Monday, December 28, 2015

Strainatate, colinde, legaturi

Zilele trecute am primit instiintarea ca cineva m-a “etichetat” intr-un post pe Facebook. In mod normal setarile facute nu imi aduc la cunostinta cine si ce imprastie in lumea virtuala, o simpla chestie de gust. Nu dau “Like”-uri aproape deloc, nu imi bag nasul in ciorba existentiala a nimanui, nu fac complimente gratuite si (incerc, cel putin, sa) nu judec pe nimeni. E mult mai simplu asa, mai logic, mai lipsit de dureri de cap. Nu am prea multi prieteni virtuali- si, sincer, am senzatia ca multi din lista mea atarna acolo doar din curiozitate, nicidecum din amicitie.
Am primit, cum spuneam, instiintarea respectiva si m-am grabit sa aflu despre ce este vorba. Am descoperit un colind, dedicat "tuturor romanilor din strainatate".
M-a dus gandul la soacra-mea, exemplu clasic de roman instrainat: femeia a muncit pe branci mai bine de zece ani in Spania, a pus banut peste banut si si-a implinit singurica visul- acela de a avea o casa care se intoarce dupa soare. Nu si-a imaginat nicio clipa cum ar fi sa ramana defintiv pe pamantul strain, nu a vrut sa adopte niciun ritual sau obicei de acolo, si-a urmat cuminte scopul si, atunci cand l-a vazut atins, s-a intors frumusel la vatra, a lasat carevasazica strainatatea intr-ale ei.
M-a dus gandul apoi la socrul meu- plecat in Germania de multi ani de zile, dar mereu cu sufletul “acasa”, acolo unde s-a nascut si unde planuieste sa se si intoarca, definitiv, intr-un viitor cat se poate de apropiat. Strainatatea, pentru el, nu e  decat un cuib in care a clocit niste vise, a stat in el atat cat sa le dea aripi, dupa care a venit timpul sa-l paraseasca, sa uite de el. Macar asta doreste.
M-am mai gandit apoi la cei cativa verisori si la multimea de prieteni, amici, cunostinte- toti imprastiati care incotro. Unii singuri, inca straduindu-se sa gaseasca un rost plecarii lor, altii deja cu familie, cu randuieli, cu radacini care incep sa se infiga din ce in ce mai adanc in ea, in strainanate.
Undeva, pe la urma, m-am gandit si la mine, la noi. Mi-am amintit de cat de al dracului de greu ne-a fost sa ne dezlipim de "acolo" si cu cata ardoare ne-am dorit (eu mai ales, recunosc) sa ajungem "aici". Mi-a venit in gura gustul amar al umilintei pe care am indurat-o ca sa adunam la dosar tot ce ne-a trebuit pentru plecarea noastra, in urma cu vreo 13 ani: politai burtosi si lipsiti de demnitate, avocati care, pentru cativa arginti, se descotorosesc de omenie si uita ce este aia dreptate...Apoi mi-am amintit de anul in care am indraznit sa arat vamesului roman pasaportul american pe care numai usor nu mi-a fost sa-l dobandesc; expresia aia de scarba pe care si-a sleit-o pe fata cand mi l-a aruncat (da, aruncat) inapoi prin ferestruica mica precum capacitatea lui de intelegere. Vamesul ala tampit, prima mea legatura cu locurile natale dupa ce am fost adoptata, cu acte in regula, de catre "strainatate". Vamesul ala cretin, definitia unei mame care nu numai ca si-a batut copilul si l-a facut sa sufere (ai dracu' anii aia ai comunismului, ca numai cine plange dupa ei a meritat sa ii traiasca!) dar l-a si dat spre adoptie, dupa ce i-a golit buzunarele si l-a facut de ras. L-a pus sa treaca prin scoli degeaba, sa lucreze "la negru" si sa vada ca mizeria morala are intaietate- nu caracterul. Mi-am amintit de serbarea de sfarsit de gradinita a fetitei mele, o celebrare a banului si a pupincurismelor, unde rolurile cele mai cu mot au fost date unor copii talambi, cu parinti la fel de talambi dar plini de bani ca broasca de raie. Niste gusati in haine de blana, niste ingalate pline de ifose si duhnind a parfumuri frantuzesti. Aparate de fotografiat scumpe, sa surprinda chipul odraslelor pentru eternitate. Undeva, mai in spatele dobitocilor din prima linie, si fetita mea, imbracata frumos in toale de Scufita Rosie cusute de mine. Plus alti copilasi, frumosi si modesti ca ea (de ce o fi saracia atat de frumoasa?) Fetita asta a mea care,  atunci am observat, ii "sufla" unui tantalau de bani gata (din prima linie, desigur) ce ar fi trebuit, talanul, sa ingane- dar uitase.
Mi-am amintit apoi ca, de cand suntem aici, am facut in cateva randuri prostia sa ma scol cu noaptea in cap, sa conduc pana imi sar ochii si sa imi exercit dreptul de (inca) roman votand, crezand intr-o soarta mai buna a celor "de acasa"- si ce mi-am mai luat-o, eu si ceilalti fraieri ca mine, pe urma..! Cati nu si-au bagat si scos (ca, doar, de atata lucru sunt buni daca tragi linie) cati nu au aruncat cu pietre sub pretextul ca noi nu mai suntem romani, suntem niste dezertori si-ar trebui sa ramanem fara drept de vot, fara cetatenie romana, fara nimic daca se poate. Mama aia naturala, care ne-a dat spre adoptie, ne-a stropsit din nou cu venin si ne-a inchis usa-n nas.
Si mi-am mai amintit si de altele, prea scurt e insa timpul sa le insir aici.
Nu contest ca exista, in fiecare dintre noi, o legatura interioara cu locurile natale. Ar fi stupid sa cred ca nu. Exista, deci, si este precum credinta: cateodata devine mai puternica, sunt insa cazuri in care se dizolva pana la aproape inexistenta sau, mai exista o situatie: cea in care se schimba in altceva. Cazurile socrilor mei (evident, si ale multor altora) se incadreaza in prima categorie- anii petrecuti printre straini nu numai ca nu i-au schimbat, ba chiar i-au intarit in dorinta lor de intoarcere la vatra, la sanul patriei-muma. I-au dus dorul mumei, au plans la ceas de sarbatoare, la auzul colindelor acolo, in strainatate.
Cunosc si alte cateva cazuri, diametral opuse: cele ale catorva prieteni care, nu numai ca se simt impliniti pe plaiuri (initial) straine, ba chiar au devenit un soi de cetateni universali ai planetei, oameni care se pot muta cu usurinta dintr-un loc in altul, fara regrete, fara de lacrimi la auzul colindelor. Un fel de copii mai mari care s-au obisnuit cu ideea unui orfelinat universal, definitiv- pe care chiar au ajuns sa il placa.
Si mai este situatia in care legatura aceea interioara pe care o ai cu locurile natale se schimba, little by little cum spune americanul, in altceva. Esti un copil rasfatat de catre parintii adoptivi, ajutat sa te ridici si sa devii aproape tot ce ti-ai putea pune-n minte (totodata tinut din scurt si pedepsit fara mila in cazul in care gresesti); ai libertatea de a te intoarce la poala patriei-muma si chiar sa ramai agatat  de ea oricand doresti...numai ca, in ciuda faptului ca inca o mai iubesti, nu poti sa uiti ca tocmai ea te-a impins pe usa afara, nu poti sa uiti zeflemeaua de pe chipul vamesului, nu poti sa stergi cu toata apa Dunarii jignirile pe care unii dintre "copiii" ramasi ti le arunca (mandri, nevoie mare, ca ei au rabdat si au ramas in batatura), usile inchise in nas, amenintarile cu ridicarea cetateniei, etc, etc, etc.

Si fiindca am adus vorba de "copiii" ramasi:  da, bat intr-adevar apropo la mucalitii aia care, atunci cand am votat au ales sa se usureze pe mine si pe parintele meu adoptiv spunand ca nu am niciun drept sa o fac pentru ca nu mai sunt romanca, si care, atunci cand au avut nevoie de ceva sustinere (de orice fel) mi-au scos ochii ca tot sange de roman imi curge prin vene si ca de partea lor ar trebui sa fiu...

Anul asta nu am mai ascultat colinde.




Blogroll

counter