capatani, desigur).
Data viitoare imi iau sticla de-acasa.




Tuesday, April 14, 2015

(fara titlu, inceput sau sfarsit)- de prin 2013

               La unul din cursurile de specializare la care ne mai trimite firma din cand in cand, sa ne intepam mintile cu ceva informatii noi sau sa dormim cu ochii deschisi, pe bani, intructorii ne-au scurmat neastamparul cu urmatoarea intrebare: "what sets you off?" (ce te scoate din sarite?).

              Treziti ca la semnal, am inceput sa ne dam in stamba cu raspunsuri care mai de care: "puturosenia", "ignorantii", "vocea ridicata", "sarcasmul"..."proştii!"- a behait, spre final, unul mai din spate.
              Si asta chiar m-a scos din sarite.

Mi-am intors fata catre exemplar, ca sa-l masor mai bine: lustruit ca un bec, tolanit pe scaunu-i moale precum creatorul plictisit al lui minus si-al lui plus infinit, dumnezeu boland al unei lumi de natangi care se cred genii, un mizerabil suflet-exponent al universului inviermanatilor. EL, marele si definitivul destept.
M-am ridicat in picioare, ignorand ce avea de spus trainer-ul. N-am avut decat o singura si mare nelamurire ( inca o mai am, cinstit vorbind): cine iti da dreptul de a cataloga un seaman de-al tau drept "prost"? Atata intrebare am avut- si a fost de ajuns sa blochez pe toti cei prezenti. Vreau sa mi se raspunda de la ce lectie am lipsit sau ce teme nu mi-am facut cum trebuie in viata asta- de vreme ce mie mi se pare firesc sa tolerezi nestiinta, lipsa de scoala sau putina capacitate de a gandi (prostia, cum o numesc unii)- iar la polul opus, sa dusmanesti din rarunchi ignoranta, ticalosia si nerusinarea...?
Cine-ti da, mă, desteptule, pana la urma dreptul de a tria lumea-n prosti si ne-prosti? Care-i scala aia grozava de valori dupa care te ghidezi?
             
                    Nu i-am spus toate acestea, desigur. Mi le-am mestecat in barbie, asaltandu-i cu ochii chelia perfecta si camasa calcata la dunga. Marele Destept nu a stiut ce sa-mi raspunda- dar a ramas tolanit ca o buba de care omenia lumii nu se mai poate vindeca.

Blogroll


counter