Thursday, April 14, 2016

materie umana 16

Ma intalnesc cu ei in fiecare zi, ne salutam inclinand usor din cap sau facandu-ne pur si simplu cu mana. Am banuiala ca suntem cam de aceeasi varsta, sau macar ne invartim cu totii in jurul aceluiasi numar de ani. Nu vorbim aceeasi limba- ei s-au adunat de prin Albania, Bulgaria, Serbia, etc. Intre ei, da, ii vad de multe ori mestecand vorbe, argumentand cate ceva sau povestindu-si una, alta. De engleza insa ori nu au avut timp, ori placere sa o invete. Poate nici nevoie- comunitatile sunt destul de mari si in general locurile de munca prost platite nu au pretentii legate de exprimare. Femeile, toate, se ocupa de curatenie- le vad aplecate deasupra toaletelor, adunand sacii mari de gunoi sau lustruind oglinzi. Sunt femei care inca mai merg la coafor, inca isi poarta bijuteriile si inca isi dau unghiile cu oja. Unghii curate, taiate decent. Tunsorile sunt aproape toate "comuniste"- asa m-am obisnuit sa le numesc pentru ca le stiu si au ramas neschimbate inca din vremea copilariei mele: coifuri de par tapat si dat cu fixativ pana nu mai misca, decupat usor dupa ureche si scurt la ceafa. Ma salut cu femeile astea cu o usoara inclinare din cap sau cu un zambet- al meu, pentru ca ele nu zambesc aproape niciodata, iar, daca o fac, pare a fi mai mult o grimasa. Si ele, si eu stim ca ceea ce se intampla cu viata lor nu este ce au visat. Pentru ca nicio femeie nu viseaza sa adune mizeria alteia sau sa-i spele wc-ul. Nici macar sa-i lustruiasca oglinda in care, cu un aer superior, isi deseneaza ochii sau isi aranjeaza parul. Nicio femeie nu a visat vreodata sa devina invizibila.
Barbatii, usor mai indiferenti si, poate, multumiti ca aduc un ban in casa indiferent de sacrificiile facute, sunt mai deschisi. Faptul ca job-ul meu este de cel putin doua ori mai bine platit decat al lor le impune totusi (desi n-as vrea) un soi de raceala, de distanta. Slujba pe care o au este de a ma ajuta (pe mine si pe cei cu care lucrez) mai exact de a ne diminua eforturile fizice. Ei trebuie sa care, sa impinga, sa imi aduca pe masa, la control, valizele grele sau sa le arunce inapoi pe benzile transportoare. Ei trebuie sa-si chinuie bratele si coloana, sa-si inmoaie genunchii, sa se aplece, sa ridice si sa icneasca in locul nostru. Unii dintre ei se apropie de pensie- si, privindu-i, ma inmoaie grija unui copil fata de parintele care ar trebui sa aiba grija de el si sa stea departe de astfel de treburi.
Vreo doi mi-au incalzit inima privindu-i cum incearca sa descifreze ziarul american si cum iau notite, intre doua icnituri si o zvarlitura de valiza. I-am intrebat ce fac si mi-au raspuns ca invata cuvinte. Vorbesc mai mult cu mainile si cu ochii: "e greu, slujba e prost platita si alta nu gasim, ca nu stim limba...in tara, in tinerete, am invatat rusa la scoala". Imi cer voie sa iasa la o tigara, simuland cu degetele in dreptul buzelor. Le zambesc, ei ma plac pentru ca stiu ca sunt "de-a lor", europeanca buna, calda. Asa ma cred ei.
Un altul, nefumator, da din cap fara intelegere. Are in jurul a vreo 60 de ani, maruntel si plapand, am senzatia ca se va rupe intr-o buna zi chiar langa mine, carand de nenorocitele alea de geamantane. Il urmaresc cu coada ochiului si-l suprind mestecandu-si, maruntel, proteza. E mai mereu cu gandul departe- iar cand nu e dezleaga un soi de rebusuri cu numere. Numerele nu cunosc nicio limba. Incerc sa i-o iau inainte si sa imi trag singura cate o valiza aproape- dar ma respinge cu hotararea unui barbat care nu concepe sa nu ramana barbat. Iar eu ii respect decizia si-i multumesc cu plecaciune, de fiecare data. Nu l-am surprins zambind niciodata.

No comments:

Post a Comment

Blogroll

counter