Saturday, May 2, 2015

arta si artisti...

Nu m-am simtit niciodata in largul meu la vernisajul unei expozitii de arta- ma refer, desigur, la cele la care am participat. Poate si pentru ca, cel putin aici, am avut numai experiente cel putin ciudate.


Nu stiu ce anume defineste un "artist"- ce ii contureaza perspicacitatea de a atrage privirile, admirative sau contrariate, deopotriva. Am remarcat insa ca terapia de soc atrage cei mai multi clienti. Lumea se opreste doar pret de cateva secunde in fata unui tablou (sau a unei sculpturi) care aminteste de ceva real sau sugereaza ceva placut. Probabil ca si atunci o face doar din politete. Un portret care contine toate elementele anatomice si le prezinta in ordinea fireasca nu mai impresioneaza de multa vreme. Un peisaj in fata caruia iti vine sa tragi scaunul ca sa poti sa iti bucuri privirea pana cand incepi sa motai- e plictisitor, se pare. Emotiile, induiosarile, delectarea, admiratia- nu se mai vand.

La ultima expozitie de grup la care am participat as fi preferat sa trimit un surdo-mut-orb in locul meu, in seara vernisajului. O momaie de paie care sa umple spatiul si sa ranjeasca "la poza". Stiam foarte bine la ce sa ma astept- cu atat mai mult cu cat citisem ca vreo doua sute si ceva de nebuni declarati aplicasera. Printre cei admisi- si eu.
Cum sa va spun...? cladire mare, industriala, lift dintr-ala de neam prost in care se inghesuia cate o turma cu tot cu magarul din dotare, pliante, muzica fina pe fundal, gratuitati (vin, alune, snacks-uri, maruntisuri).  Zornaitul vocilor crestea de la un minut la altul, lumea incepea sa se adune iar eu le masuram capacitatile financiare, cu buzunarele gemand de sperante. Cateva premii puse in joc, plus o expunere pe o perioada destul de generoasa. Totul fain si de bun simt. Mi s-a dat un abtibild cu numele meu, l-am turtit de tita stanga si am purces, vitejeste, la a-mi masura adversarii. Am trecut in revista primele tabouri, dinspre stanga inspre dreapta, metodic, tovarasi! Primele doua- trei mazgaleli (vorba mamei) mi-au incalzit inima la fel de mult ca anunturile matrimoniale din ziarele de cartier. Am zis sa fiu insa in rand cu lumea, m-am lasat cand pe-o parte, cand pe cealalta, am privit printre gene, m-am dat mai in spate, dupa care- considerand ca le-am dat destula atentie, am sorbit o gura de vin si am trecut mai departe. Pe la al saselea- saptelea m-am oprit ceva mai mult: un nud in carbune. Artistul avea, intr-adevar, mana. I-am analizat proportiile, umbrele, venele, parul, l-am privit de aproape, l-am admirat de departe. Mi-am zis, in sine, ca e cel putin la fel de bun ca mine- si, resemnata, am mai sorbit o gura de vin. Primul soc l-am avut langa un butuc cu pampersi de tabla. Un soi de rest de copac cu tinghilinghi si clopotei care atarna trist, spanzurat de niste lanturi ruginite si cu o poveste ilustrata in cateva fotografii. Se pare ca artistul schingiuise bietul trunchi pe parcursul a cativa ani buni (si era foarte mandru de rezultat). Inca vreo 5-6 picturi, inca un soc: o cutie de lemn coscovit, un soi de sicriu de om ingropat din mila publica, plin-ochi cu dopuri din poliester. Fara capac. Si atat. Dupa cum aveam sa aflu mai tarziu- una din lucrarile premiate gras.
Un panou enorm impopotonat cu neoane si cartoane colectate de la cersetori- un soi de reverie a serii.
Alte cateva tabouri, unele dintre ele chiar reprezentand ceva ce poti intelege- pitite, oarecum, in spatele sicriului si al cartoanelor mazgalite cu carioca. O alta cutiuta, cat ai cuprinde-o intre doua palme, cu o poza idiotica a unui bust de bodybuilder si cu un metru de tamplarie. Legatura dintre cele doua nu am gasit-o nici in ziua de azi (nu ca as fi cautat-o). Artistul- un alt premiant care a plecat acasa cu buzunarul doldora.

Un raft de sticla si doua bete, unul albastru si unul rosu, aranjate intr-o logica inteleasa numai de cel care o clocise (un el cu rol de "ea", suparat nevoie-mare ca lumea se impiedica in raftul lui si-i strica-scuzati cacofonia- compozitia). Si un alt el, alinandu-i durerea intre doi pupici si o palma pe o buca.
Alte cateva tabouri "normale"- apoi alt soc: ai fi zis ca tartorul a fost surpins de paparazzi iesind de sub dus. O pictura in fata careia toata lumea, dar absolut toata lumea, avea sa se opreasca. Zece mii de dolari ceruti cu nesimtire pentru o panza pe care o mana de paraplegic il ciopartise pe Aghiuta, dupa care il aruncase cainilor- ceva dinti ranjiti, un ciocan (unii au crezut ca este o pasare, altii si-au dat cu parerea ca ar fi nor), ceva maini (cred ca ieseau mai mult de doua la numar), si mult rosu- negru. Atat am retinut. Am mai luat o gura de vin si am aterizat in fata unei bucati de hartie de impachetat, manjita cu carbune, carioca si ceva mustar, intr-un colt.

Am mai trecut pe langa un feon dintr-ala de imprastiat frunzele uscate, un lighean cu apa si, alaturi, o fotografie cu niste palmieri indoiti de vant. Titlul, sec, al nebuniei: "Uragan".

Ce mi-a mai fost dat sa vad..?

Patru hipopotami de cauciuc (jucarii) decapitati si spoiti cu oja. Capatanile, atarnate ca niste trofee, deasupra raftului pe care mana artistei ii aranjase frumos, unul langa altul.

Poze cu stalpi de inalta tensiune, lipite intr-o ordine obsesiva pe un afis cat peretele meu din bucatarie.

Doua panze spoite, una galben- cacaniu iar cealalta rosu-murdar, asezate una langa alta ca doua surori gemene scapate pe dusumeaua salii de nastere din mainile unei moase bete.

Alte doua panze cat toate zilele ilustrand tehnica de evacuare in cazul unui accident aviatic.

...

Lume multa, vin mult, critici de arta care il aplaudau pe cel cu sicriul, pe cel cu metrul de croitorie si pe cel cu tartorul ciopartit. Daca o fi fost tartor...


Printre ele, langa o panza cu o testoasa cu zgaraie nori pe carapace- cuminte, tabloul meu. Probabil pentru ca erau de aceeasi dimensiune si aveau drept culoare predominanta verdele. Ne-premiat, insa parte din show.

Sincer, in final: nu cred ca a fost destul vin pe-acolo. Cel putin nu pentru mine, desi m-am imprietenit la catarama cu tanti aia care decapitase bietele jucarii (ba chiar am avut tupeul de a-i vizita atelierul in seara aceea, aflat in aceeasi cladire, si a-i aplauda celelalte opere de arta- in general cutii de lemn in care instalase papusi. Si alea tot fara capatani, desigur).
Data viitoare imi iau sticla de-acasa.




Blogroll


counter