Thursday, October 29, 2015

nu, multumesc

L. este de origine portoricana. Sa zic ca bate la poarta a vreo 50-si-ceva de ani, maruntel de statura si cu mersul leganat ca al unei babe care sufera de boala de genunchi (din cate am inteles chiar are o problema zemoasa la una din rotule), cu teasta vesnic rasa perfect- mai mult o buca lucioasa, rotofeie- si cu strachinuta dosului mare cat un lighean de batut cozonacul (partea nasoala este ca ii place sa-si inoade cureaua pantalonilor de serviciu aproape de subsuori, asa ca nu ai cum sa nu ii remarci dimensiunile)- l-am poreclit, cu oarecare succes, Pinguinul.
Pinguinul e mancacios si-ntr-o vesnica lupta cu kilogramele. Backpack-ul lui e ca pestera haiducilor, plin de comori frumos ambalate, imbietoare ca iz, unele mesterite chiar de el dupa retete de o varsta cu bunica-sa: paine cu banane, placinte cu fistic, ciocolata de casa...Le scoate tacticos si le rontaie in dintii din fata, cu buzele crete si tuguiate, ca o cumatra, si cu ochii inmuiati de placerea gustului. Vrei si tu un pic?- ma imbie de fiecare data. Cateodata zic da, cateodata il refuz- si atunci isi flescaie fata intr-o dezamagire de baba careia i-a fost inchisa in nas poarta raiului pe motiv ca s-a umplut pravalia.
Mi-a povestit, mai demult, ca a avut o tinerete nabadaioasa, dintr-aia cu vesta de piele, plete si motor Harley D. Mai tot am putut crede- numai partea cu floace lungi pe buca-i lucioasa nu mi-a iesit, sub nicio forma. Desi, sincer, mai cunosc un tip caruia toata lumea ii invidia parul prins intr-o coada si cerceii (pe la inceputul anilor '90) si-a carui scafarlie pare data cu ceara, acum.
Mi-a mai destainuit ca a avut inima zburdalnica si ca nu si-a gasit niciodata locul si linistea interioara in bisericile catolice prin care il taraiau parintii. Statea- zice el- ca prostul si astepta sa se intample o minune, sa aiba si el o conversatie serioasa cu Dumnezeu, sa simta ceva- ioc! Norocul l-a pocnit ca o pleasca atunci cand l-a intalnit pe X-ulescu, cel care l-a invitat sa intre numai pentru o clipa in cuptorul unei biserici proaspete, de cartier (de-alea cu nume sofisticat si istorie de lungimea cozii de iepure) si sa vada daca in caldura dinauntrul ei isi poate dospi trairile evlavioase sau nu. A intrat si a uitat sa mai iasa, ca sa vezi minune! Nu numai ca i s-au aratat toate clare si concise, dar atat de mult s-a destupat la cap incat are senzatia, ori de cate ori vorbesc cu el, ca poate raspunde la aproape toate intrebarile. Iar la cele la care nu are un raspuns imi arunca cioara moarta peste gard zicand ca religia trebuie primita fara caraieli, asa cum iei medicamentele. Poate vrei sa vii si tu intr-o duminica, sa vezi cum e, poate iti place ("poate te vindeci" e cu siguranta continuarea careia nu ii mai da glas).
 Nu, multumesc.
Pinguinul mai scoate o felie de paine cu banane- sigur nu vrei si tu?
 Nu, multumesc.
Buzele i se incretesc din nou in tuguiul mestecatului de curvistina batrana. Scoate apoi un termos si-si toarna o cafea, tacticos, cu degetul mic aflat in erectie. Incerc sa imi fac de lucru vizibil, in speranta ca nu intinde elasticul rabdarii mele pana la refuz. O face, dupa cum ma asteptam- vrea sa stie, sa inteleaga, sa scurme precum gaina in varful balegarului dupa viermii unui adevar absolut. Nu-l gaseste, ii pun alte cateva intrebari, imi intinde din nou lingura amara a unui medicament care ar trebui sa ma vindece.
 Nu, multumesc.

Wednesday, October 28, 2015

Nuante de gri

Am tras fermoarul gentii negre, ponosite, cu oarecare strangere de inima. Monitorul nu mi-a lasat loc de dubii, prin imaginea afisata: recipient destul de voluminos (ca oala aia de lut in care punea mamai-mea laptele la prins), continut prafos, neuniform. Imi amintesc ca, odata, am ghicit inauntru imaginea unei verighete.
Am dat la o parte o geaca ieftina gasind, sub ea, o cutie rapciugoasa, de carton- o cutie de-aia ordinara in care tii capacele de borcan sau nimicurile.  Pe ea, scris dezordonat, cu pixul : "Nu o deschide. Inauntru se afla cenusa tatalui meu"
O urna ceramica, gri ca moartea care o umpluse. Am ridicat-o cu grija, de parca mi-ar fi fost teama ca o sa-l aud pe raposatu' tipand ca l-am apucat gresit de-un omoplat. In jurul capacului urme de cenusa. Pe manusile mele albastre- urme de cenusa (chiar daca, dintr-o mare fericire, nu a fost nevoie sa deschid "obiectul" examinarii). Manusi pe care, odata terminata treaba ce-am avut de facut, le-am scos cu varful degetelor si le-am aruncat in cosul de gunoi universal. Urna pe care, cu gesturi precise, am asezat-o la loc, intre ziare mototolite, intr-o cutie de carton ordinara, lipita la loc cu o banda adeziva care justifica, rece,  actiunile mele, plus scuzele seci, de rigoare. Geanta neagra ponosita, pe care am lasat-o sa-si urmeze drumul rece catre cala avionului si sa se amestece cu atatea alte genti, geamantane, cutii, custi cu animale.

Blogroll

counter